12

Doisprezece pași
din bucătărie în dormitor
prin murmur de radio
din  ce în ce mai grei
cât o mie de metri cubi de zăpadă
sau de copaci tăiați din miezul inimii

Pahare de gin tonic
de douăsprezece frecvențe diferite
răsfirate printre caiete tip 1
și  printre hieroglife suspendate
între două bătăi din palme
sau între respirații
din ce în ce mai rare

Idei
cu gust de cafea
de Rima XI  și bucle șterse în douăsprezece ore
întrerupte mereu
de glasuri
din ce în ce mai reci
și de priviri
fără verb.

Contemplatie

Sau un eufemism pentru ce ar numi unii depresie, altii lene sau rasfat.
Eu i-as zice impacarea cu introvertirea.

Supraviețuirea în banalitate

Bilanțurile adevărate explodează când vor ele, nu la date fixe din calendar.
Nu cu o zi înainte să treci la 35 plus, nu de Anul Nou, nu înainte de reuniunea de XY ani de la începutul  clasei 1.

Cred că izbucnesc înainte de orice progres real, care nu are de-a face cu recunoașterea socială sau realizările palpabile. Ci se leagă de acceptarea faptului că măreția e doar o himeră bună de anesteziat simțurile necenzurate, conștiința și cine știe, sufletul. Care ne abate de la înfruntarea problematicii adevărate: creșterea interioară care nu se vede nici în popularitatea mondială, nici în contul din bancă.

Trăim de mici cu așteptări exagerate, balansând între laude și critici, pentru că, nu-i așa, ne naștem cu proiecțiile celorlalți pentru un destin excepțional și de fapt irealizabil. Așa ajungem să ne închipuim că vom fi într-un anumit fel, ne dăm termene, credem că putem urma pașii unor rețete care ne vor aduce aproape de „scop”.

Nu ni se spune niciodată că sentimentul ratării e mai acut odată cu avansul „planificat”, ca suma nefericirilor rămâne aceeași sau că valoarea nu ne e dată decât de faptul că existăm. Că a mătura frunzele în parc e la fel de nobil cu a conduce multinaționala sau  că respirația prin artă e aceeași cu respirația prin matematică sau gătit. Că lupta pentru o bucată de pâine e la fel de grea ca luptele intelectuale autoimpuse. Că orice progres banalizează realizarea dinainte și că, practic, ajungem să trăim o înșiruire de planificate evenimente excepționale care s-au demonetizat odată cu încheierea lor.
Un carusel al așteptărilor și al tristeților, o imersie în tot ce avem mai nesemnificativ sau chiar urât în înfățișarea interioară și exterioară, în căutarea unei apariții ieșite din comun, atrăgătoare, strălucitoare dacă se poate. Și luatul foarte foarte în serios al propriei persoane, cu iluzia că visul social individual trebuie încarnat, cu dinadinsul.

Grea e apoi vindecarea, și rară.  Ce e simplu și minunat stă  neobservat și mort, bucuria e scurtă și precedată de manevre îndelungi, oglinda nu zice ce ar trebui să zică, iar aceste nefericiri apar doar în cazul în care ai norocul de-o clipă iluminată în care te-ai întors spre sine.
În care te-ai privit cu frică și te-ai regăsit biet suflet și trup obișnuit, imagine distorsionată a planului senzațional  de acum multă vreme, cu grave erori fie într-o zonă, fie în alta a persoanei, nevoit să te percepi, să te trăiești și să te înfrunți.
Abia din această suferință poate să înceapă, din nou, viața, mai întâi din petice de frumusețe, apoi din adevărata stimă de sine, redată cu multă cruzime de conștiența nevolniciei schemelor grandioase.
Nu, nu e vorba despre a capitula. Ci de a învăța să spargi dureros așteptările din pătrățica interioară pe care o locuiești. Să nu te mai iubești doar în funcție de factorii exteriori ai existenței tale. Aceștia nu au cum să fie sublimi în permanență, doar distanțarea de spectrul perfecțiunii ar putea atinge acea zonă.
Atunci abia știi că ai câștigat lozul cel mare, aflînd măcar puțin din adevărul nu prea măgulitor al succesului. Adevăratul învingător este cel care supraviețuiește propriei banalități, fără alte atribute. În jur va exista oricând ceva mai bun, mai frumos, mai împlinit și de neatins pentru tine. Indiferent că e aproapele sau ființa imaginară din visul tău de acum 20 de ani.

2014

10k run in mai. Cat mai mult trail.  Bicicleta.
Compozitie e de la sine inteles.
Foto. Cu idei, de care mi-e dor.
Mers pe munte.
InnerSound e la fel subinteles.

 
Si nimic nu se poate fara sa ramanem sanatosi cu totii.

Clar nu va fi plicitisitor :)

De trecere

-->

Să cadă cortina.  

Să ascundă relele, dar mai ales bunele. Să cadă cu zgomot înfundat și  greu, să risipească difuz toate secundele trecute și viitoare, să se lase încet, în orice direcție, să acopere fiecare colț și fiecare curbă a prezentului și să treacă într-un timp tare, minunat, înfricoșător, emoționant și neiertător. Să pășească în spațiul unde locuiește adâncul cel mai adânc  și  diafanul cel mai diafan.

Și să alergăm înspre „acolo”, lăsând în urmă frica și lașitatea, trăind cu toată ființa, cu sunet, culoare, verb și copleșitoare dragoste.

sapte cincizecisinoua

Azi noapte am avut una dintre faimoasele mele insomnii.
Asa ca am profitat de ocazie si, in loc sa lucrez ceva, cum ar fi normal, ca doar de aia suntem compozitori, sa nu putem avea vreodata sentimentul de vacanta :), m-am uitat la un film.
Am ales sa vad ecranizarea dupa Kundera, Imposibila usuratate a fiintei.
 Citisem cartea mai demult si, desi mi-a placut, nu m-a marcat fundamental.
Mi-a placut insa filmul. A fost bun, m-a tinut pana spre trei fara probleme, dupa care am reusit in final sa adorm.

Asa ca n-am apreciat foarte mult cand am fost trezita cu indemnul de a imi lua aparatul foto, pt ca asa ceva nu se vede prea des, probabil niciodata.
 M-am dus in bucatarie fara aparat, sceptica, dar amabila.
Am facut cale intoarsa cu viteza lui Fulger Mc Queen (sau mai nou a masinutei I drive) si in cele cateva secunde permise de Mother Nature am facut patru fotografii.
 Imi place una.
 Si am taiat nitel din alta.

 Este articolul meu de blog ce tine loc de „fie ca”.

Fie ca toate diminetile sa fie ca asta, in care frumusetea sa ne ia prin surprindere si sa ne gaseasca nepregatiti si sceptici, dar sa ne transforme inimile atat de mult, incat sa putem dormi inca doua ore tamaduitoare dupa aceea, cu sufletul curat ca o luna mare si alba ce se retrage solemna in spatele muntelui inrosit de o lumina neverosimila, si cu toate acestea familiara.

Fragile

Uneori, ar fi necesare și niște perdele pentru suflet, nu ca să  ascundă subtil ce e înăuntru, ci ca să privească mai temperat spre variațiunile de afară.

 foto: Sabina Ulubeanu 2013

Forța gingășiei

Se spune despre femei că au cultura amănuntului. Că înclinația lor naturală e de a avea grijă de lucrurile mici, aparent neimportante, dar totuși vitale pentru cei din jur,  că trăiesc prin și pentru detalii, dându-le extra-semnificație.

E mult adevăr aici, dar când mă gândesc la muzică,  aceste considerații mă fac să zâmbesc, ar însemna că toți marii creatori ai acestei lumi au „suflet de femeie”, indiferent cărui sex aparțin.
Pentru că nu există mai mare  aplecare spre detaliu ca în artă. Acolo unde inima trebuie să fie perfect aliniată cu mintea, unde ideea mare, puternică, clișeistic numită  „bărbatească” :),   există în fiecare notă, tușă, pixel, gest  sau milimetru cub, la fel ca sentimentul intens, cel fără de care nimic valabil nu se poate naște.
Calea de la simțire și idee până la materie e lungă, plină de obstacole tehnice sau afective, și, mai ales, e un continuu contrapunct, o polifonie în care se suprapun mai multe „voci”: intelectul, trăirea specifică operei, lupta cu sinele și, cel mai important, dragostea pentru fiecare detaliu.
E un proces care, paradoxal,  face din cel mai aprig artist o ființă tare gingașă. Există o delicatețe a observației, o tandrețe a muncii propriu zise, desigur,  și o enervare sau o iritare inerente travaliului,  compensate de acest imens dar care este gingășia.
Se poate spune că un creator nu face altceva decât să transcrie ce primește acordându-se la niște frecvențe doar de el receptate. Nu o poate face fără să iubească fiecare atom al existenței. Bucuria si suferința deopotrivă. Doar așa poate observa neobservabilul, doar așa poate transforma simplul în complex și complicatul în limpede. E un mare consum de energie, dar care dă roade vulcanice, nu poți primi atâta energie vitală fără să cheltui energie.

Toată știința, cultura, tehnica sunt subînțelese. Nu există creație în lipsa lor. Și sunt profund potențate de câte un mic amănunt care iese în cale neașteptat. Gingaș, delicat, tandru. Fără de care o idee se pierde ușor în halda de steril a minții. Nu ne putem baza doar pe răceala intelectului pentru a crea. Sau pentru a exista. Gingășia are o forță teribilă: e contrapunct în observație, dă adâncime spiritului și lejeritate materiei.

Ca un picior de copil ivit în cadrul cu bucata de lumină efemeră,  încălzind delicat toate cotloanele sufletului  într-o dimineață foarte rece de octombrie.

Galben de festival Enescu

©Sabina Ulubeanu 2013

Festivalul Enescu. Trombon la repetitie.

© Sabina Ulubeanu

http://agenda.liternet.ro/articol/17160/Sabina-Ulubeanu/Antonio-Pappano-dupa-12-ani-si-programul-Tineri-la-repetitii-in-Festivalul-Enescu-2013.html

Anna si Tabita

Eram in spatele scenei, in cea de-a 4-a zi de InnerSound.
Au aparut  delicate si fantomatice, dar totodata foarte vii si conectate , ele intre ele si ele cu ceilalti.
Au fost fotografiate de mai multi prieteni, nu aveam aparatul langa mine, dar vedeam cadrul cu inima si cu ochiul si simteam fiecare dara de lumina si de intuneric din el.

Am trecut peste timiditatea mea proverbiala cand vine vorba de a fotografia langa altii /ce fotografiaza altii si am fugit dupa aparat.
Am asteptat sa apara imaginea pe care o respiram deja vital, aveam nevoie sa fac acea fotografie.
Iar fotografia s-a intamplat in fata mea. De la sine. Firesc. Pentru ca m-am conectat la misterul lor, misterul maternitatii, al iubirii, al dependentei si al independentei. M-am conectat la abandonul total in bratele copilului si la abandonul total in bratele mamei.
M-am conectat cu Anna, noi, mame tinere si mame artiste, am admirat-o pentru cum integreaza copila in arta ei si m-am conectat cu mine, cea care l-am avut pe Gheorghe in brate tot concertul de deschidere al festivalului, pe Gheorghe ce atunci avea febra, iar eu aproape ca plangeam tacut in timp ce zambeam si faceam fotografii.

Va multumesc, Anna si Tabita, ca mi-ati daruit acest moment.

 © Sabina Ulubeanu 2013

Cornel Brad

Cornel Brad, fotograf, prieten,  ascultator de muzica clasică mai veche sau mai nouă si expozant la InnerSound #1 si  #2, si-a lansat in fine site-ul  foto mult asteptat de fani :)
Treceti un pic pe acolo, o sa va bucurati.
 http://cornelbrad.com/

si o descriere care nu a incaput inca pe nicaieri, dar ii sta bine undeva:


Cornel Brad fotografiază interesat de oameni și de interferențele subiective cu spațiul pe care personajele sale îl ocupă în mod direct sau subtil.
Observator volubil și sensibil, poate transforma o discuție într-un portret,  o poveste într-o imagine, un loc într-un sentiment.
Aș descrie muzica fotografiilor lui Cornel ca profund omofonă,  acorduri în succesiune  de funcții-stări incisive sau blânde, ce dezvăluie gradat fațeta pasionată a lumii sale interioare.

Dr. Sabina Ulubeanu, compozitoare și fotograf

© Sabina Ulubeanu, martie 2013

I am a rose

Cum era cantecelul ala?
Esti o floare, esti un crin, esti parfumul cel mai fin?

 Eu sunt un trandafir cam  tepos, ingropat in deadlines si refugiat in bucatarie, printre sandwichuri, salate, mancaruri de legume migaloase si premiere absolute in materie de aluaturi si creme de branza cu afine.
Si seara la trandafiri, cu bicicleta sau cu cea mai buna prietena in vizita.

Gata cu rasfatul, la treaba, doamna compozitoare.
Ca nici macar un Cheesecake nu iese fara un pic de muzica.

Avioane

Glumind noi între noi, compozitorii, mai spunem câteodată că am vrea sa ne facem înțelese „avioanele”.
În fond, de asta s-a născut și InnerSound, ca să se vadă cu ochiul liber :) că muzica nouă nu-i nimic de speriat, ci doar de simțit și gândit fără filtre, mai liber, fără prejudecăți, de dat drumul la simțire mult mai direct.

Paradoxal, asta mi se întâmplă mie când zbor cu avionul. ma copleșesc cele mai adânci gânduri.
Anul ăsta, pentru prima dată, mi-am le-am notat  într-unul dintre carnețelele mele favorite ( am trei, cel cu  Modigliani, de la flautistul Mario Caroli, și, tot primite-n dar cu drag.  un Moleskine cu portative și unul micuț de matematică, bun de luat până și în tocul foto).
 N-am apucat să le scot la suprafață, dar azi am intrat oficial la lucru intens, și muzici pe lângă organizare, și s-au potrivit de la sine.

 Le redau:


„ 2 iunie 2013. Prima dată deasupra mării în avion. Eolienele olandeze în larg, sub nori. Ciudat peisaj monoton care m-a trezit dintr-o visare vecină cu somnul.
În primul zbor s-a întâmplat ce se întâmplă de obicei le decolare. Gânduri despre cât și cum iubim.
De astă dată despre diferența dintre te iubesc foarte mult și te iubesc de demult.
Diferența dintre ieșire din timp și proba timpului.
Poate că asta este muzica: expresia supremă a tuturor iubirilor. Cele care ard timpul și cele care îl venerează, îl construiesc și îl susțin”.

(Am fotografiat rândurile, care chiar  inaugurează carnețelul, în opoziție complementară cu ultimii bujori ai acestei veri)

O, dolcezza...

Nu stiu cum se face, dar conversii mei gri aproape ca ii vin ei, daca pune sosete, n-a ajuns inca la 36, e pe la un 35.5, dar cui ii pasa? Preadolescenta mea e foarte cool. Ce-i al meu e al ei, viceversa, hm, hm...:) oricum, abia astept sa ajung la greutatea mea standard (merg usor usor la tinta, fara excese, fara fortari) si ea sa creasca. Prevad un dezmat total cand ne vom controla reciproc garderoba. Dulceturi frivole, niste fete cu doar 23 de ani diferenta intre ele.

In rest, o dragoste profunda, pasionala, arzatoare.

„Vreau sa stai aici, cu mine tot timpul.  La mine-n pat. Sa fim noi doi. Sa pot sa  te pup si sa te mangai pe par si sa te tin de mana. Poti sa-ti iei si laptopul sa lucrezi, dar sa fiu cu tine. Te iubesc, te iubesc atat de mult. Doar ca  te rog sa aduci si telefonul, stii, am descarcat jocul ala cu monsthhri....”

vantul perfect

cand tii bine cafeaua, telefonul, aparatul foto, sticla cu apa, nu mai spun de ganduri, care se risipesc rapid, mai avantate ca toate pasarile si ca albul valurilor si mai puternice ca niciodata.
pentru ca e un an de cand sanatatea nu se ascunde in sticluta cu medrol si pot sa stau nepasatoare langa apa si nisip , privind la cazemata si la cer si starnind mirarea tuturor trecatorilor care vad niste tenisi rosii prea curati sa apartina vreunei ciudate, dar vor sa se asigure ca sunt ok, se linistesc la aparatul foto si habar nu au ca exact in acelasi loc, acum trei ani, credeam ca vad pentru ultima data marea.

Cea mai lunga zi

În cea mai lunga zi a anului fata mea cea mare termină clasa a 4-a. Cam în aceeași perioadă, acum 10 ani, eu terminam cei 5 ani de facultate, ultimul petrecut împreună cu ea, despărțite doar în rarele momente în care dormea iar eu îmi scriam Concertul de violoncel, Glossa pentru orchestră sau lucrarea de corn și trombon pentru concursul de la Iași, haioase amintiri și intense în același timp.

Am văzut prin blogosferă multe texte dedicate finalului de an școlar, cu radiografii amare ale sistemului prin care  trec ai noștri copii.

Trebuie să vă spun că eu nu l-am resimțiti char așa.
Ok, veți spune, dar tu nu prea te implici, nu ești poate chiar atât de mamă ca noi?

Posibil. Mă simt total deficitară la capitolul acesta. În a doua lună de clasa 1 a Sofiei eu m-am îmbolnăvit grav. Ceea ce a dus la vizite rare la școală, participare strict la ședințe, câte un telefon din când în când, informații mai de pe net, mai de la alte mame despre diverse concursuri și activități.
Nu am fost zi de zi la catedra doamnei, nu prea am socializat, nu m-am împrietenit cu părinții colegilor, doar cu doua dintre mame am mai vorbit, tare drăguțe , de aceea, desigur :)

E adevărat că a fost un complex concurs de împrejurări. Dar care m-a făcut să privesc lucrurile mult mai detașat.

Cu zâmbetul pe buze vă spun ca se poate și fără a ceda la peer pressure.
Secretul? Am luat sistemul ca atare și nu m-am raportat la el când a fost vorba să mă gândesc la educația profundă a copilului meu.
 Da, sunt anumite cerințe care trebuiesc îndeplinite, nu se abdică de la a face temele și a învăța la geografie, dar se poate evita această cursă a înarmării în care copilul e la serviciu de la 7 dimineața la 7 seara....pentru că e departe de  calea spre fericirea de strat adânc a ființei. Și atunci, de ce să nu luăm lucrurile cu umor și cu un pic de distanță?
Au fost momente de amărăciune pe parcursul acestor 4 ani, dar cred că ele țin de condiția de mamă, care resimte mai intens faptul că talentul excepțional la desen nu a fost văzut, că gândirea matură și rapidă nu a fost văzută, că atunci când a ieșit din schemă, adică mai mereu, nu a fost văzută.
Dar câtă vreme nu a fost nici persecutată, de ce să mă îngrijorez? Când citesc în alte părți, îmi dau seama că doamna ei a fost foarte bună dpdv bun simț și sunt fericită pentru asta, pentru că așa am intuit-o din prima.

Revenind, goana după recunoașterea socială în clasele primare  poate avea consecințe teribile pentru viitorul adult.
Sfatul meu pentru toate mamele de copii la pregătitoare și I-IV e în primul rând să nu se streseze. E vorba tot de copiii noștri pe care îi știm și pe care i-am alăptat și legănat și pentru care ne-am minunat la fiecare reușită. Nu trebuie să ne fie teamă ca de-acuma gata, au intrat la jug. De ce să-i analizăm în contextul unui set de legi și reguli prost făcute? (sunt foarte fină în dimineața asta)


Cred că încrederea în copil e cheia. Cred că școala nu poate educa, eventual instrui vag. Cred că trebuie să învețe bine pentru că ce se face la școală, oricât de alambicat ar părea, e minimum minimorum din ce ar trebui să știe. Lăsați un copil să se intereseze natural de ceva și veți observa cum se va umple firesc de noțiunile respective.
Prin faptul că nu am dat așa o importanță grozavă cursei înarmării cu zeci de suplimentare /concursuri, am reușit să nu omor curiozitatea ei naturală. Are încă o atitudine foarte sănătoasă, chiar de mă mai rog de ea să scrie temele uneori (deh, preadolescentă). Nu îi pasă de note, îi place calificativul Foarte Bine, cui nu-i place, dar nu face o drama la un Bine, cum aș fi făcut eu când eram copil.

Cred că a trecut foarte bine prin acești patru  ani, și prin asta înțeleg doar că i-a trecut păstrând foarte mult din inocență, din imaginație și din puterea de pătrundere în interiorul fenomenelor. Așa că să nu luăm în tragic. Mai bine să râdem și să păstrăm încrederea copilului intactă. E greu când noi am fost crescuți un pic altfel, dar ce bine că acum putem alege cum să ne raportăm la „autoritatea profesorului”!!

Despre mine?
Desigur că sunt foarte emoționată. La înca 33 de ani copilul meu termină clasa a 4-a. Acum 10 ani pe vremea asta mă imaginam cu ea așa, am proiectat în mine imaginea unei fete nemaipomenite cu o mamă tânără lângă ea, ca o sora mai mare.  Pe când se cânta concertul de cello cu minunata mea Laura Buruiană și Tibi Soare la pupitru, revedeam momentele grele ale primelor luni cu ea și îmi spuneam : peste 10 ani va termina clasa a 4-a iar eu voi fi mândră de ea, așa cum sunt acum mândră de mine că am învins un an cinci de facultate cu 25 de examene și bebe mic.

Ce a urmat a întrecut orice așteptări, pentru că viața ne-a încercat  mult mai greu și în felul acesta ne-a dat o consistență la care nu am sperat.
Profunzime, joacă, iubire.
Fata mea.
Absolventă de clasa a patra.
Cineva să mă ciupească de braț :)

Poem despre pantofii lumii

Inspirata de sora mea vieneza,
dedic aceasta dimineata tuturor pantofilor lumii, parafrazand un celebru titlu de carte.

Pentru ca oricat ar fi stressul de coplesitor, oricat ar fi caldura de ucigatoare, oricat ar fi ameteala de insidioasa, oricat ar topai ideile intelectuale prin incaperile solicitate ale creierului si, cel mai important,  oricat de bine mi-ar sta parul :) , nimic nu se compara cu extazul in fata unor pantofi care sunt : frumosi, comozi, functionali.
Acest ultim termen ma defineste, pentru ca functionalitatea imbraca multe aspecte, practice si estetice.
De la mersul pe munte pana la mersul pe plaja, adica de la suprem la zero, fiecare situatie solicita alta stare si alta maniera de a purta pantofii, bocancii, sandalele, cizmele, conversii, flip flopsii sau pur si simplu piciorul rabdator care dupa doua sarcini si yo-yo-uri cortizonice nu s-a dus in sus mai mult de jumatate de numar si promite sa-si revina cu fiecare kilogram abandonat in drumul spre exprimarea exterioara a stralucirii interioare.

Femeile si pantofii lor?
Majoritatea  avem cu ei o relatie aproape mistica.
Aproband sagalnic surata de suferinta, femeia va surade interior stiind ca suprematia in dragostea pentru pantofi ii apartine ei, si numai ei, si numai ei.

Dedic aceasta fotografie prietenelor mele care ma inteleg si ma sustin, convinsa fiind totusi ca eu, numai eu, dar numai eu....

o seara ca o panza de paianjen

a plouat in mi bemol minor, cu balconul proaspat inchis deschis, cu vant si cu geometria ochiului meu schimbata.
m-am regasit greu, printre cotloane, printre reflexii si printre panze care se teseau parca tot mai strans in jurul meu pana m-am lamurit ca locul cel nou trebuie stapanit, incalecat, dominat,
ca poate sa ofere cliseul putin altfel
si-am privit in zare si-am gasit ce cautam,
ce caut mereu,
acel punct unde pot spune cu tarie : asta sunt acum si aici,
fie prin imagine, fie prin muzica

problema creatorului se aseamana cu panza de paianjen.  mintea si sufletul tes idei si solutii la trairile de tot felul, insa provocarea e iesi din reteaua deasa, sa le poti transmite mai departe, sa le aduci coerent in familiarul celorlalti.

pentru ca tot ce traim e unic, irepetabil in termeni omenesti, dar in acelasi timp e adresabil sufletelor similare, sau compatibile, sau macar disponibile de a se inhama la efortul de a intelege.

in seara asta ca o panza de paianjen am vazut lumea un pic altfel, de la balconul meu schimbat, am iesit sperand la traznete si fulgere si am simtit ca fotografiez ghetto-urile inimilor prinse in propriile nesabuinte.

Compoziția ca naștere

A fost o săptămână agitată, angoasată, încărcată.
Nașterea unei noi muzici se termină abia după ce s-a cântat ultimul sunet.
Concepția doare, dezvoltarea doare, repetițiile sunt similare contracțiilor, expulzia e momentul primei audiții.
E un proces solitar, în care ai totuși mare  nevoie de celălalt. Ansamblul e ca o echipă de medici și moașe, care fac totul ca nașterea să decurgă bine.
Trebuie multă încredere, multă înțelegere, multă empatie, și mai trebuie acea persoană specială pe care să te bazezi, în mâinile căreia să-ți pui sufletul și să știi că e în siguranță.
În cazul ÎncerCantatei, a fost un drum cu dublu traseu, odată responsabilitatea la mine, față de Diana, cea care m-a rugat să scriu o lucrare, față de text,  în timpul concepției și dezvoltării, momente în care am fost investită cu acea încredere despre care vorbeam,
apoi nașterea,  eu spre Lucian Beschiu, dirijorul ansamblului SonoMania, cel care a ținut totul în frâu, cu inteligență și sensibilitate, și spre Veronica Anușca, soprana minunată care a intrat în această muzică total, complet, atât de profund încât a surprins-o și pe ea. Ne-a luat cateva minute bune să se oprească din tremurat :)

Pe măsură ce se îndepărtează momentul T0, revine rațiunea și revine detașarea, și începe adevărata muncă, crearea unei vieți frumoase pentru noua lucrare. E un proces de perfecționare continuă, exact ca la munca de părinte. Cred ca studiul compoziției și trărilor compozitorilor ar fi un bun workshop de parenting :)

La final, sunt epuizată și energizată în același timp, am lăsat aburul primelor impresii să se risipească și stiu bine ce am de făcut.
Trebuie să mă repar după această expulzie, să mă pregătesc pentru următoarea concepție, să rămân concentrată, pentru că doar așa pot șlefui acea lumină interioară spre care tind, pe care o simt, pe care o cunosc.