Cv de mamă artistă

De fiecare dată când se ivește un eveniment artistic proeminent, fie el concert sau expoziție, organizatorii mă roagă să le trimit un memoriu de activitate cu „cele mai importante date”. Iar eu, invariabil, trebuie să mint. Să omit cele mai relevante creații pentru mine, pentru că nu sunt atât de importante pentru marele public. Și anume, nu se obișnuiește ca în cele câteva rânduri care apar în programul de sală să declar ce mă definește în primul rând: sunt mamă pentru doi copii extraordinari : Sofia și Gheorghe. În rândurile următoare veți putea afla de ce ei m-au ajutat să fiu ceea ce sunt: o mamă artistă, și nu o artistă mamă.

Pe Sofia am născut-o când aveam 23 de ani. Eram studentă în anul cinci la Compoziție și tare speriată de viitor. Credeam că tinerețea e de vină, dar  mi-am dat seama ulterior că orice mamă la primul copil se simte la fel. Avantajul de a fi o mamă atât de fragedă (pentru zilele noastre, desigur) a fost acela că am putut evolua împreună și că nu reușisem să îmi formez niciun fel de prejudecăți despre cum se cresc copiii. Dimpotrivă, Sofia m-a învățat aproape tot ce știu acum: să îi ascult orice semnal,  de la foamea de bebeluș –rezolvată prin alăptatul la cerere-  până la emoții, de orice fel, cele negative rezolvate cu multă răbdare și efort, cele pozitive pur și simplu prin a fi acolo, lângă ea, să ne bucurăm împreună. Toate acestea în timp ce facultatea mă solicita intens, un student în an terminal la Compoziție are de scris o lucrare mare pentru orchestră (absolvența) și  încă una  pentru licență.  În plus, mai sunt cele 10 examene semestriale. Drept pentru care, Sofia și-a început educația muzicală mai întâi intrauterin (examenele de anul patru) și apoi extrauterin, pentru ca o alăptam și învățam, sau chiar compuneam dacă nu putea să adoarmă altfel decât în brațe și studiam la pian cu ea lângă mine în coșuleț. Cu alte cuvinte, nu am îndepărtat-o ca să pot merge mai departe cu facultatea, ci am introdus-o firesc în lumea mea.

Anii au trecut, bebelușul a devenit o fetiță dinamică și foarte creativă, iar eu m-am dezvoltat artistic cu ajutorul ei, pentru că, pentru mine,  ceea ce trăiești lângă un copil nu egalează niciun fel de altă experiență.

Când Sofia a împlinit 3 ani, a început să mă roage să îi aduc neapărat un frățior sau o surioară.  Tot atunci a început să deseneze. Lucruri în aparență simple, dar extrem de adânci ca sens. De pildă, reprezentarea familiei, un desen pe care nu l-am putut păstra din cauza tăbliței magnetice, era un X maaaaaare, iar fiecare „triunghi” astfel format avea ochi și gură. Fantastic, nu-i așa? mai ales ca niciunul dintre noi, părinții ei, nu putem exprima idei prin …desen. Și cumva premonitoriu, cu cele patru X-uri.

După Craciunul anului 2006 am aflat fericita veste că familia noastră chiar se va îmbogăți cu un nou membru. Gheorghe, băiețelul dulce care ne înseninează zilele, a fost așteptat îndelung de Sofia, cele 9 luni au trecut mai greu pentru ea decât pentru mine.

Cu el, am învățat alte lecții. Cea mai importantă a fost aceea de a îmi dedica un an și câteva luni strict familiei. Fără compoziție, fără fotografie (noua mea pasiune), fără doctorat (sunt un șoarece de bibliotecă, asta e clar). Am învățat să nu mai fac nimic din mers, ci să aprofundez bucuria supei cu brocolli și piureului de mere cu avocado. Știam că viața mea artistică nu pleacă nicăieri și, mai ales, primele luni din viața unui bebeluș nu se mai întorc. Așa că le-am savurat  intens. Am recuperat ulterior, iar muzele muzicii și ale fotografiei nu m-au abandonat, ci mi-au răsplătit înmiit răbdarea.

Dacă Sofia ne uimea permanent cu noile ei desene, Gheorghe ne-a uimit cu simțul său muzical. La vârsta de un an, nu spunea decât rar mama, în schimb cânta  perfect tema din "Ah! vous dirai-je, Maman! de W.A Mozart. Cunoscută publicului larg drept Twinkle twinkle little star. Tot atunci fata noastră a început lecțiile de pian cu profesoara mea din liceu. Și desigur, studiul de acasă cu soțul meu. Au o relație specială ca de la fată la tată. Gheorghe era și este fascinat de pian. În curând va începe și el muzica, de astă dată direct cu mine, corespunzător relației speciale :).

Nu știu care va fi drumul artistic al copiiilor mei. Sofia e bună pianistă, dar nu știe cât va continua. E atrasă de tot ce înseamnă arte vizuale, chiar fotografie și film. Am ales, la sfatul unor mari pictori și sculptori, să o ajut …lăsând-o în pace! Da, se pare că desenul și pictura nu necesită lecții la vârste fragede (ea are acum 9 ani și jumătate). Nu am dorit să intre în tăvălugul manierismului și modelor, ci să se exprime liber. Astfel, neurmând niciun curs, a devenit foarte originală, iar această originalitate i-a fost răsplătită prin premii și expoziții. O mai ajut ducând-o la muzee și încerc să îi cumpăr materiale cât mai diverse, ca să poată alege. Acum, de pildă, cel mai mult îi plac pastelurile cretate. E, inconștient, într-o etapă impresionistă.  Cât despre Gheorghe, acum, la patru ani și jumătate, vrea să fie medic de inimi și să „vindece oamenii cu muzică”. Cine știe ce surpize ne rezervă viitorul.

Cum reușeste o mamă implicată în viața artistică să se ocupe de copiii ei? Răspunsul nu poate fi universal. Pot să vă spun ce fac eu. Lucrez în așa fel încât ei să nu simtă (prea mult….) că sunt neglijați. Singura excepție a fost doctoratul, unde a trebuit practic trei luni să mă închid în birou. În rest, am învățat că cele mai mărețe idei pot să apară când alăptezi sau când cureți morcovii.  Că poți deschide computerul să își descarci fotografiile și cu un copilaș cățărat în spatele tău. Că poți transcrie lucrările și dacă domnița desenează lângă tine. Secretul e să nu îi excluzi, ci să îi integrezi în lumea ta. Poate că aș fi compus și fotografiat mai mult fără copii.  Dar oare ar fi fost la fel de interesant? De intens? Sunt convinsă că pasiunea pentru artă a fost infint multiplicată de dragostea pentru copiii mei. Vă rog, lăsați-mă să îi trec în programul de sală. Fără ei, nu v-ați fi gândit să mă includeți în concert.

      _______ 

           

  Acest post a fost scris la rugămintea Ancăi Bundaru, pentru situl mamicadetoatalauda.ro. 

  Îmi  pare f rau că nu reușesc să pun bagde-ul, în niciun fel, blogger îmi face  azi în ciudă.

  Sunt f simpatice, le găsiți aici :http://www.mamicadetoatalauda.ro/badges

   Mai mult nu răzbesc :)

tot despre alaptare si despre normalitate

Eu am mai tot scris despre asta. Dar am citit acum povestea nr 1 a Bogdanei si m-am socat de asemanari. Sigur si deosebiri.
Eu eram mult mai tanara, abia implinisem 23 de ani, fetita mea a avut 2.7 kg, desi la termen, n-a facut cadere dupa nastere, (cred ca pt o proaspata mama nu exista trauma mai mare, sa nu fie copilul in perfecta stare de sanatate, numai si-atata si e destul sa te deprime iremediabil si sa nu-ti mai pese de niciun alaptat) , deci a mea a stat doar un pic la oxigen, deh, cezariana la rece ca era transversa si nu mai crestea de loc ca nu mai exista decat o lingura de lichid, cum mi-a zis medicul in timpul operatiei samd.

Am mai povestit, reiau pe scurt, ranile mele au durat 2 luni si jumatate, aveam spectrul reintoarcerii la facultate permanent agatat in minte, copilul nu crestea cat ar fi vrut cartile mamei. Salvarea noastra a fost tot dr Culcer. Atunci, in 2002, era in plin avant si forta (si acuma este), ea a fost medicul neonatolog al Sofiei, a vazut-o din secunda 1, a venit la orice apel disperat de-al nostru, m-a incurajat nespus, in tot, cu panicile alea nesabuite din capul meu, cu pozitia de alaptat, cu mersul meu la facultate, cu mancatul bine, nu prostiile de regim, imi evidentia mereu starea buna a copilului, precocitatea extrema, asta la amandoi, au fost uimitori din punctul asta de vedere. Sa va explic de ce: nu ca ar conta peste ani ca ei efectiv s-au ridicat in picioare la 6 luni, nu , nu exagerez si nu spun povesti pescaresti, asta e adevarul. Ca de la 5 luni jumate mergeau de-a busilea etc etc. (de mers in picioare mai tarziu, ca 4 labe e mai haios, or fi considerat copiii mei). Dar e foarte foarte important pt o tanara mama care aude in cor vaaaaai ce miica e, vaaai plange la o ora dupa ce a supt (aiurea, copiii mei au avut momente in care au supt 20 din 24), asa, revenind, e foarte important sa ai un medic care iti spuna: Uita-te la COPIL, nu te uita la cantar si centimetru. Si intr-adevar, copiii erau psihic si motric excelent dezvoltati, udau cate scutece trebuie, si alte mici amanunte din astea care de fapt dau masura bunastarii generale.

Dar nu v-am spus niciodata despre alt medic minunat, care m-a ajutat doar cu o simpla conversatie la telefon. Se numeste Gina Palicari. Ei ii datorez foarte mult, si anume toata abordarea mea ca mama.
pe langa sfaturile cu alapteaza la cerere, laptele matern se digera imediat, alaptarea se face pana la doi ani si peste, Ea este cea care mi-a spus sa-mi tin in brate tot timpul copilul, sa imi amintesc ca copilul ma iubeste neconditionat, sa las vinovatia si sa fac absolut tot ce fac din iubire. Si sa-mi ascult instinctul.
Ei bine, au fost cuvintele magice, pentru ca dupa aceea nici ca am mai ascultat sfaturile binevoitorilor. Nu a fost mai usor fizic, dar cu siguranta a fost mai usor psihic.

Bogdana vorbea despre determinare, asa este, eu n-am avut niciodata biberoane si lapte praf in casa. As fi considerat ca fac o crima . Asa credeam eu atunci. N-as vrea sa considere ca vreau sa discreditez pe cineva, pur si simplu pentru MINE ar fi fost un scurt circuit sa o iau pe calea cea mai usoara si sa nu dau copilului ceva ce AM, sa nu trec peste ranile care m-au tinut 10 saptamani pana au inceput sa se vindece si altele asemenea.

Si vreau sa mai spun ceva foarte important, cu riscul sa ofensez toate mamele care au trecut prin greutati infioratoare, ca Bogdana, ca mine. Ei bine, desi sunt mandra de mine, nu mi se pare deloc eroism. Stiti cum mi se pare acuma, dupa atatia ani? Mi se pare absolut NORMAL. Mi se pare ca e doar primul dintr-un lung sir de evenimente care iti pun la incercare fiinta, in sensul de fiinta ta parinteasca. E FIRESC sa treci peste dureri, temeri, incertitudini. Mi se parea ca e o mare vitejie ca eu la 23 abia impliniti am reusit. Ei bine, nu. Nu e nicio vitejie. Viata iti ofera momente mult mai grele de atat.
Sa treci peste primele chinuri ale alaptarii e cel mai mic dintre ele.

Inca odata, nu vreau sa ofensez pe nimeni, copiii mei sunt mari de-acuma, alaptarea este un capitol incheiat pentru mine. Insa din experienta ultimilor doi ani, pot spune ca ce a fost atunci e floare la ureche fata de ce e acuma. In plus, stiti vorba aceea: kleine Kinder, kleine Sorgen, grosse Kinder, grosse Sorgen...

Alaptatul poate fi greu, dureros, infiorator pe alocuri. dar e cea mai usoara parte din cate urmeaza. Ce am facut eu a fost pur si simplu...normal.

Despre alaptare si feminitate

Imi sta pe creier ideea asta de foarta multa vreme.
Mi se pare ca nu a prea fost abordata latura asta romantica si frumoasa a alaptarii.
Desi pictura e plina de delicatete si finete in ilustrarea acestor momente magice.
Eu am scris mult despre alaptare in Romania.
cred ca in anul 2003 am fost prima care a vorbit despre cat de greu e, pe un forum de mamici.
Toata lumea ma stie de fanatica...am avut niste experiente de la agonie la extaz cu ambii copii, am ajutat sute de mame sa alapteze si recunosc, sunt mandra de mine , de ce am facut pentru copiii mei si copiii altora.

dar sa trecem la subiect.

Ce inseamna pentru femeia moderna alaptarea? Pentru femeia inteligenta, constienta de frumusetea, bunatatea si minunatia ei.
Pentru femeia care se preocupa de ce pune pe ea, de cate kile are, chiar daca e grasuta poate sa arate superb, care isi da cu o crema pe fata si care vrea sa fie prezentabila pentru a se simti bine tot universul in preajma ei.

Cum o afecteaza alaptarea?


La inceput e nasol. Fizicul trece in subsidiar. Transformarile de uimesc, te supara.
Dar ....dupa cateva luni de rabdare, vin roadele. Primele doua luni sunt flower power, cum am mai zis. tzatza nonstop la vedere, izvor de lapte pentru gurita stirba si obrazul bucalat. Cu dureri superbe daca stii sa le pretuiesti.
Am mai vorbit despre frica de durere....mare, mare dusman al propriei fiinte. Durerea e un dar minunat, e o cale spre evolutie, e frumusete in stare pura. insa na, trebuie un pic de creier ca sa admiti asta.


Insa dupa primele 2 luni...ce urmeaza?

Ceva extraordinar.
Copilasul isi regleaza mult mesele. Si poti sa redevii tu, impreuna cu alaptarea ta.

Gestul simplu de a pune copilul la san iti da o magie cum nici o femeie photoshopata din reviste n-o s-o aiba. Firescul alaptarii te imbujoreaza si te inobileaza.
Nu trebuie sa te exhibi. Exista esarfe superbe si bluze care permit alaptarea discreta. Asa, o sa ti se vada doar ochii stralucitori aplecati deasupra bebelusului tai. Ochi care nu pot fi obtinuti cu nicio mascara din lume.

Sanii..sa recunoastem, arata tare bine prin bluzele alea. fara operatie. Feminitate din plin.
Da, ai un pic de burtica. Da e sexy, ca o vioara sau un violoncel. Si oricum, numai barbatul personal ti-o masoara. Pt restul e un semn ca abia ai nascut. De ce sa vrei sa arati ca nu ti s-a intamplat nimic? Ba uite ca ti s-a intamplat o minune! Fii mandra de ea.
Ti-e sete mereu? foarte bine. Ce e mai sanatos decat o femeie tanara care bea apa permanent, spre bunastarea ei? Aspectul asta natural, cu sticluta in mana e foarte interesant si binevenit in lumea coca colei.
Foloseste perioada de alaptare ca sa inveti sa mananci corect si inspre binele tau si al copilului.
O sa-ti radieze pielea si lumea n-o sa stie de ce arati atat de bine.


Nu mai am acum prea multa energie sa dezvolt, literele mi se zbat printre degete, nu-s prea sanatoasa la trup zilele astea.


Dar in concluzie, nu va feriti de alaptare si de efectele ei. Feminitatea e un dar rar in zilele noastre. Nu te lasa amagita de imaginile androgine, ci valorifica la maximum ce ti-a dat natura.
Dumnezeu nu joaca zaruri.

Numai ca noi, femeile, suntem prea fraiere cand e vorba de clisee.
Hai sa le rupem, alaptati cu incredere si cu constienta frumusetii acestui gest, care va da un farmec absolut unic, inimaginabil.

Fiti destepte!

hippy flower power

Da, asta-i genu meu de mama.

Sunt cam nervoasa de la atata dexa. Luni implinesc 2 sapt de 80 mg intravenos, sunt rotunda ca o luna plina la fata, ma urasc cand ma privesc , am multa energie, nu am ce sa fac cu ea, copiii sunt bolnavi, n-am putere sa ma plimb, tre sa-mi iau pantofi de primavara si asa mai deaprte.
Asa ca o sa scriu ce ma enerveaza pe mine la societatea de azi. La societatea parinteasca, mai precis.


Ma enerveaza lipsa de incredere in copil si in propria persoana.
Ma enerveaza folosirea excesiva a pompelor de muls, a mameloanelor de silicon, a biberoanelor din prima secunda de viata.
Ma enerveaza obsesiile cantarului, numaratul regurgitarilor, panica ca nu a crescut copilul un kil pe luna.

Ma enerveaza lipsa de incredere in a-ti alinta si purta bebelusul in brate.
Ma enerveaza lipsa libertatii in raport cu propria progenitura.

Ma enerveaza ideea de a ii numara imbucaturile, mililitri de lapte, de a il evalua pe copil dupa niste cifre!

Ma enerveaza frica de daruire totala. Lipsa de sacrificiu de buna voie.

Stiu foarte bine cat de greu e. Doar am nascut la 23 de ani si am facut toate aceste greseli. Sunt furioasa pe mine pentru ele.

De ce?

Pentru ca m-am lasat corupta de lumea inconjuratoare, pentru care copilul trebuie sa creasca ca accesoriu al tau, iar viata ta sa nu se schimbe absolut deloc.

Pentru ce ma lasam umilita de cei care considerau ca bebe trebuie alaptat si pus in pat, si ce daca plange? Ma simteam vinovata ca nu reusesc asa ceva.

Ce mi-as fi dorit atunci sa traiesc undeva in jungla, cu bebe in wrap si sa nu ma preseze nimeni.

Sa pot fi libera sa-mi iubesc fetita indiferent de medicalizarea vietii noastre.


De fiecare data cand o mama cedeaza si da lapte praf simt o durere inimaginabila.
ma doare lipsa de discernamant, ma doare introducerea artificialului de frica celor cateva zeci de grame pe care copilul nu le va creste. Dar aceste grame de lapte praf nu ajuta la nimic copilul, in viitorul sau pe termen lung. Si nici pe mama. E o falsa iluzie.

Ma doare lipsa de puritate din aceasta lume. Nu neaparat lipsa de puritate, cat incetarea cautarii ei. Aspiratia spre naturalete si comuniune dispare, incet incet, in favoarea consumerismului. Cum poate o mama sa se simta mai fericita ca a dat biberon decat ca a dat totul din ea?

Bun, daca tot l-a dat, asta e. Dar sa stie ca nu e bine. Atata tot. Sa se asume pe sine , nu sa isi caute scuze. Nu e deloc adevarat ca bebe creste la fel de misto cu lapte praf. Nu ma refer la sanatate. Sa fie clar. Ma refer la ADEVARATA realitate intre mama si copil. Nealterata de nimic. Ma mira ca oamenii nu mai tin la acest lucru.

In Biblie, totul pledeaza pentru puritate. Incepand cu separarea cerului de pamant. iar noi ce facem? amestecam in mod vulgar societatea in relatia cu propriul bebelus.


Nu, nu sunt extremista.
Consider ca trebuie si carucior, si wrap, si purtat in brate. Si mancare gatita, si borcanel da fructe daca vrei sa stai in parc toata ziua.

Dar vizez la o societate in care tzatza-n vant, iubirea manifestata fatis pentru bebelus, intelegerea lui sa primeze.

In care o mama e respectata doar pentru atata, ca e mama. In care o mama nu trebuie sa demonstreze nimic altceva decat ca e in stare sa isi creasca copilul in mod natural, fara interventii. De fapt, nici asta nu trebuie sa demonstreze. Ci sa fie lasata in pace. Sa nu i se mai inoculeze frica. Sa stie ca e normal sa te doara mameloanele, ca trece. Ca durerea te face sa iubesti mai mult.


Ma enerveaza frica de durere, pentru ca durerea e necesara, e vitala. Daca accepti durerea, evoluezi spre fericire. Fericiti cei pe care ii doare si isi accepta astfel progresul personal.

Fuga de suferinta e o mare tara a societatii noastre. Ma dezgusta lasitatea in fata suferintei, dorinta de cladicel, de moale.

As vrea ca oamenii sa inteleaga ca nu poti fi fericit daca nu intelegi la modul mare, profund, ca trebuie sa suferi.

Ca cea mai mare bucurie este sa accepti cu senintate, tragismul. La orice nivel e el.
Sa de bucuri cand te doare ca suge bebe si sa arunci mameloanele de silicon.

Daca toate mamele ar incepe cu asta, lumea ar fi un loc mult mai frumos.

3 ani si 11 luni

Din cei 7 ani si aproape 3 luni de cand sunt mama, 3 ani si 11 luni i-am petrecut alaptand. A fost perioada minunata, cu doua paradoxuri. La Sofia a inceput extrem de prost si s-a terminat sublim, la Gheorghe a inceput minunat si s-a incheiat in coada de peste.
Nici nu stiu cu ce sa incep....la nasterea Sofiei am fost extrem de speriata. Nu se intorsese, era in pozitie transversa. In plus, lichidul amniotic disparuse cu desavarsire , in saptamana 37 cand am facut ecografie abia daca se mai zarea ceva. Doctorul a decis sa ma urmareasca zilnic pana cand , in saptamana 38 , a zis sec: nu mai rezista, maine cezariana!
Aveam 23 de ani si o luna. Citisem despre alaptat si despre cezariana, dar speram pana in ultima clipa ca voi naste natural. N-a fost sa fie. M-au taiat si a durut groaznic. Peste tot, si la suflet, si la trup.
Primul alaptat a fot o gluma proasta. Am facut imediat celebra ragada.Dupa aia inca una...si inca una....
Am luat galactogil din ziua a doua, laptele curgea siroaie, fata era flamanda rau, vroia sa sa suga, pe mine ma durea tot corpul si ma simteam cea mai incompetenta mama din lume.
Mai ales ca dupa un alaptat am tinut fata langa mine, pe bratul meu, si a intrat asistenta sa mi-o puna in patut. "Se invata asa, rasfatata, sa vedeti ce santajista se face".
Eram prea speriata sa o contrazic, desi am injurat-o in gand.

Ajunsa acasa, a inceput calvarul. Primele 2 luni cu Sofia m-au adus in pragul psihozei. Vroia sa suga incontinuu, dar pe mine ma durea! Cum apuca fata sanul, eu ma trageam deoparte. Minute in sir. La inceput doar 2, 3, apoi cate un sfert de ora, apoi, incercarile ei disperate de a se hrani durau cate 40 de minute. Ma simteam ca o criminala, plangeam si o indepartam. Sotul meu, exasperat, a zis ca va cheama Autoritatea Tutelara, sa ma decada din drepturi. (Atat mi-a trebuit. A urmat o depresie crunta, din care nu stiu daca mi-am revenit pana in ziua de azi.)
Salvarea mea se numeste Ana Culcer. Cu o rabdare de inger venea de la spital direct la noi acasa. Cum auzeam soneria, copilul era pus la san si sugea.....astfel au trecut primele doua saptamani, in care, paradoxal, fata a crescut binisor.
In saptamana 3 a inceput calvarul. Nu luat nici macar un gram. Eu eram din ce in ce mai absenta si mai inspaimantata, mi-era foarte clar ca am esuat si ca mi-am nenorocit pe viata copilul. Ca n-am fost in stare sa fiu tare pentru ea.
Atunci a venit intrebarea directa, de la d-na Culcer: Iti scriu reteta de lapte praf? Nu vreau sa ajungi la psihoza si mai grava de atat, esti in real pericol.
In momentul ala ceva s-a rupt in mine. M-am uitat la siroaiele de lapte care curgeau numai cand ma gandeam la bebelusa mea si am spus ca nu, voi invinge de data asta. A nu se uita ca aveam niste ragade cratere infioratoare, cum a zis si dr, demult nu mai vazuse asa ceva.

Si am continuat sa-mi chinui cate jumatate de ora copilul inainte de supt pana o atasam....timp de 3 zile. In a 4-a zi, cand s-a sculat la 15 minute dupa ce mancase o ora si jumatate am zis ca eu am incheiat socotelile cu doctorii si cartile.
Am luat fata la mine pe burta si am dormit amandoua 6 (SASE) ore neintoarse.
Nu auzisem in viata mea de Attachment parenting, cred ca acum 7 ani nimeni nu stia in Ro de asa ceva, dar acela a fost momentul cand am inceput sa-l practic.
Incet incet, intervalul dintre plansetele ei si atasatul la san a inceput sa scada. La o luna, cantarul oficial. 630 de grame de la scaderea fiziologica...adica 3160 de la 2500. Eu disperata, Culcer foarte multumita. A trecut de 500, e perfect!
A doua luna m-am normalizat un pic, un pic de tot. A luat 750 de grame.
La 2 luni mi-au trecut ragadele. Ii dadeam sa suga din 3 in 3 minute daca vroia. Astfel ca a crescut 850 de grame. Iar de la 3 la 4 luni a crescut mai mult de un kilogram.
Concluzia primelor 4 luni: depresia a facut sa nu pot alapta cum trebuie. Aveam tone de lapte, dar nu puneam copilul la san de frica. Durea infiorator, e adevarat, dar a fost o depresie postnatala profunda pentru care nu am sa reusesc sa ma iert niciodata. Sunt convinsa ca i-am distrus ceva din sistemul nervos in felul asta. Acelui copil minunat care la 3 saptamani isi tinea capul, la o luna fix mi-a zambit clar, cu adresa, in general a fost extrem de precoce in toate. Pot spune ca ea m-a invatat pe mine cum s-o cresc. Am un singur merit: eram atat de dezorientata incat am ales sa ascult doar de cine trebuie: de Sofia.
E adevarat ca mare parte din temerile mele se datorau problemelor cu facultatea. Am vrut sa inghet anul, dar nici sotul, nici parintii nu m-au lasat.....in final, foarte bine au facut. Cele 2, 3 ore pe zi, de 3 ori pe saptamana , petrecute in afara casei, m-au intarit mult pentru noile reprize de alaptat. Dar poate daca nu aveam acest stress, nu faceam nici depresia...pentru ca o alaptam o ora, doua incontinuu si plangeam: ce-am sa fac peste o luna, cand ma duc la facultate? cine ii da sa suga? (am nascut in septembrie, scoala incepe in octombrie, practic, m-am dus din noiembrie)

De la 2 la 20 de luni alaptarea Sofiei a fost o placere, chiar daca se trezea de N ori pe noapte, iar eu plecam de la masa de lucru sa o readorm la san. Am fost in simbioza totala pana s-a intarcat ea singurica. Am suferit cand n-a mai vrut sa suga, dar venind din partea ei, am avut inca odata convingerea ca a fost exact cum trebuie.

Anii au trecut, Sofia a crescut, minunata cum o stiti, a inceput sa-mi ceara o surioara sau macar un fratior....

Gheorghe a venit insa neasteptat, nechemat. Eram o femeie de 27 de ani, imi reluasem foarte consistent cariera, eram pregatita pentru rolul de mama infinit mai bine insa, ajutasem deja foarte multe mamici sa alapteze....Mi se parea ca eu am invins cel mai negru monstru in alaptare, si asta nu e productia de lapte, nici ranile care dor, ci psihoza. Si daca eu am invins asa ceva, argumentele cu "n-a crescut un kil pe luna" le demontam cat ai zice peste.

Stiam ca daca nu doarme, il tin in brate si imi iau un wrap. Ca ii dau sa suga cat vrea el, ca nu-mi pasa de cantar. Si toate celelalte pe care le zic de atatea ori.
Iar Gheorghe a fost exceptional de la inceput. Mi l-au adus, el a inchis ochii , a deschis gura i a inceput sa se tarasca spre san. Am alungat repede asistenta, l-am alaptat si nu l-am mai dat din brate. Acolo a stat si inca mai sta:)
Dar, supriza...nu curgeau sanii! ce ma fac, oare n-am lapte? Cantarul m-a contrazis, cretsea praslea cate un kil, un kil si ceva pe luna. Eu nu puteam sa storc nici 10 mililitri, dar el sugea constiincios. Tot dr Culcer m-a lamurit:
"Esti experta in tzatzologie, la ce-ai patit tu acu 5 ani. Stii sa-i dai sa suga si coprul tau s-a reglat de la bun inceput". Uraaa, reusisem.
Si am continuat simbioza pana acu vreun an, cand am inceput sa obosesc. Insa el se imbolnavea din luna in luna, de la Sofia, de la gradi. Nu se punea problema intarcarii. In primavara, iarasi, doctoratul meu. Tz era alinarea suprema. Apoi renovarile...o vara foarte grea....cum sa-l intarc? desi simteam ca nu prea mai rezist.
In octombrie am reinceput sa predau la facultate. Am intarziat cu fata la scoala de cateva ori, ca el vroia sa suga dimineata.....noptile in care se trezea ma epuizau, ma simteam vinovata, rea....vroiam sa renunt, dar nu stiam cum, era extrem de atasat de san. Ajunsesm sa-mi fac niste procese de constiinta absolut absurde:
"Ii dau sa suga pentru ca nu stiu sa-i ofer afectiune altfel, pentru ca sunt prea obosita sa-l iubesc cu adevarat."
In noiembrie a inceput calvarul. Ma albeam si ma topeam. M-a simtit. A supt doar la somnul de pranz si cel de seara. A renuntat la suptul de dimineata , pentru ca se trezea dupa 8, cand eu eram deja plecata sau cu cafeaua bauta si era fericit cu lapticu de vacuta.
Ultima data a supt pe 25 noiembrie, noaptea. A doua zi, pe 26, am intrat in spital la un pas de coma. In ziua aceea m-am nascut a doua oara. Si am avut noroc , erau sa nu gaseasca sange. Au trimis probe la Institutul de hematologie si Dumnezeu a avut grija sa se gaseasca un flacon potrivit pe mine, 0 negativ, produse alese....
Sange de artista...:)

In prima noapte a plans dupa mine. Cu lacrimi, mama, mamaaaaa.
In a doua seara sotul a vrut sa-l culce langa el, in patul mare din dormitor, suficient de mare sa dormim toti 4 daca trebuie, dar Gheorghe ne-a dat o lectie. A spus: aici mama nani. Si s-a dus la el in camera.Unde a dormit 10 ore neintors.

Cand am venit acasa, nu indraznea sa ma atinga. Si-a tras un scaun langa mine si m-a luat de mana. Nu l-am fortat cu nimic....peste jumatate de ora era doar la mine in brate din nou. A mai zis "tzatza nani", dar razand, in gluma. I-am spus , ce altceva decat adevarul: ca mama ia niste pastile foarte rele si laptele nu mai e bun.
Azi a fost prima zi cand m-a dezbracat si a pupat tz. S-a facut si ca suge un pic, i-am mai zis ca nu e poate, dar el radea de mama focului.
Azi a reusit sa-mi spuna clar ca el e baiat mare. S-a intarcat. Dar ca inca-si iubeste Tz a lui, si mai ales, pe mama lui.
Cum ii zicea Ada Marei, o mama buna e o mama vie.

:((

Dupa doar doua zile.
Si are 6 ani jumate, ar trebui sa fie "imunizata".
Nu se simte prea rau, dar tot are nasu infundat si toata noaptea s-a sucit si s-a foit.

Sa ne intelegem: nu e un copil bolnavicios. Daca nu merge la gradinita nu se imbolnaveste niciodata! Pana la 3 ani a racit de 2 ori si i-a trecut cu ceaiuri si sirop din muguri de pin.
Mai mult ca sigur ca gradinita asta in particular e un focar de boli, eu n-am mai auzit de copilas atat de mare care sa se imbolnaveasca la gradinita. Imi vine sa sterg pe jos cu toate madamele alea de-acolo :(
pe de alta parte, poate gresesc eu undeva.
In tratamentele de stimulare a imunitatii nu cred.
Poate la alimentatie sa mai lucram.
Poate din cauza ca anu asta n-a schiat decat o zi.
Poate din cauza doctoratului meu .
Poate, cum mi se sopteste peste umar, din cauza alaptatului ("ti-am zis eu ca trebuie sa-l intarci si sa merg eu cu amandoi la munte!! Acu, cu tot alaptatul o sa ia si el raceala! la ce ii foloseste?" )

Cu alte cuvinte, sunt iarasi terminata. Si trezita de la 5.30.

...sa-l intarc? ar fi total impotriva vointei mele si impotriva vointei lui, insa per total a devenit blocant pt bunul mers al familiei alaptatul.
:(((