Înainte și după frică

Mi-am propus să marchez data de 2 martie de câte ori voi putea, fără întrerupere sper pentru foarte mulți ani.
Cea de-a doua relatare a momentului decisiv din 2012 este poate cea mai încărcată, pentru că am atins pragul cifrelor din studiile medicale, acela care spune ca la doi ani de la splenectomie s-a observat un număr mic de persoane încă în  remisie.
Cred în efectul Pygmalion, în puterea cuvântului scris și vorbit. Cumva, am modelat acest moment care să mă ducă spre acel mic procent care sfidează statisticile. Mă lupt în continuare să trăiesc astfel.
Dar ziua de 2 martie 2012 a fost una dintre puținele din viață în care am recunoscut că mi-a fost frică. Nu doar frică de momentul punctual, ci și frică de viitor, sentimentul că ai atins ultima reduta și dacă nici acum nu se rezolvă, drumul se închide definitiv. Mi-a fost frică și de moartea imediată, și de un viitor scurt și chinuitor.
În vârtejul în care am trăit de atunci, nu am apucat să mă gândesc bine la asta, poate și din cauză ca frica e cel mai pervers sentiment, ajută uneori și te demolează de cele mai multe ori, iar educația noastră tinde să ne minimalizeze fricile, încă din copilărie, și să le amplifice nejustificat în același timp. Cultura care pretinde copilului să fie curajos la doctor pentru dacă nu, vezi tu ce pățești acasă și mai vine și bau baul dacă nu adormi mai repede și te fură țiganul dacă te mai dai odata în leagan....și cum de te temi de mersul la școală sau la examen sau să încerci ceva nou? fricosule, lașule, nevalorosule în fond.
Așa că am blocat gândurile despre frică, m-am simțit mai întâi nedemnă de a simți așa ceva, apoi fericită că totul s-a terminat cu bine și cumva obligată să ma concentrez pe ceea ce pot face în noua mea viață, căci, nu, acum sănătoasă pot să mă reîntorc la toate datoriile lăsate pe hold în anii anteriori.

Se spune mai nou că memoria are puterea de a modifica amintirile dureroase. Este probabil un mecanism de supraviețuire, la fel ca uitarea, dar mai subtil.
Artistul face însă drumul invers, căci încastrează în creația sa sentimentele, ca într-o cutie cu lipici, de unde ele nu mai pot să fugă. Poate revizita trăirea respectivă de câte ori dorește și, dacă e talentat, o poate sădi și în sufletele celor din public.
Poate fi motivul pentru care unele opere de artă ne răscolesc, ne modifică dincolo de aprecierea intelectuală și estetică. Nu știm de ce la momentul respectiv, și ne întoarcem periodic la ele.

Nu mai cred demult în coincidență ca întâmplare, ci doar ca suprapunere logică de evenimente.
În timp ce scriam despre revizitarea sentimentelor mele, am aflat că regizorul Alain Resnais a trecut de câteva ore în spațiul unde ne place să credem că nu mai exista teamă. Autorul filmului meu preferat, despre puterea memoriei, despre angoase, despre amestecarea timpurilor și despre frica ce omoară iubirea, m-a inspirat să-i parafrazez titlul  în textul de anul trecut: L'année dernière à Vienne.  Coincidența e doar temporală, pentru că, odată influențat substanțial  în problematica interioară de o creație, nu mai există drum de întors.
Și așa am ajuns, mai pe ocolite,  la titlul postării de azi. Viața se măsoară nu neapărat în ani calendaristici, ci proporțiile se modifică constant în funcție de acele momente decisive care ne definesc.
Înainte și după prima compoziție, înainte și după Olah, înainte și dupa copii, înainte și după boală, înainte și după vindecare, înainte și după orice întâlnire fundamentală din viață....și, mai ales și cel mai greu, înainte și după orice clipă în care trăim conștienți de noi înșine.
Dar nu știu dacă există cu adevărat înainte și după frică. Nu pentru mine. Niciodată n-am înțeles de ce unii spun că aș avea curaj. Nu am. Sunt doar un om care crede în efectul Pygmalion și care suferă pentru fiecare clipă în care a dezamagit sau a exagerat cu încrederea în sine. Fiecare duce o cruce în spate, și cumva prefer să fie frica. E gestionabilă, se poate păcăli și se poate învăța din ea.  E foarte posibil să înving statistica, dar nu și teama. O pot exorciza prin muzică , scris și imagini,  pentru că nu pot încă să o uit.
Și mai  pot doar să sper că va veni un moment în care, încălcând orice tratate medicale,  bătrână și înconjurată de nepoți mai obraznici decât copiii, să spun cu liniște: sunt gata.

L'année dernière à Vienne

Ziua de 2 martie 2012 a inceput pe semi intuneric, de seara, dupa traditia evreiasca, cu cel mai minunat apus de soare, vazut de la etajul 21 al celui mai mare spital din Europa. Noaptea a fost lunga, desigur ca n-am putut dormi.



La ora 2, singura „cearta” cu o asistenta venita din Rusia. Anestezistul imi daduse liber la apa pana cu 3 ore inainte de splenectomie. Ea insa era tare suparata ca indraznesc sa o contrazic. Whatever, am intalnit eu personal medical mult mai rau ca dumneata, imi spuneam in fata jumatatii de pahar .
La ora 5, o singura inghititura de apa pentru ultimele 12 miligrame de Medrol din viata mea.
Am incercat sa mai dorm un pic, cred ca am si reusit circa 20 de minute, dar apoi, cu detasare, m-am ridicat si am hotarat ca am sa infrunt cu mult curaj ziua asta.
Totul a mers ca la carte, pana in momentul in care a trebuit sa imi scot inelul evolutiv si verigheta. Abia atunci am avut o strangere de inima cumplita. Niste lacrimi timide. Un gand teribil spre Bucuresti. L-am alungat repede.
Ceea ce a urmat pret de vreo 5 ore a fost o sinistra si un pic umilitoare conformare.
Experienta celor doua nasteri prin cezariana nu ma pregatise pentru asa ceva,  atunci eram treaza, cu iluzia controlului asupra a ceea ce se intampla, cu alte emotii, pozitive, fermecatoare, benefice.
Acum m-am gasit in postura ingrata a unui numar care trebuie rezolvat, desi cu blandete si deferenta.
In aceste momente, de proceduri medicale (da, chiar si la aspiratiile de maduva pe viu), imi iau o mina glumeata si relaxata. Nu-mi place „ sa fiu o pacienta dificila”, n-am fitze, nu ma plang, ma prefac indrazneata si plina de curaj. Joc un teatru nemaipomenit, imi inghit frica si o ascund bine sub un zambet, cand doare ingrozitor zic un „hmmm, asta s-a simtit un pic”, sau in cel mai infiorator caz, un „au” camuflat sub un scuturat de cap sagalnic.
 (in timp ce scriu asta ninge foarte marunt in stanga biroului meu negru de la Busteni, iar in spatele meu straluceste soarele printre nori. Da, da, exact ca mine la punctia de maduva)
Dar cu toate astea, inainte de injectia care trebuia sa ma adoarma, desi am zambit tuturor, m-am simtit dezgolita de tot ce inseamna fiinta mea interioara, m-am simtit mai mult ca oricand supusa fizicului, pe care oricum il uram, considerandu-ma in acele momente absolut  hidoasa, m-am gandit la tot ce sunt eu de fapt, si la cum aceasta boala si medicatia ei au ascuns toate minunile din mine, si pe mine.
(cand scriu asta nu mai e soare, doar ninge violent si des. Coincidente? ori nu exista, ori totul e coincidenta)
 Da, stiu, e poate ciudat sa te gandesti asa profund la spirit inaintea unei operatii majore, sau poate ca asa trebuie? Nu-mi dau seama si sper sa nu mai aflu prea curand. Granita dintre viata si moarte e atat de fina. Si nu doar la incetarea batailor inimii ma refer aici. Privind in urma, aceste ganduri imi spun ca eu traiam interior, in ciuda maladiei abrutizante si deformatoare.
M-a trezit o voce blanda care-mi spunea ca totul e perfect si a mers bine. Dar in loc sa fiu fericita, eram , poate de la anestezie, foarte, foarte trista si cu sentimentul umilintei extrem de accentuat.
Au trecut cateva ore bune pana cand am ajuns inapoi la etajul 21, unde ma astepta prietena mea Adriana, cu cea mai normala atitudine posibila, ceea ce a fost exceptional. I-am povestit eu un pic ce s-a intamplat, cum s-a intamplat, am dat telefon acasa in primul rand, apoi niste Sms la alte prietene rugandu-le sa nu vina sa ma vada, cum planificasera, pentru ca nu aveam desigur chef sa vad pe nimeni, am fost, ca dupa toate spitalizarile mele, foarte nesuferita cu surioara mea, dar era deja obisnuita de la nasterea Sofiei cu „Sabina post op”, presupun ca nu si-a facut probleme.
In rest, am un usor blank in ceea ce priveste acea zi. Dupa vizitele medicilor, foarte haiosi ca de obicei, nu prea stiu ce s-a intamplat in ultimele ore ale dupa-amiezii devenita de fapt seara. presupun ca am dormit si am vorbit la telefon. Si atunci credeam ca n-am sa uit nicio secunda....
In orice caz, noptile in AKH nu sunt odihnitoare, mereu intra cineva sa verifice ceva, ba se mai schimba o perfuzie, se mai face o injectie, cineva mai apasa un buton, asa ca dimineata urmatoare m-a gasit obosita rau, dar mult, mult mai optimista.
Dupa ce-am scapat de toate acele am zburdat efectiv, da, splenectomia e muuult mai putin dureroasa ca o cezariana, mi s-a parut parfum de roze recuperarea. Dovada, aici, in ce a scris Adriana, main subject: photoShooting at AKH :)
Cert e ca din acel moment, razand amandoua in hohote pe holurile spitalului (acoperite de arta moderna teribil de proasta), cheful de viata nu m-a  mai parasit.
Am mai avut momente  de cumpana, mai traiesc unele innegurari pasagere, dar sunt firesti, sunt ale Sabinei ”dintotdeauna”, in fond, suntem oameni, si cu cat mai sensibili, cu cat mai empatici, cu atat mai supusi trairilor diverse. Si asta e un semn de sanatate interioara.
Saptamana urmatoare am petrecut-o la prietena mea, careia n-am sa am niciodata suficiente cuvinte si gesturi sa ii multumesc pentru tot ce a facut pentru mine.  Sper doar ca stie si ca nu va ezita niciodata sa se deschida in fata mea, asa cum m-am deschis eu in fata ei.  Sper, Adriana, ca stii ca sunt aici pentru tine , nu din recunostinta, nu din datorie, ci din prietenie si dragoste.

Da, a trecut un an. Un an in care am reinvatat sa iubesc si, mai important, sa ma iubesc, am reinvatat sa traiesc, sa ma bucur, sa am incredere in mine si in viata. Un an in care profesional si personal mi-a mers bine, in care grijile s-au indreptat preponderent inspre familie, prieteni, cariera, si nu inspre propria persoana.
Un an in care am lasat in urma peste 10 kilograme, figura modificata de cortizon, paloarea si oboseala continua.
Un an in care am reusit sa-mi apreciez frumusetea interioara si exterioara, in care aproape tot ce-am pus pe hartie s-a concretizat, in care am muncit mult, cu bucurie si cu putere.
Anul trecut la Viena eram in intuneric si incertitudine, anul acesta, al doilea sanatos, il incep conectata cu cele mai adanci trairi, dar si cu nonsalanta, cu siguranta, cu speranta ca voi invinge statisticile, cu certitudinea ca doar cu sinceritate cruda fata de mine insami voi putea fi aici pentru multi, multi, foarte multi ani.

Aveam nevoie de acest catharsis. Imi amintesc tot ce ar trebui sa uit. Dar e necesar, pentru a nu uita tot ce trebuie sa-mi amintesc. Pentru ca am trait si traiesc intens citatul acela, pe care un prieten drag mi l-a aratat mai demult intr-o revista,
„ poti suprinde viata, dar nu o poti controla”

Haendel , Harnoncourt si o profunda fericire

Am avut intentia de a scrie o cronica profesionista concertului din seara de 11 martie 2012. Insa acum prefer sa nu dau indicii exacte despre locul actiunii si toate personajele, mobile si imobile implicate, pentru ca ceea ce s-a intamplat acum mai putin de 24 de ore transcende toate aceste detalii.

Istoria acestui concert se intinde pe o perioada de mai bine de 15 ani. Eram inca eleva de liceu cand am inceput sa iau lectii de compozitie. La inceput a fost contrapunctul, aceasta e geneza devenirii mele, transformarii din "eu voi face muzica" in "eu voi fi compozitoare". Dupa ce am studiat cat de cat contrapunct palestrinian pe specii, o indeletnicire un pic desueta, dar fermecatoare si mai ales formatoare de suflet muzical (melodia este expresia inimii, desigur), am ajuns la etapa in care trebuia sa scriu un preludiu a la Bach. Dar pentru acel preludiu, trebuia sa invat modulatie diatonica, ceea ce nu era in programa de la liceu, desigur. Asa ca am pus mana pe discul cu Mattheus Passion , dirijat de Nikolaus Harnoncourt si cu Concentus Musicus si am ascultat coralul. In cele n plus 1 armonizari ale sale. Stiam lucrarea, dar ascultatul constient mi-a deschis niste porti pe care nu le banuiam a exista in interiorul meu. O curiozitate aproape exagerata pentru a afla de ce aici e acordul x si acolo e acordul y, o curiozitate care nu m-a parasit nici in ziua de azi, sunt inca foarte, foarte legata de muzica lui Bach si de traditie, mai ales sentimental, pentru ca limbajul meu componistic e propriu si actual as spune.

Etapa urmatoare a fost aceea de a lua partitura si de a invata , cantand coralul la pian, cum moduleaza Bach dintr-o tonalitate intr-alta. Da, nu am invatat armonia facand teme sordide din manuale, ci direct de la sursa. Cu profesorul langa mine, cel care mai tarziu avea sa devina capo di tutti capi in existenta mea de "mafioata pana la ultima saisprezecime", daca imi este permis.

Peste cateva saptamani aveam deja primul meu preludiu , am trecut la inventiuni, le-am scris cu mare placere si fantezie, dupa care drumul meu tonal s-a incheiat cu doua piese in forma de lied si o tema cu variatiuni. Pentru mine a fost o etapa senzationala, pe care o simteam pe deplin tranzitorie, stiam ca nu e bine sa dureze prea mult, insa cu atat mai incitant este sa incerci sa te exprimi intr-un limbaj muzical care a dat  deja sute de capodopere. Mie mi-a dat incredere ca dupa aceea voi putea compune exact cum vreau eu, ca imi voi gasi calea fiind sigura pe mine, fara prea multe bajbaieli (va spun un secret: nu exista compozitie fara sa simti ca bajbai. O anumita nesiguranta este inerenta evolutiei, trecerii de la o etapa la alta in viata interioara muzicala a creatorului)

Dar coralul din MP a ramas special pentru mine. De fiecare data cand il aud, imi amintesc de acele clipe de entuziasm copilaresc si de placerea imensa de a descoperi cum a pasit Bach dintr-o tonalitate in alta. Si totul se leaga de interpretarea lui Nikolaus Harnoncourt .

Calatoriile mele vieneze au ratat de fiecare data aparitia acestui gigant dirijor pe scena care l-a consacrat. Venea cu programe mirifice, iar eu eram deja plecata sau ajungeam peste 2, 3 zile. Cand am venit la operatie stiam ca va avea concertul cu Haendel, dar nu am crezut ca voi fi la 9 zile dupa in stare sa merg sa il ascult. Si totusi, minunea s-a indeplinit, iar vineri eram fericita posesoare a doua bilete, unul pentru mine si unul pentru invitata mea Adriana.

Programul, superb, concerte sacre de Haendel, pt  cor, diversi solisti si orchestra.

 De cum au pasit pe scena, protagonistii au fost intampinati cu foarte multa dragoste, sunt iubiti si respectati in Viena. Dirijorul a primit cele mai multe aplauze si imediat a inceput sa explice cate ceva despre lucrarea ce urma. Cu relaxare si cu mult umor. Apoi au cantat si amandoua am intepenit. De emotie, de interes, de placere. In partea a doua  au interpretat o lucrare mai lunga, Dixit Dominus Domino meo. Cu cinci solisti, cor si orchestra. Explicatia lui Harnoncourt a inceput cu o intrebare foarte adanca: cunoasteti vreun mare compozitor care sa nu aiba umor?  Raspunsul, evident, este ca marii compozitori au foarte mult umor. Asa este, e adevarul, chiar daca umorul lor consta uneori in idei muzicale pe care numai specialistii pe pot intelege. Pentru a clarifica de ce o lucrare tragica contine mult umor, iau si eu exemplul lui Ferko, e foarte accesibil: ganditi-va la filmele lui Chaplin, care sunt expresia pura a dualitatii umor nebunesc- tristete iremediabila. Asa ca si noi am auzit cum Haendel a ironizat functionarii de la Vatican care lucreaza dupa litera legii si nu dupa spiritul ei, dar am simtit din plin maretia citaului biblic ce spune in romaneste "  Tu esti Preot in veac dupa randuiala lui Melchisedec". Partea mediana a  compozitiei m-a dus cu gandul imediat la un fragment din Credo, Missa in si de Bach. Armonii stranii, inedite, de care orice compozitor contemporan ar fi mandru. Intrasera deja intr-o zona a tonalitatii foarte putin explorata in acei ani, ochii mi s-au umplut instanatenu de lacrimi, dar nu de melancolie, nici de fericire, poate de uimire, poate ca uitasem in vartejul gaurii negre in care ma invart de atata vreme...cat de frumoasa si cat de completa este muzica. 

Insa in mod clar, meritul este al interpretilor, pentru ca eu la concerte am mai fost des in ultima vreme. Am mai simtit soliditatea eventimentului artistic, complexitatea si maretia sa. Dar acum, ceea ce daruia Harnoncourt, cantand cu fiecare partida corala in parte, ca si cum ar fi omul cu o suta de de brate si de voci, si stand in acleasi timp aproape nemiscat, venea din alte sfere, nepamantene. Si cu toate acestea, atat de accesibile. Felul sau de a re-construi muzica are de-a face cu aducerea in etern a unui trecut  ce contine in mod neasteptat toate sentimentele prezentului. Este un act de creatie si inalta cercetare academica, dar  in acelasi timp este un act de iubire in forma sa cea mai pura, dezinteresata si nebuneasca. Harnoncourt se adreseaza inaltului intelectual si totodata pasionatului meloman, tragandu-i cu o senzationala forta dupa el intr-o aventura spirituala si sufleteasca din care iesi mai fericit, mai intelept, mai profund, mai frumos si mai bun....

Cum e omul Nikolaus Harnoncourt? (Atata cat l-am cunoscut in 10 minute in culise.) Fermecator. Glumet. Cu o sotie superba, un par alb ca in povesti si o dulceata infinita. Empatic, prevenitor, cu o vorba buna pentru fiecare, bun cunoscator al Romaniei.. Am auzit despre Enescu ca era asa. Exceptand faptul ca era un si mai bun cunoscator al Romaniei :)

Si mi-as fi dorit ca seara trecuta sa nu se termine niciodata.

(Fara cuvinte. Poza istorica:) )

filmul meu

Azi, scriindu-i Loredanei , am reusit sa identific cu precizie cum ma simt.
Ei bine, sunt ca Sergiu Nicolaescu. In filmul asta eu scriu scenariul, eu regizez, eu montez, eu joc rolul principal.
Cand tot ce-as vrea, daca tot trebuie sa merg la lupta, e sa joc o figuratie anonima si sa las pe altii sa se ocupe de treburile importante.
Pe langa toate astea, doctoratul a fost o joaca de copii inocenti.

Pana joi

Nu sunt superstitioasa, dar exista unele coincidente care ma amuza mai tare decat altele.

Toate evenimentele importante din viata mea sau intamplat in jurul zilei de joi, putin inainte sau putin dupa.
M-am nascut intr-o vineri dis de dimineata. Pana joi in pantecul mamei.
Interviul pentru bursa in Germania a fost intr-o joi. Incepusem lectiile de germana luni. De-atunci ne-a ramas in familie expresia „sa inveti germana pana joi”. (interviul a fost in lb romana, evident)
M-am casatorit vineri de dimineata( pe 26 aprilie 2002, deci facem 10 ani in curand) Pana joi burlaca deci :)
Primul copil l-am avut miercuri seara. La evrei ziua incepe de seara. Deci de joi mamica.
Pe al doilea inutil de spus ca l-am nascut joi in timpul zilei.
Tot intr-o joi am primit si vestea care mi-a cam intors viata pe dos, diagnosticul de AIHA.
Si tot pana intr-o joi va fi ultima zi completa cu prea stimata mea splina, pt ca joi 1 martie ma internez pt operatia de pe 2 martie.
Singurele evenimente care nu tin cont de coincidentele astea sunt cele profesionale, si mi s-au intamplat in felurite zile ale saptamanii.

Voi aveti vreo supersitie/coincidenta la care tineti?

ne dam huta

si mai avem 6 luni de stat cu splina. asa a zis nenea doctoru de la AKH cand a vazut in ce hal se joaca hemoglobina mea. Mi-a luat si proba de transfuzie, jmekeru.