La grande bellezza

Se spune că pe adevărații oameni bogați ai planetei nu-i vedem. Nu-i știe nici google, nu îi știu nici ziarele de scandal. Locurile unde ei gustă luxul sunt ascunse vederii, nu apar în cronicile mondene și  pot sa aprecieze în taină tot ce e mai rafinat în plăcerile vieții.
Mă întreb însă, pentru noi, cei vizibili, chiar de interesanți sau nu pentru „public”,  care este frumusețea căutată, conștient sau nu:  plăcerea, luxul , cultura, morala, comoditatea burgheză? Cel mai probabil pentru fiecare este altceva, iar toate împreuna împlinesc eșecul major al umanității: căutarea unui sens în afara miraculoasei proprii ființe.

Pentru mine, La grande bellezza este un film despre curajul de a savura învelișul de marmură și albastru marin al ratării.
Atunci când viața te plasează în vârful lanțului trofic, zilele devin tot mai ușoare și sufletul tot mai greu, hranit cu exces caloric de autoiluzionare. Scriitorul unui unic roman controversat, mama a 4 copii crescuti de dădace și duși la școală cu șoferul, cardinalul gurmand, femeia grotescă redactor  de succes, nobilii închiriați, femeia care a iubit în taină un singur bărbat ce nu era soțul ei, topmodelul obez, stripteuza bolnavă terminal, două șosete albe ale unei anonime fetițe care spune adevărul necunoscuților, dramaturgul naiv, poetul mut și femeia bogata cu autoportrete apreciate pe facebook, neinteresante pentru un posibil amant, soțul credincios care își reface urgent „viața”, sfânta greu de privit simbol al unei dorite mântuiri, toți sunt caricaturi, omagiu hedonismului și fugii de sine, refugiați în ceea ce reprezintă pentru ei expresia frumuseții.
La Grande bellezza nu este un singur lucru. Nu e doar chipul proaspat- dragoste din tinerețe, aspirația de creator, orașul sublim în lumina dimineții, înotul primejdios sub ochii fetelor frumoase sau uitarea supremă în câteva pahare și muzică disco. Frumusețea nu ne aparține, e doar darul vieții pentru cei ce care, cu toata superficialitatea lor, pot găsi puterea să se desprindă de fantasmele irealizabile ale destinului și să își accepte mediocritatea.
Autoironia nu se oprește aici, ci este prezentă în toate aspectele construcției peliculei. Sorrentino joacă în opinia mea o mică festă privitorului.  Sau cel puțin așa doresc să cred :) Gluma bună este contrapunctul dintre muzică și film.
Imaginea e minunată, cadrele fac invidios orice fotograf estetist. Vechea cultură, ascunsă în palatul prințeselor sau vizibilă la o simplă plimbare pe stradă, e pusă în contrast ironic cu arta modernă, conceptualistă, în care până și autorul este complet descoperit atunci când trebuie să se explice.
 Dar muzica este în multe cazuri din cele mai noi, aparține uneori unor celebri compozitori contemporani. Practic, în afară de Bizet și Perotinus, să zicem si Poulenc, nimic nu e vechi.
Ce au contemporanii aceștia în comun? Un stil accesibil, neexperimental, de mare succes, un pretins estetism, o facilă și aparentă profunzime, dar în fond, muzici destul de simple, compozitori care nu au inovat, dar care și-au urmat cu aproape duioșie chemarea sufletului, și nu știm dacă au făcut-o pentru faimă sau din onestitate. Nu știm dacă au eșuat nefiind prea originali, sau au izbîndit fiind extrem de sinceri. La fel cum Jep Gambardella trăiește interior cu gândul la un nou roman și se complace în a repeta identic zi dupa zi și noapte după noapte. Poate ca omagiul postmodern adus lui Fellini prin acest film se regăsește și în extrem de bogata coloana sonoră, ce conține multe pastișe ale stilurilor romantic și medieval. Și care însoțesc scenele lirice, de introspecție sau de pură contemplație a decadenței.

Nu putem fi decât ceea ce suntem și a ne accepta micimea în fața impunătoarei construcții care este lumea este de asemenea ironic.  Ce e lumea altceva decât noi înșine? Și dacă suntem atât de mici și de ratați, cum de ce e în jur, compus din noi,  poate atinge sublimul?
Răspunsul nu e simplu și probabil că nu există decît mici momente în viață în care ne permitem să trăim la grande bellezza. Dacă am face-o continuu, s-ar numi exces și n-ar mai fi altceva decât un alt tip de conceptualism. De astă dată, fără generalizări, un conceptualism unic și eșuat pentru fiecare în parte. Cu un singur rezultat, după mult timp:  o mare de frumusețe la care să privim, cu milă de sine, înapoi.




Fara spoilere,  una  grande bellezza care nu se vede în film.

Dupa dealuri si Amour. Genialitate intre cald si rece.

De cand a inceput anul am vazut 4 filme bune, filme de referinta, peste care nu se poate trece atat de usor.
In the Mood For Love (pe care il revad periodic doar de drag), 2046,  Dupa dealuri si  Amour.
Trebuie sa spun de la bun inceput ca nu sunt o cinefila inraita, n-am vazut multe dintre filmele considerate vitale, nu stiu prea bine nume de regizori sau de actori, ca judec totul prin prisma sentimentelor, incerc sa rationalizez doar daca simt ceva, daca nu ma transforma pe dinauntru nu pierd vremea cu analiza, nu gasesc ca pentru mine, ca amatoare, are vreun sens. In plus, formatia mea academica ma impiedica sa dau drumul la pareri fara a avea toate datele problemei, fara a cunoaste fenomenul din interior. Totusi, orice spectator are dreptul sa spuna ca i-a placut sau nu ce a vazut/auzit/ascultat, si sa incerce sa-si justifice interior alegerile estetice, de aceea, fara pretentii, am sa imi fac curaj sa scriu ce simt.
Mai e si faptul ca n-am prea avut timp sa ma uit la filme, copilaria in fata pianului , adolescentei s-au adaugat foile goale cu portative, maturitatii timpurii cei doi copii, apoi , mai tarziu, diverse stari de fapt intr-o avalansa  greu de purtat  la 29-30 de ani. Ma aflu, asadar, intr-un fel de recuperare filmica fireasca.

Pe mine foarte greu ajung sa ma impresioneze filmele de Hollywood, chiar cand ataca teme interesante le decodific mult prea rapid, sunt bune pentru relaxare sau petrecerea calma a timpului.
Acolo conteaza cel mai mult povestea, efectele, jongleriile, virtuozitatile, artificiile de constructie si altele din acelasi registru.
Cu filmele europene si extraeuropene lucrurile stau de multe ori diferit. Daca cele asiatice imi dau o stare de extrema finete si suavitate a unor sentimente despre care nici nu stiam ca pot exista, cele europene ataca teme mai grave de multe ori, cum au fost Dupa Dealuri (Mungiu) si Amour (Haneke).
Despre primul, am citit mult dupa ce l-am vizionat. S-a analizat interesant si profund in majoritatea cazurilor, nu are sens sa repet implicatiile psihologice, sociale care s-au tot vehiculat in critica de specialitate, conceptia regizorala, jocul actorilor, totul s-a expus foarte precis si interesant.
Totusi, cred ca doua lucruri fundamentale din constructie si idee nu s-au abordat, sau nu le-am gasit eu pe nicaieri.
In primul rand, am vazut in Dupa dealuri o fresca a ceea ce inseamna lipsa iubirii autentice in copilarie. Mutilarea extrema pe care o sufera fiinta umana atunci cand primii ani sunt vaduviti de cea mai importanta traire. Absenta copilariei, care traseaza tot parcursul unei vieti.
Aceasta lipsa m-a impresionat pana la lacrimi in alt aspect interesant, singurul moment de muzica din film: cantecul de leagan. Dupa dealuri ar fi pierdut enorm printr-o coloana sonora standard, asa ca momentul cantat, adus din interior, a creat o stare extrem de puternica, de o tristete covarsitoare, uluitoare, ca si cum alinarea poate veni doar prin trecerea in alta dimensiune, a somnului, care inseamna lipsa memoriei reale si creatia unui Univers fantastic, necesar supravietuirii. Pentru mine, a fost o confirmare a faptului ca resemnarea (ce copil iubit ii canta altuia cantecul de leagan?) este sursa primordiala a mortii interioare. Prin care inteleg si tot ce se intampla monstruos in vietile oamenilor.
Lovitura de geniu si confirmare a ceea ce am simtit mi s-a parut reluarea pe genericul final a cantecului de leagan, in varianta orchestrata, mareata,  cumva mai lipsita de gingasie, cumva ”oficializand” drama copilariei inexistente.
 Ceea ce mi-a placut foarte mult este si faptul ca Mungiu si-a dat timp, iar constructia mi se pare asemanatoare unei simfonii de Bruckner, care porneste simplu, de la niste acorduri si aprpegii pe cate 2 functii si se inalta ca o catedrala gotica si se spatializeaza ca intinderea Marii Nordului in ceata.
Dupa dealuri este un film extrem de trist, care m-a rascolit, m-a cutremurat, dar care, prin profunzimea  lui, mi-a facut bine.

Nu acelasi lucru pot sa spun si despre Amour. Mult premiatul Haneke, un regizor de o inteligenta crunta aproape.
Amour e un film bun care mi-a facut foarte rau. Chiar acum, in timp ce scriu, catharsis-ul mi se concretizeaza printr-o migrena de toata frumusetea.
Povestea in sine e banala. Am trecut indirect si direct prin asta in mai multe randuri, am si povestea mea proprie  despre degradare inca proaspata in memorie, mi-e si un pic teama...
M-a impresionat, dar  nu m-a rascolit, nu m-a cutremurat, nu m-a emotionat. Nu cred ca cineva care a fost acolo, in acea zona, poate neaparat empatiza. Drama personala intotdeauna va depasi drama din film, iar emotia poate ca va veni doar in raport cu trairile anterioare, sau cu proiectia lor in viitor.
Realizarea e rece. Lama de bisturiu. Desi subtil, frantuzesc, notele expresioniste izbucnesc cand nu te-astepti. O lume aproape neverosimila, o tragedie mimata, o casa-personaj unde in fapt, totul e cat de perfect se poate, pana si scaunul cu rotile intra impecabil pe orice usa si oricum nu ajuta prea mult. Pierderea demnitatii e aproape la fel in orice conditii, ba chiar eroii filmului sunt niste privilegiati ai sortii, se poate mult, mult, mult mai rau. „Esti un monstru” , ii spune ea in debutul filmului. Dar toti putem ajunge sa fim monstruosi cand viata ne incearca. Chiar si din prea multa iubire.
Muzica, tot din interior,  e permanent intrerupta, e un artificiu firesc in context, accentueaza acea stare subsidiara de violenta a simturilor.
Ca realizare, aseara mi s-a parut impecabil, acum nu mai sunt asa de sigura, dar n-as putea pune degetul pe ce am simtit ca hiatus. Oricum, coerenta generala nu se poate pune in discutie. Jocul actorilor e superb, mai ales Emanuelle Riva , sper din toata inima sa ia Oscarul. Poate Trintignan a fortat usor in unele momente, dar asta doar pentru ultra analisti ai mersului si gesturilor, ca mine.
Un singur aspect m-a emotionat in acest film, si anume evidentierea unei legaturi foarte intime, a unor subtitlitati ale relatiei ce se formeaza doar in foarte multi ani de convietuire impreuna. O comunicare proprie doar celor doi, care a avut timp sa se sedimenteze, sa se cristalizeze, chiar  sa se sublimeze. Nici aspectul istoriilor personale pe care dupa 50 de ani impreuna inca nu le cunosti in intregime nu m-a lasat indiferenta. Practic, ce inseamna cunoasterea? Poti povesti, chiar in mai mai mult timp impreuna decat seaparat, tot ce ai trait anterior? cat din memorie ne apartine, si cat impartim cu ceilalti? Si ce ne face sa povestim una sau alta? Si ce ne determina sa tinem mici amanunte, aparent insignfiante, doar pentru noi?
Poate daca am spune tot, nu am avea timp sa traim acel impreuna, sa cream ideea de uniune, de comunicare spre acelasi orizont? Iar orizontul comun e atat de rar in jurul nostru.
Totusi, nu stiu daca o opera de arta poate sa reziste doar prin reflectiile pe care le creeaza, sau e nevoie si de o traire puternica in timpul experimentarii ei directe.
Pentru mine, Amour e un film care-mi transmite frig si care-mi anuleaza orice timp as vrea sa creez, chiar daca am tot respectul si admiratia pentru cei care l-au trecut de la idee la materie.