Team InnerSound New Arts festival

Here you go, this is who we are :)

https://www.facebook.com/media/set/?set=a.401087000003066.1073741843.343995392378894&type=1

Cum să fii un compozitor renumit. De Ada Sofia Ulubeanu

-->

Cum să fii un compozitor renumit:

1.      Trebuie să compui ceva ce nu a mai compus nimeni altcineva. ☐

2.      Trebuie să cunoști absolut toți marii compozitori. ☐

3.      Trebuie să ai mulți prieteni buni muzicieni, care să fie disponibili să îți cânte orice piesă și să își dea părerea sinceră. ☐

4.      Trebuie să compui ceva care să nu îți placă doar ție, ci și publicului. ☐

5.      Trebuie să îți faci publicitate. ☐

6.      Când îți faci publicitate, trebuie să ai cel puțin un afiș, un site și niște prieteni care să te recomande. ☐

7.      Afișul trebuie să fie multi-color, să atragă atenția; în niciun caz alb-negru. ☐

8.      Trebuie să ai un om care să-ți împartă fluturașe ☐

9.      Trebuie să dai concerte nu numai în săli de concerte, ci și în MULTE locuri publice. ☐

10.    Trebuie să ai MULTĂ inspirație.☐

Dacă ai bifat toate căsuțele,  ai mari șanse să devii un compozitor renumit.

Dacă nu ai bifat toate căsuțele, treci la treabă.

Sofia, 10 ani, 10 luni si 13 zile.
Eu va zic să stați pe fază, urmeaza episodul 2, cum să ai un magazin excelent.

Si acum despre mine

Nu prea imi mai tin la curent cititorii cu ce fac profesional, poate FB e de vina.
Mai pun cate un eveniment pe situl propriu, dar rar se intra acolo.
Asadar, un mic preview la ce urmeaza la inceputul acestei veri:

Pe 18 Mai, ora 21:00, la Casa Löwendal, Cadenza Lirica pentru vioara solo in interpretarea Ralucai Stratulat, cu ocazia evenimentului mai larg „Noaptea Muzeelor”.
De asta data se va canta fara proiectie video, in spatiul elegant al casei de langa parcul Ioanid, in mijlocul unui recital ce contine Olivier Messiaen si Francis Poulenc, ambele pentru vioara si pian (la pian, Adriana Toacsen-Ponta)

© Miri Bratu 2012. In fotografie: Raluca interpretand Cadenza Lirica in decembrie 2012

Peste exact o saptamana, 25 mai 2013, dar la ora 22:00, se canta IncerCantata pentru soprana si 7 instrumente: flaut, clarinet, fagot, percutie, pian, viola, violoncel si chitara.

La Universitatea Nationala de Muzica Bucuresti,Studioul de Opera si Multimedia.

La care se lucreaza intens pe toate planurile. Pentru ca o scriu dupa versurile prietenului fotograf Cornel Brad, lucrez impreuna cu artistul vizual Mihai Cucu la o proiectie si lucrez mult in general :)

 © Sabina Ulubeanu 2013

Tot cautam un prilej de a pune poza asta pe blog, dar nu-l gaseam. Iata :) Cornel, undeva prin decembrie parca, cu Pentaxu pe film.

© Sabina Ulubeanu 2012.

Concertul face parte din Saptamana Internationala a Muzicii Noi, festival ajuns deja la editia 23. Intregul program aici: Program SIMN 2013

Ultimul eveniment al inceputului de vara va avea loc pe 8 iunie, la Dublin. Invitatii irlandezi de la InnerSound au reusit sa organizeze doua zile de colaborare artistica romano-irlandeze, sub titulatura Theatre of Sound.

Pentru ei am scris passacaglia de lacrimi si roua :), clavecin, flaut, fagot.

Va fi si o zi de workshops inainte, unde ne vom prezenta lucrarile si viziunea asupra muzicii in general.

Pentru Dublin am filmat ieri un promo, eu va las doar cateva imagini.

Toate © Sabina Ulubeanu 2013

 Catalin Cretu, compozitor si artist multimedia.

Acestea fiind zise si aratate, va doresc auditie placuta si o miercuri minunata. Eu am de compuuuuus !

Raum und Liebe si o fotografie

Da, sunt din nou la Viena.
In ritm de vals doar interior, pentru ca ma aflu aici pentru prima auditie a lucrarii mele Raum und Liebe, scrisa in patru patrimi semnificative, gandita pe spatii largi si cu multa, foarte multa dragoste.
 Mai multe despre concert puteti citi aici.
Pana sambata, insa, se intampla repetitii, alte concerte, intalniri.
Azi a fost ziua in care mi-am luat 2 ore doar pentru mine, am pornit cu aparatul la gat, pe un frig crancen, sa ma plimb pe strazile din spatele celebrei Mariahilferstr.  Nu speram la vreo captura de nadejde, eram oricum prea emotionata , in general si in vederea primei repetitii, ci vroiam doar sa iau pulsul orasului si mai degraba sa mi-l calmez pe al meu.
 Prima intalnire a fost chiar pe bulevard. Un magazin vintage , cu tot felul de traznai, care inchide in scurt timp. Recunosc, am intrat frivola in cautarea unui clutch, care imi lipseste flagrant din garderoba. M-am invartit cuminte studiind tot ce se putea studia, n-am gasit bineinteles niciun plic, nici casual, nici elegant, mai bine zis, n-am gasit nimic pe placul meu. In momentul in care am vrut sa ies am zarit-o insa pe EA.
Geanta mare, veche, nu stiu daca cine stie ce calitate, de fapt, sigur nu, ca e tare si scortoasa, dar...in care intra mapa A3 cu foile de partitura! Cum mapa pentru A3 doar la Viena se gaseste, (pentru mine care n-am cautat decat in Bucuresti), era normal ca si traista tot de-acolo s-o iau, nu?
Asa ca n-am stat pe ganduri prea mult, si cred ca bine am facut, pentru ca indata ce am iesit cu ea pe antebrat din magazin, toate privirile doamnelor si domnisoarelor s-au oprit la mine si la vechitura mea.

 

Mi-am continuat drumul, pana cand am ajuns la un mic magazin pe Lindenstrasse unde scria ceva cu Photo. 

 Am intrat curioasa, e un anticariat, si intr-un colt, am vazut si fotografiile. Majoritatea erau imagini ale unor picturi mai mult sau putin interesante, vechi, desigur (imaginile). Cand am mai rasfoit putin prin teancul Alb Negru am dat de o imagine care m-a lasat cu gura cascata. Foarte usor neclara, pe lung, dar cu o incarcatura teribila.

 Am continuat sa ma uit si la celelalte fotografii, am intrebat cat costa, mi-a zis ceva ce mi s-a parut oricum destul de mult, dar inca mai mergea.

Dupa inca ceva minute de gandire, am vrut s-o cumpar , insa pretul acelei imagini in special era complet prohibitiv pentru buzunarul meu de compozitoare, omul stia ce vinde.

I-am explicat ca imi pare rau sa il dezamagesc, dar nu mi-o pot permite, insa l-am rugat sa imi dea voie sa ii fac o poza. A fost complet de acord, ba chiar s-a uitat pe aparat sa vada daca mi-a iesit bine (nu iesise bine) si m-a invitat sa incerc unde  doresc, sa n-am probleme de iluminare samd.

Apoi, foarte amabil, desi se vedea ca e vizibil intimidat, m-a invitat sa ma uit la niste partituri, din pacate pentru magazinul lui, am tone de partituri acasa. Mi-a cerut o carte de vizita, i-am scris pe spate data si locul concertului de sambata, poate cine stie, am castigat un meloman? Sau sa fi fost geanta mea vintage, in ton cu locul,  cea care l-a determinat sa imi acorde atata atentie :) (Nu, nu ignor politetea vieneza, mai ales indreptata catre potentiali clienti)

 Totul a durat mai putin de 15 minute,  care m-au dus mult inapoi in timp, in copilarie, inainte de copilarie, intr-o alta era pe care acum o uitam cu brio, aceasta intalnire mi-a amplificat emotia acestei zile de 21 februarie, in care ar fi trebuit sa ma gandesc poate doar ca tatal meu implineste o varsta frumoasa.

Pentru ca, mai precis, este vorba despre aceasta fotografie, pe care tata (La multi ani!), poate o si cunoaste direct? 

Care erau sansele sa dau peste asa ceva in Viena, intr-una dintre cele mai intense zile pe care le-am trait anul asta?

 Pentru ca, da, repetitia mi-a revelat atatea minunatii. Oameni frumosi, talentati, eficienti, extrem de inteligenti, dar in acelasi timp prieteni dragi si calzi.

Teama de propria compozitie a disparut, i-a luat locul dorinta de a o auzi cat mai repede in concert, de a repeta inca odata, de a ma bucura rezultatul orelor petrecute in toiul noptii, in biroul meu negru de la Busteni, scriind printre lacrimi si printre zambete.

George Enescu

Astazi se implinesc 130 de ani de la nasterea lui George Enescu. Majoritatea il cunosc dupa cele doua rapsodii, mai ales prima. Lucrari de tinerete, foarte bine scrise, simpatice foc, dar nu transcendentale.
Adevaratul Enescu e inovator pana la limita suportabilitatii. Transcende orice stil si limbaj. Modifica timpul si iese din masurabil.
A scris muzica spectrala inainte de orice definitie a acesteia. A scris eteorofnic MULT inainte ca Boulez sa-si fi asumat, complet fraudulos, reinventarea acestei sintaxe muzicale.

Today we celebrate 130 years from George Enescu's birth. He is well known for his 2 Romanian Rapsodies, composed when he was very young. These are really cute works, extremely well written, but not transcendental ones.
The real George Enescu inovates beyond all bearing. He rises above any style and musical language. He totally modifies time perception and the feelings in his works cannot be measured.
George Enescu wrote spectral music long before the term was even released (carillons nocturnes for piano). He wrote heterophonic music long before Pierre Boulez unfairly claimed the re-invetion of this musical syntax.
My favourite works (in this period of my life) are:

Indiferenta doare

Aseara am asistat la un miracol. Am auzit un flautist cum nu s-a mai inventat vreodata. este vorba despre Mario Caroli, pentru care termenul de Paganini al flautului e unul extrem de palid....

Colega Diana Rotaru a scris mailuri la toata lumea, a scris si pe Contemporania despre el, la Conservator erau afise cu cel putin o saptamana inainte, ...si cu toate asta sala a fost aproape goala. Si doare rau de tot.
Dupa concert am reluat anuntul.
Bineinteles ca nu mi-a raspuns nimeni, dar e dimineata, poate ca spre pranz.....sau dupa amiaza....nu stiu de ce continui sa ma iluzionez.
Si sa sper ca oamenii nu vor mai fi asa indiferenti, ca vor prefera un concert de-o ora in loc sa mearga repede acasa dupa servici (motive sunt o mie,n-au terminat de lucru, oboseala, foamea, dorul de cei dragi, lipsa de chef....)
Si totodata aceiasi oameni rup stadioanele la Metallica, Depeche Mode, meciu cu Rapidu si altele de genu.
Si cand vine Mario Caroli nu au timp.

Vreti sa va spun ce se pierde?
Se pierd momente unice de muzica frumoasa, cantata cu drag, cu pasiune, cu o virtuozitate iesita din comun, muzica cantata de un om deschis, simpatic, modest, volubil, inteligent care se daruieste in fiecare secunda pe scena. Un om Miracol, o repet. Un asemenea pianissimo n-am crezut pana ieri ca exista. Un asemenea tempo la Cantabile si Presto de Enescu nu stiam ca se poate atinge in galaxia noastra.
Fiecare sunet care ii iese din flaut e emotie in stare pura, la un moment dat nici nu-l mai vezi, de parca s-ar baga in flaut ca Duhul din Lampa fermecata....

In aceasta seara la ora 19, la Aula Uniunii Compozitorilor, (muzeul Enescu, Calea Victoriei), Mario Caroli canta muzica romaneasca de cea mai buna calitate.
Anatol Vieru - "Dar"
Tiberiu Olah - "Sonata pentru flaut solo"
Doina Rotaru - "Tempio di fumo"
Dan Dediu - "Naufragi"
Diana Rotaru - "Play!" pentru flaut si pian (autoarea la pian)


Cunosc lucrarile Doinei si Dianei Rotaru si sonata de Olah. Va asigur ca si pentru necunoscatorii muzicii contemporane, aceste piese impresioneaza prin emotia continuta. Asa ca eu abia astept sa mai am o bucurie extraordinara ascultandu-l pe acest interpret care chiar seamana un picut cu Paganini: e foarte inalt si slab, cu parul lung, ca un Vrajitor.......

Despre doctorat si multe altele

Ce mai inseamna doctoratul in ziua de azi?
Cand dureaza cursurile 3 ani de zile, dezbati un subiect destul de ingust, si practic iti continui facultatea pana pe la 26-30 de ani?
Ei bine, vreau sa va conving acuma ca doctoratul poate fi mult mai mult decat atat.
Mai ales un doctorat in muzica.
Depinde totul numai de curajul cu care iti aperi convingerile si de cat de pasionat esti de ceea ce faci. Cam ca la orice, de altfel.
Nu vorbesc acuma de doctoratele care dezbat "spinoasa problema a miscarii corale din targu jiu", sau de cele care seamana cu niste monografii....si care au ca scop final obtinerea vreunui post de directoras in provincie.
Ci de acele doctorate care sunt facute doar pentru ca autorul, prin lucrarea respectiva, isi dezvaluie un crez, isi implineste un vis si isi sustine creatia.
In prezent, la noi la Universitate exista doua tipuri de doctorat, doctoratul profesional (bazat fie pe interpretare, fie pe compozitie, pe langa care mai exista si textul scris, un pic mai concis) si doctoratul stiintific, cel clasic. Pe vremea mea:)), nu exista aceasta departajare, eu fac asadar un doctorat stiintific, in muzicologie, pe care am sa-l completez cu lucrari proprii. Numai unul dintre referate are dreptul sa intre in teza, celelalte fiind cercetari adiacente.

Aproximativ acelasi gen de doctorat l-a sutinut Joi, 11 decembrie , prietena mea buna Ana Iulia Giurgiu (Bondue acuma, dar cand s-a inscris nu plecase inca la Paris si o chema ca la mama acasa)
In cazul ei , hibridul format din partea muzicologica si cea de creatie a fost unul extrem de fericit. Si nu numai atata.
Am putut observa cum toate preocuparile ei de cand o cunosc, de ani si ani de zile, s-au imbinat fericit in cele 300 de pagini pe care le-a scris. Plus compozitiile!
Teza ei a fost despre opera ca specatacol sincretic.
In fapt, a vrut sa demonstreze ca opera este genul muzical care a pastrat urmele sincretismului din leaganul istoriei artei, sincretism in stransa legatura cu miturile fundamentale ale omenirii.
(Ana, daca n-am inteles bine, bate-ma peste degete)

Ei bine, si cum sa nu ma emotionez cand in toata expunerea ei nu facea altceva decat sa-mi aminteasca de toate lungile ore petrecute discutand despre nemurirea sufletului (la propriu!! ), noi doua singure in pustietatea nemteasca a straniului Oldenburg, cum sa nu ma miste reascultarea unor fragmente de compozitie la care am suferit si eu odata cu ea (chiar daca aveam bb mic si nu prea mult timp sa o ascult la vaicareli:D), si cum sa nu ma apuce plansul cand la sfarsit ne-a multumit noua, colegilor ei de la Olah, si chiar lui Tibi, aflat acolo de unde probabil ne priveste viermuiala cu zambetul sau fin din coltul gurii...
Dupa care seara trziu am chiulit de-acasa si am fost la prima mea iesire noaptea de vreo.....6 ani incoace. Si a fost efectiv ca pe vremuri, chiar daca eu n-am baut decat ceai:), dar am ras ca si cum as fi tras 4 beri, si-am vorbit cate-n luna si-n stele, si m-am vazut cu oameni foarte,foarte dragi mie, cu care as vrea sa formez o generatie, as vrea sa nu mai fim asa de risipiti si tematori....as vrea sa ne miscam impreuna, nu separat, pentru ca avem o memoria unor personalitati pe care cei cu 3, 4 ani mai in urma noastra nu o mai au, cu noi s-a terminat ceva extrem de frumos din muzica romaneasca. Nu stiu ce va urma, nu fac judecati de valoare, profesorii actuali sunt extrem de buni pedagogi, si sunt si mari compozitori, dar...scoala aceea veche, serioasa, nu se mai face. Nu te mai pune nimeni sa scrii o inventiune tonala. Cum sa fii compozitor fara inventiune tonala? e o erezie, daca am sa predau vreodata n-am sa ma abat de la calea cea dreapta :)), m-a indoctrinat si sotul, evident, dar aici chiar nu-l contrazic. Cu mentiunea ca inventiunea trebuie scrisa cu mult inainte sa incepi Conservatorul...dar si in primul an se accepta! Ei bine, soliditatea scolii vechi nu prea se mai vede. Cred ca de aici si epigonismul de care sufera studentii actuali. Sigur ca si epigonismul e vechi de cand lumea, insa acuma , intr-o perioada in care fiecare compozitor are stilul sau, si nu mai exista un stil al epocii, epigonismul este mult mai deranjant decat pe vremea lui Mozart, cand insasi regulile de compozitie obligau la o anume uniformizare.
In fine....sa revenim.
Ana e prima din ultima serie "Olah" care isi finalizeaza doctoratul. Catalin (Cretu )nu m-a anuntat de sustinere, asa ca pe el ma mai prefac vreo 3 zile suparata. Nu a fost la Olah, dar e de-al nostru) Urmeaza sper Cristi (Lolea), iar eu , hat, peste vrun an, doi....(da, stiu eu am copii :D, si oricum sunt mai mica decat ei ;-) ) Cred ca-l termin odata cu Diana (Rotaru), care face si ea parte din aceeasi generatie, plus ca a fost si la Olah de vreo 2 ori, cand era inca eleva la liceu. Iar apoi a studiat cu Stefan Niculescu.
Si ma apuca teama, dupa aia ce urmeaza? suntem adulti cu acte in regula? Si oare conteaza pentru societatea actuala, ca suntem ultimii care, fosti discipoli ai marilor "mesteri", ne implinim un vis in contemporaneitate?
Oare memoria, amintirile, vor face ca muzica si studiile noastre sa nu faca de ras minunatiile invatate de la ei?

Care este de fapt, functia memoriei in compunerea timpului muzical?

Aurel Stroe

Din generatia de aur a muzicii contemporane romanesti am cunoscut personal mai multi compozitori, dar numai trei dintre ei mi-au influentat in mod direct gandirea muzicala si pasiunea pentru creatie: Myriam Marbe, Tiberiu Olah si Aurel Stroe.

Despre disparitia lui Myriam voi scrie alta data, despre Olah am mai scris...si iata ca, din pacate, Aurel Stroe se alatura cercului muzicienilor disparuti.

Ce a insemnat Aurel Stroe pentru mine?
Mult, mult mai mult decat s-ar crede.

Cum m-a influentat Stroe?
As incepe prin a povesti prima noastra "intrevedere".
Eram la Busteni si nu incepusem inca Conservatorul. De fapt, abia ma hotarasem sa urmez compozitia, examenul era programat pentru anul urmator. Aveam deci putin peste 18 ani. Imi descopeream atunci pe langa dorinta de a scrie muzica si pasiunea pentru munte. Ma pregateam sa fac prima excursie spre varful Omu, ceea ce reprezenta o piatara de hotar in devenirea mea, mi se parea ca odata ajunsa acolo orice alte culmi vor parea secundare si ca voi deveni, in sfarsit, eligibila pentru statutul montagnarda (de-as fi stiu eu atunci cat de departe sunt de acest termen... :-) ).
Intamplarea a facut sa ne intalnim prin oras chiar cu Aurel Stroe, pe care eu il cunosteam doar din auzite. Cand a aflat despre excursia la Omu s-a luminat instantaneu si ne-a spus: vin si eu cu voi, imi face mai multa placere decat sa merg singur.
Asa ca primele ore alaturi de compozitorul Stroe au fost de fapt petrecute langa iubitorul de munte Aurel Stroe.
Ne-a povestit o gramada despre camarazii sai de drumetie, bineinteles si infricosatoarea istorie a prietenului care s-a urcat pe unul din Acele Morarului fara sa se asigure si a fost dus acasa in rucsac..... ne arata toate culmile, toate vaile, si desi mergea destul de greu inca de atunci, sprijinit in baston (am mers de dragul lui cu cabina pana la Babele), se simtea ca pe munte se simte cel mai bine, ca acolo isi desfasoara lupta sa cu materia (caci ideile nu-i prezentau nicio dificultate.... )
N-am sa uit niciodata cu cata placere a baut ceaiul cu esenta de rom si cu cat drag a mancat ciorba aia gri, ce parea facuta din pietricele. Mai tarziu am inteles ca dragostea de munte e cea care l-a influentat in tot ce a gandit si a compus, si sunt convinsa ca mult mai importante decat teoria informatiei si catastrofele lui Rene Thom erau pentru Stroe pietrele acelea vesnice, care odata invinse, realizeaza comuniunea dintre spiritul si trupul omului. Ne povestea despre lupta cu muntele, despre respectul pe care trebuie sa-l avem fata de natura. Fara sa vreau, il puteam descoperi pe Stroe in interioritatea sa doar prin simpla observatie, si dupa ce l-am cunoscut si in mediul Universitar, pot spune cu mana pe inima ca Stroe omul muntelui mi-a deschis multe porti, ca nu l-as fi inteles in expunerile sale daca nu ar fi existat acea zi, in care am urcat prima data pe unul din cele mai inalte varfuri din tara alaturi de una dintre cele mai luminate minti ale Romaniei.
Asa am reusit sa-i inteleg mai tarziu precizia de bisturiu si logica impecabila din spatele compozitiilor sale, dar si scanteia de geniu, talentul uluitor, solutiile inedite si un soi de libertate a simtirii pe care numai omul sigur pe el si care a fost acolo sus o are.

Au trecut apoi doi ani in care m-am transformat alaturi de Olah, in care am simtit muzica din interior, libera de orice teorii adiacente, ani care m-au adus la o perceptie aproape dureroasa a fenomenului compozitiei. Cu cateva lucrari in buzunar, l-am intalnit apoi pe Stroe in postura de dascal. Nu mi-a fost profesor la Conservator, insa la cursurile de vara din Busteni am fost in mai multe randuri, fie toamna devreme, fie in miezul verii. In camaruta inghesuita de la Maison Française ne strangeam cativa studenti pasionati, si din cand in cand, compozitori consacrati ce doreau sa sa ii mai arate ce au lucrat sau pur si simplu sa se afle in preajma sa.
Pentru ca simpla aparitie a lui Stroe iti facea rotitele sa se invarteasca mai repede. Avea un discurs cu totul si cu totul original, o placere a explicatiei si o nemaipomenita patrundere a ideilor, completate de o capacitate de sinteza uluitoare. Firile mai timide se pierdeau in fata sa, dar daca aveai destul curaj sa intri in dialog, descopereai o persoana deloc condescendenta, preocupata de rezolvarea misterului adus in discutie si nu de catalogarea pregatirii academice a interlocutorului.
Si cum timiditatea nu e punctul meu forte:), m-am decis sa ii arat in mai multe randuri ceea ce am lucrat.
De fiecare data spunea ceva frumos, pozitiv, si apoi, cand totusi insistam, punea degetul pe partitura exact in locul unde ma simtisem nesigura. Invariabil. Nici macar nu are vreo importanta daca suna bine sau nu momentul respectiv, intuitia sa diagnostica hiatusul gandirii . Ceea ce m-a facut sa sutin intotdeauna ca dincolo de exceptionalele sale inovatii in ceea ce priveste teoriile care pot sta la baza unei compozitii muzicale, atunci cand scria muzica, Stroe era pur si simplu un urias talent. Cum altfel ar fi gasit el puntile intre paradigme incomensurabile ( :D ) ? (termenul hit al generatiei 2003 )
Inchei aici, pentru ca nu vreau sa devin nici mai sentimentala decat sunt in mod obisnuit, si nici sa intru in sabloane. Nu vreau sa scriu mai mult decat imi face bine....refuz sa ma gandesc acuma ca nu mai exista nici Olah, nici Stroe, nici Myriam, nici Vieru, nici Stefan Niculescu, nici Dan Constantinescu.
Refuz sa ma gandesc ca am devenit, din nou, orfana.....

O veste buna

pentru mine :D

http://kaufman-center.org/merkin-concert-hall/event/under-30-romanian-composers-musicians

Tiberiu Olah

Ar trebui sa clarific ce inseamna Olah pentru mine.

La 8 ani am fost la primul meu concert la Ateneu , iar prima lucrare auzita de mine "in direct" a fost suita din muzica la filmul Mihai Viteazu. In acel moment am stiut ca Tiberiu Olah nu va ramane doar o simpla amintire din copilarie, l-am legat indisolubil de conceptul de muzica, asa sincer si din toata inima cum numai la 8 ani o poti face.
10 ani mai tarziu l-am intalnit. M-a cucerit instant si mi-am dat seama ca el va fi pentru mine reperul , sistemul de referinta. Inca mai este. Tot ceea ce scriu sta sub semnul zambetului sau fin, abia perceptibil, dar totodata ingrozitor de ironic . Recunosc, la inceput mi-a fost frica de el. Mi se parea ca stau de vorba cu Bach, sau hai sa-i fac dreptate, cu Beethoven, pe care-l adora. De ceilalti "grei" din facultate nu mi-a fost nicio secunda frica. Doar de el, cel care ura sa i se spuna maestre. In consecinta, n-am spus la nimeni "maestre". Nu mi-a venit niciodata la indemana acest cuvant, iar Tibi Olah m-a eliberat de povara lui :) A trecut cam jumatate de an pana cand frica s-a risipit si au ramas doar respectul si dragostea .
Nu stiu cat am reusit sa invat de la el, in termeni stiintifici. Olah nu putea fi cuprins , iar spre final noua ne venea din ce in ce mai greu sa tinem pasul cu el. Eram prea tineri si prea necopti sa putem intelege omul Tiberiu Olah. Insa cu totii il iubeam si inca il mai iubim. Cred ca e mai important decat transformarea lui Do in Mi :) (desi ne mandrim ca stim cum se castiga diezii in sonata Waldstein)
Moartea lui m-a luat complet pe nepregatite. Sofia se nascuse abia de 3 saptamani si as fi avut nevoie de toate certitudinile posibile ca sa pot face fata provocarilor rolului de mama imbinat cu cerintele anului universitar terminal. M-am intristat degeaba ca n-am fost sunata de colegi - de fapt au vrut sa ma menajeze, nu stiau ca eu aflasem vestea de la televizor. Atunci mi-am dat seama ca viata mea se imparte in doua perioade delimitate in timp de doua evenimente-reper simultane:
Viata dinainte de copii - cu Olah si viata dupa copii - fara Olah .
Am fost norocoasa sa se intample asa, nu mi-am putut permite sa ratacesc in cautarea unui nou model (si nici n-ar fi fost posibil), ci luptandu-ma cu realitatea am adancit in mine influenta profesorului meu drag. Ma rog in fiecare seara doar sa o pot onora, in muzica si in viata.