Despre prima dată

Viața e o continuă primă audiție, fiecare clipă aduce o trăire nouă, dacă știi să o recunoști și să nu lași să treacă pe lângă tine surpriza , mirarea, entuziasmul și sentimentele, oricare ar fi ele, bune sau rele.

În general ne amintim senzațiile cel mai pregnant, pentru că ele sapă în memorie riduri adânci, profunde, crează timp și lărgesc spațiul. Prima iubire, prima problemă,  primul sărut, primul copil, prima depresie, primul succes....

Dar în cazul compoziției, trecerea de la idee la materie se face în mai multe feluri, odată este traseul propriu, tu cu tine, calea de la inimă la foaie, și apoi spre interpret, și apoi momentul în care se oficializează, în care se confirmă cumva faptul că nu o faci degeaba, pentru că, iată, se tipărește la o editură, într-un cadru serios, în curând afiliat organismelor internaționale care se ocupă cu astfel de treburi.

Trăim într-o lume în care astfel de realizări pragmatice sunt necesare pentru a putea transmite mai larg structurile intime care te determină să scrii muzică.
Asta face ca lansarea oficială a CIMRO să fie nu doar salutară, ci și fericită, pentru că România ascunde diamante muzicale uriașe, ce merită să fie trecute pe harta lumii.

Pentru mine a fost prima partitură tipărită și e o onoare să se întâmple tocmai în acest context.
Mai ales odată cu tiparirea unei partituri de Tiberiu Olah, necântată, neștiută, descoperită în acel dulap proverbial care nu avea niciodată cheie, stătea să cadă și adăpostea comori ale catedrei de compoziție. Pentru mine, oricare ar fi acum aranjamentul UNMB, sala 71 va rămâne sala lui Olah, locul în care am devenit mare parte din ceea ce sunt azi, sub îndrumarea lui și apoi sub îndrumarea dragei mele Doina Rotaru, discipolă a aceluiași compozitor profesor (știți bine că Olah nu suporta cuvântul maestru).

Sunt lucruri care s-au dat mai departe într-o manieră romantică, directă, savuroasă de multe ori.
E timpul să le dăm mai departe structurat, suveran, cu conștiența valorii lor.

Prima dată când muzica mea capătă formă oficială. Un moment de neuitat, cu o audiență de excepție. Lirism și organizare în același timp, prin idealismul și munca Dianei Rotaru și știința/inițiativa lui Dan Dediu, rectorul UNMB. La multe partituri tipărite și CD-uri imprimate, nouă, tuturor:)

Gânduri către o tânără compozitoare

Încep prin a spune că societatea noastră are o percepție cel puțin ciudată despre tinerețe.
Există două fețe ale acestei monede.
Una care spune că la 28 de ani trebui e să fii lansat pe orbită departe în spațiu, plin de succes și de bani, și cealaltă care te numește la 30 plus o tânără speranță a „...”, aici poate să fie orice, de la compoziția/interpretarea/fotografia/pictura română până la cele mai stranii denumiri corporatiste.

Dincolo de sintagmele clasice ale tinereții din suflet, ale copilului din  noi care trebuie să supraviețuiască șamd, trebuie să spun de la  început că scrisoarea mea se adresează celor pe care le consider cu adevărat tinere și la început de drum, anume perioada de liceu/studenție/studii post universitare, cam până în 26 de ani.

Am ajuns acum, la 33 de ani, destul de devreme, în poziția femeii care a străbătut multe aspecte ale vieții, cam tot  în afară de  afirmarea socială obișnuită, dar ce legătură poate fi cu adevărat între muzică și succes în ierarhia standard a acestei lumi, aia cu vechime în cartea de muncă?

Așadar, dragă tânără colegă, mi-ar fi plăcut ca la 20 de ani, de pildă, să fi știut multe dintre lucrurile pe care le știu astăzi, așa că le scriu aici, în spațiul meu personal, cu speranța că vor folosi și altora.

1.Muncește.  Dacă te-ai hotărât ferm să urmezi calea asta, a creatorului de sunet, nu te feri de muncă. Munca de la 17-25 de ani e cea mai frumoasă, cea mai puțin chinuitoare, cea mai eterică dintre toate lucrurile pe care le vei face în viața ta de femeie.
Scrie foarte mult contrapunct, mai ales, iubește-l pe Palestrina, nu te speria de regulile lui, pentru că respectarea lor te va elibera, fă-ți temele la armonie cu drag, indiferent de cât de plictisitor ți se pare sopranul sau basul, repetă nenorocitele alea de solfegii, studiază la pian sau la ce instrument vrei tu, citește multe partituri, nu chiuli de la ore, doar nu te păstra pentru ceva mai măreț, pentru că măreția vine de la sine. O ai sau nu o ai. Dar ea nu se va putea manifesta plenar fără ca tu să stăpânești cu adevărat toate măruntaiele muzicii care s-a scris demult, demult de tot. Și fără o bază solidă nu vei putea construi piramida la care visezi.
Ar fi ideal să poți face asta, Aurel Stroe putea :)



2. Rămâi sentimentală și curioasă. Eu tremuram de emoție de la ora 13:00, pentru că știam că pe la ora 16:00 apare Olah în facultate. Indiferent că urmează o analiză din Crumb, Beethoven, Debussy sau Niculescu, vei avea de învățat. Dacă nu ai acest entuziasm, mai bine fă altceva. Emotivitatea și curiozitatea sunt ingredientele esențiale pentru a păstra în tine lumina vie a creației.
Vorbe mari? Nicidecum. Vei avea o familie, vei naște copii, poate mai devreme, poate mai târziu,  poate niciodată, dar în orice caz viața te va solicita practic și poate meschin. Vei fi tentată să renunți de un milion de ori. În femeie vocația sacrificiului e prezentă, la fel e prezent și ghimpele vinovăției. De ele nu vei scăpa. Singurele care te pot ajuta să scrii în continuare sunt sentimentele și curiozitatea.

3. Nu te teme de suferință.  Ai mai văzut compozitor prea vesel și fericit? Cu atât mai mult femei creatoare. Presiunea e imensă, și interioară, și exterioară. Lumea ne vrea neproblematici, pe toți deopotrivă. Vei suferi mult. acum și mai târziu, și atunci când „nu-și iese”, și atunci când ai o mie de idei, dar trebuie să alăptezi copilul (măcar atunci poți gândi nestingherită), și atunci când ai un deadline și nicio idee, dar în schimb se ivesc multe altele care trebuiesc rezolvate. Te va părăsi iubitul, sau îl vei părăsi tu pe el, te vei certa cu părinții, cu prietenii, te vei simți singură și dezamăgită de un milion de ori și încă de un milion de ori te vei simți neînțeleasă și amară. Copiii vor face febră, sau nu vor dormi noaptea,  sau poate cei dragi vor avea probleme. Te vei simți vinovată oricum, pentru  toate acestea care compun simfonia vieții ca întreg. Acceptă că suferința te duce înainte, trasează circumvoluțiuni în suflet, naște idei și te deschide imens, spre lumi mereu noi. Da, vorbesc din experiență, cruntă și reală, nu e nimic teoretic aici.

4. Citește. Mergi la expoziții. Stai aproape de tot ce înseamnă știință și cultură. Singură, cu iubitul/soțul cu prietenii, copiii mai târziu. Inspirația nu e doar divină. Ba am o veste proastă : inspirația divină e ceva cam rar, dacă o aștepți, s-ar putea să te trezești că nu scrii nici doua portative în toată viața ta. Până la momentele acelea magice în care curge muzica pur și simplu e un drum lung, pavat cu multe surse exterioare care te pun în starea de reflexie, de adâncire a trăirilor, fie ele pozitive sau negative. Vestea bună e că până la urma ele devin sunete, și dacă respecți punctul 1, sunete cu sens.

5. Trăiește-și viața. Adică fii acolo. Nu o privi din exterior. Fii conectată cu tine însăți. Savurează fiecare moment.  Când ești cu prietenii, fii cu ei. Dacă vrei să te duci acasă sa scrii, du-te acasă să scrii. Dacă ai multe teme, fă-le totuși cu drag.  Libertatea din tinerețea extremă e un dar atât de scurt.  Ce n-aș da acum ca singura mea grijă să fie fragmentul neterminat de la orchestrație. Chiar dacă ți se pare copleșitor acum, nu uita că e doar un antrenament pentru ”the real thing”. Prezența sufletului în fiecare moment al existenței e un fel de a învinge moartea, adică o manieră de a crea. Iubește. Nu te feri de dragoste, iar aici nu mă refer cea care duce la formarea unui cuplu. Ci la sentiment în sine.  Fără să iubești nu poți pune nici măcar 3 note cu sens pe foaie. Întotdeauna există ceva și cineva de iubit. Și iubirea ne face atât de mult bine!  Și cu cât iubești mai mult, cu atât disponibilitatea spre afectivitate crește. dacă vei avea mai mult de un copil, vei înțelege cum totul se multiplică și se intensifică odată cu apariția unei noi  surse de dragoste.

6. Ai răbdare. Multă , multă răbdare. Bruckner a început să scrie capodoperele dupa 50 de ani. Wagner a avut succes mai târziu. Bach nu a fost cântat 100 de ani, era cunoscut doar de către compozitori. Răbdare în macrostructura vieții tale, dar și în macrostructura compozițiilor. Nu închide  ideile fără să fii sigură că le-ai epuizat, pe niciun plan. Nu te repezi. Intregrează în tine tot ce ai de spus, și abia apoi dă-i drumul în lume.
Ai multă, multă răbdare și cu cei din jur. Nu-ți uita prietenii, dar nu te supăra pe ei când nu te vor pricepe și nu știu ce să-ți spună. Cei din breaslă trec permanent prin aceleași  furci caudine ca tine. Cei cu meserii mai puțin artistice gândesc altfel. Ai nevoie de ei toți, pentru a te descurca în această lume. Și ei vor avea răbdare în cele din urmă, pentru că și ei au nevoie de tine, ca să poată merge înainte, să poată evada sau să fie înțeleși. Suntem parte din lume cu toții și singura cale de mediere e să avem răbdare unii cu alții, pentru că nu există ierarhii, ci doar momente în care prevalează ori pragmatismul, ori romantismul.

7. Poate cel mai important, nu te dezice de tine însăți. Viața te ia pe dinainte, te trage, te duce în direcții ciudate uneori. Nu o poți controla. Dacă vrei să creezi până la final, nu uita de tine, chiar dacă ai pauze în devenirea artistică, atunci când termini cu studiile.
Nu uita că vrei să scrii,  neapărat. Nu uita că iubești să compui, mai mult decât orice altceva pe lume, în afară de copiii tăi, care vor veni totuși mereu pe primul plan.
Nu uita că cel de lângă tine nu are dreptul să te oprească sau să te pună să alegi.
Pentru că e cel care te va vedea cum stai toată noaptea la lucru, și apoi toată ziua, e cel care va trebui să accepte că ești fericită singură în birou, găsind acordul potrivit, sau că ești obosită și tristă.
E cel care va trebui să înțeleagă că atunci când ai terminat de scris  vei fi epuizată, fizic și interior, că vei avea o cădere de energie. Care va trebui să te înțeleagă atunci cînd ești imposibilă, și plângi, și nu vrei să fii consolată, sau atunci când dimpotrivă, ai nevoie de energie și de familia ta.
Dar dacă vei trata toate aspectele vieții „dinainte” cu multă atenție, cu muncă, entuziasm, curiozitate, cultură, dragoste și răbdare, nu vei putea alege decât  partenerul care să înțeleagă faptul că a compune consumă. Și alegerea ta  este foarte importantă.
Pentru că doar așa vei putea rămâne onestă, dăruită, generoasă, bună.
Și doar așa vei putea oferi întregii lumi ceva minunat, miraculos, ceva  ce poate nici măcar ție nu-ți vine să crezi că posezi.

text și foto © Sabina Ulubeanu 2013

www.tiberiuolah.ro

Imi face o nespusa placere si ma emotioneaza teribil faptul ca in sfarsit Olah are site.

http://www.tiberiuolah.ro

Multumiri Olgutei Lupu pentru o munca titanica. Neavand urmasi, Olah e pe nedrept un pic uitat.

PS Fotografiile sunt teribile.

http://www.tiberiuolah.ro/album-de-familie.html

Indiferenta doare

Aseara am asistat la un miracol. Am auzit un flautist cum nu s-a mai inventat vreodata. este vorba despre Mario Caroli, pentru care termenul de Paganini al flautului e unul extrem de palid....

Colega Diana Rotaru a scris mailuri la toata lumea, a scris si pe Contemporania despre el, la Conservator erau afise cu cel putin o saptamana inainte, ...si cu toate asta sala a fost aproape goala. Si doare rau de tot.
Dupa concert am reluat anuntul.
Bineinteles ca nu mi-a raspuns nimeni, dar e dimineata, poate ca spre pranz.....sau dupa amiaza....nu stiu de ce continui sa ma iluzionez.
Si sa sper ca oamenii nu vor mai fi asa indiferenti, ca vor prefera un concert de-o ora in loc sa mearga repede acasa dupa servici (motive sunt o mie,n-au terminat de lucru, oboseala, foamea, dorul de cei dragi, lipsa de chef....)
Si totodata aceiasi oameni rup stadioanele la Metallica, Depeche Mode, meciu cu Rapidu si altele de genu.
Si cand vine Mario Caroli nu au timp.

Vreti sa va spun ce se pierde?
Se pierd momente unice de muzica frumoasa, cantata cu drag, cu pasiune, cu o virtuozitate iesita din comun, muzica cantata de un om deschis, simpatic, modest, volubil, inteligent care se daruieste in fiecare secunda pe scena. Un om Miracol, o repet. Un asemenea pianissimo n-am crezut pana ieri ca exista. Un asemenea tempo la Cantabile si Presto de Enescu nu stiam ca se poate atinge in galaxia noastra.
Fiecare sunet care ii iese din flaut e emotie in stare pura, la un moment dat nici nu-l mai vezi, de parca s-ar baga in flaut ca Duhul din Lampa fermecata....

In aceasta seara la ora 19, la Aula Uniunii Compozitorilor, (muzeul Enescu, Calea Victoriei), Mario Caroli canta muzica romaneasca de cea mai buna calitate.
Anatol Vieru - "Dar"
Tiberiu Olah - "Sonata pentru flaut solo"
Doina Rotaru - "Tempio di fumo"
Dan Dediu - "Naufragi"
Diana Rotaru - "Play!" pentru flaut si pian (autoarea la pian)


Cunosc lucrarile Doinei si Dianei Rotaru si sonata de Olah. Va asigur ca si pentru necunoscatorii muzicii contemporane, aceste piese impresioneaza prin emotia continuta. Asa ca eu abia astept sa mai am o bucurie extraordinara ascultandu-l pe acest interpret care chiar seamana un picut cu Paganini: e foarte inalt si slab, cu parul lung, ca un Vrajitor.......

Despre doctorat si multe altele

Ce mai inseamna doctoratul in ziua de azi?
Cand dureaza cursurile 3 ani de zile, dezbati un subiect destul de ingust, si practic iti continui facultatea pana pe la 26-30 de ani?
Ei bine, vreau sa va conving acuma ca doctoratul poate fi mult mai mult decat atat.
Mai ales un doctorat in muzica.
Depinde totul numai de curajul cu care iti aperi convingerile si de cat de pasionat esti de ceea ce faci. Cam ca la orice, de altfel.
Nu vorbesc acuma de doctoratele care dezbat "spinoasa problema a miscarii corale din targu jiu", sau de cele care seamana cu niste monografii....si care au ca scop final obtinerea vreunui post de directoras in provincie.
Ci de acele doctorate care sunt facute doar pentru ca autorul, prin lucrarea respectiva, isi dezvaluie un crez, isi implineste un vis si isi sustine creatia.
In prezent, la noi la Universitate exista doua tipuri de doctorat, doctoratul profesional (bazat fie pe interpretare, fie pe compozitie, pe langa care mai exista si textul scris, un pic mai concis) si doctoratul stiintific, cel clasic. Pe vremea mea:)), nu exista aceasta departajare, eu fac asadar un doctorat stiintific, in muzicologie, pe care am sa-l completez cu lucrari proprii. Numai unul dintre referate are dreptul sa intre in teza, celelalte fiind cercetari adiacente.

Aproximativ acelasi gen de doctorat l-a sutinut Joi, 11 decembrie , prietena mea buna Ana Iulia Giurgiu (Bondue acuma, dar cand s-a inscris nu plecase inca la Paris si o chema ca la mama acasa)
In cazul ei , hibridul format din partea muzicologica si cea de creatie a fost unul extrem de fericit. Si nu numai atata.
Am putut observa cum toate preocuparile ei de cand o cunosc, de ani si ani de zile, s-au imbinat fericit in cele 300 de pagini pe care le-a scris. Plus compozitiile!
Teza ei a fost despre opera ca specatacol sincretic.
In fapt, a vrut sa demonstreze ca opera este genul muzical care a pastrat urmele sincretismului din leaganul istoriei artei, sincretism in stransa legatura cu miturile fundamentale ale omenirii.
(Ana, daca n-am inteles bine, bate-ma peste degete)

Ei bine, si cum sa nu ma emotionez cand in toata expunerea ei nu facea altceva decat sa-mi aminteasca de toate lungile ore petrecute discutand despre nemurirea sufletului (la propriu!! ), noi doua singure in pustietatea nemteasca a straniului Oldenburg, cum sa nu ma miste reascultarea unor fragmente de compozitie la care am suferit si eu odata cu ea (chiar daca aveam bb mic si nu prea mult timp sa o ascult la vaicareli:D), si cum sa nu ma apuce plansul cand la sfarsit ne-a multumit noua, colegilor ei de la Olah, si chiar lui Tibi, aflat acolo de unde probabil ne priveste viermuiala cu zambetul sau fin din coltul gurii...
Dupa care seara trziu am chiulit de-acasa si am fost la prima mea iesire noaptea de vreo.....6 ani incoace. Si a fost efectiv ca pe vremuri, chiar daca eu n-am baut decat ceai:), dar am ras ca si cum as fi tras 4 beri, si-am vorbit cate-n luna si-n stele, si m-am vazut cu oameni foarte,foarte dragi mie, cu care as vrea sa formez o generatie, as vrea sa nu mai fim asa de risipiti si tematori....as vrea sa ne miscam impreuna, nu separat, pentru ca avem o memoria unor personalitati pe care cei cu 3, 4 ani mai in urma noastra nu o mai au, cu noi s-a terminat ceva extrem de frumos din muzica romaneasca. Nu stiu ce va urma, nu fac judecati de valoare, profesorii actuali sunt extrem de buni pedagogi, si sunt si mari compozitori, dar...scoala aceea veche, serioasa, nu se mai face. Nu te mai pune nimeni sa scrii o inventiune tonala. Cum sa fii compozitor fara inventiune tonala? e o erezie, daca am sa predau vreodata n-am sa ma abat de la calea cea dreapta :)), m-a indoctrinat si sotul, evident, dar aici chiar nu-l contrazic. Cu mentiunea ca inventiunea trebuie scrisa cu mult inainte sa incepi Conservatorul...dar si in primul an se accepta! Ei bine, soliditatea scolii vechi nu prea se mai vede. Cred ca de aici si epigonismul de care sufera studentii actuali. Sigur ca si epigonismul e vechi de cand lumea, insa acuma , intr-o perioada in care fiecare compozitor are stilul sau, si nu mai exista un stil al epocii, epigonismul este mult mai deranjant decat pe vremea lui Mozart, cand insasi regulile de compozitie obligau la o anume uniformizare.
In fine....sa revenim.
Ana e prima din ultima serie "Olah" care isi finalizeaza doctoratul. Catalin (Cretu )nu m-a anuntat de sustinere, asa ca pe el ma mai prefac vreo 3 zile suparata. Nu a fost la Olah, dar e de-al nostru) Urmeaza sper Cristi (Lolea), iar eu , hat, peste vrun an, doi....(da, stiu eu am copii :D, si oricum sunt mai mica decat ei ;-) ) Cred ca-l termin odata cu Diana (Rotaru), care face si ea parte din aceeasi generatie, plus ca a fost si la Olah de vreo 2 ori, cand era inca eleva la liceu. Iar apoi a studiat cu Stefan Niculescu.
Si ma apuca teama, dupa aia ce urmeaza? suntem adulti cu acte in regula? Si oare conteaza pentru societatea actuala, ca suntem ultimii care, fosti discipoli ai marilor "mesteri", ne implinim un vis in contemporaneitate?
Oare memoria, amintirile, vor face ca muzica si studiile noastre sa nu faca de ras minunatiile invatate de la ei?

Care este de fapt, functia memoriei in compunerea timpului muzical?

Aurel Stroe

Din generatia de aur a muzicii contemporane romanesti am cunoscut personal mai multi compozitori, dar numai trei dintre ei mi-au influentat in mod direct gandirea muzicala si pasiunea pentru creatie: Myriam Marbe, Tiberiu Olah si Aurel Stroe.

Despre disparitia lui Myriam voi scrie alta data, despre Olah am mai scris...si iata ca, din pacate, Aurel Stroe se alatura cercului muzicienilor disparuti.

Ce a insemnat Aurel Stroe pentru mine?
Mult, mult mai mult decat s-ar crede.

Cum m-a influentat Stroe?
As incepe prin a povesti prima noastra "intrevedere".
Eram la Busteni si nu incepusem inca Conservatorul. De fapt, abia ma hotarasem sa urmez compozitia, examenul era programat pentru anul urmator. Aveam deci putin peste 18 ani. Imi descopeream atunci pe langa dorinta de a scrie muzica si pasiunea pentru munte. Ma pregateam sa fac prima excursie spre varful Omu, ceea ce reprezenta o piatara de hotar in devenirea mea, mi se parea ca odata ajunsa acolo orice alte culmi vor parea secundare si ca voi deveni, in sfarsit, eligibila pentru statutul montagnarda (de-as fi stiu eu atunci cat de departe sunt de acest termen... :-) ).
Intamplarea a facut sa ne intalnim prin oras chiar cu Aurel Stroe, pe care eu il cunosteam doar din auzite. Cand a aflat despre excursia la Omu s-a luminat instantaneu si ne-a spus: vin si eu cu voi, imi face mai multa placere decat sa merg singur.
Asa ca primele ore alaturi de compozitorul Stroe au fost de fapt petrecute langa iubitorul de munte Aurel Stroe.
Ne-a povestit o gramada despre camarazii sai de drumetie, bineinteles si infricosatoarea istorie a prietenului care s-a urcat pe unul din Acele Morarului fara sa se asigure si a fost dus acasa in rucsac..... ne arata toate culmile, toate vaile, si desi mergea destul de greu inca de atunci, sprijinit in baston (am mers de dragul lui cu cabina pana la Babele), se simtea ca pe munte se simte cel mai bine, ca acolo isi desfasoara lupta sa cu materia (caci ideile nu-i prezentau nicio dificultate.... )
N-am sa uit niciodata cu cata placere a baut ceaiul cu esenta de rom si cu cat drag a mancat ciorba aia gri, ce parea facuta din pietricele. Mai tarziu am inteles ca dragostea de munte e cea care l-a influentat in tot ce a gandit si a compus, si sunt convinsa ca mult mai importante decat teoria informatiei si catastrofele lui Rene Thom erau pentru Stroe pietrele acelea vesnice, care odata invinse, realizeaza comuniunea dintre spiritul si trupul omului. Ne povestea despre lupta cu muntele, despre respectul pe care trebuie sa-l avem fata de natura. Fara sa vreau, il puteam descoperi pe Stroe in interioritatea sa doar prin simpla observatie, si dupa ce l-am cunoscut si in mediul Universitar, pot spune cu mana pe inima ca Stroe omul muntelui mi-a deschis multe porti, ca nu l-as fi inteles in expunerile sale daca nu ar fi existat acea zi, in care am urcat prima data pe unul din cele mai inalte varfuri din tara alaturi de una dintre cele mai luminate minti ale Romaniei.
Asa am reusit sa-i inteleg mai tarziu precizia de bisturiu si logica impecabila din spatele compozitiilor sale, dar si scanteia de geniu, talentul uluitor, solutiile inedite si un soi de libertate a simtirii pe care numai omul sigur pe el si care a fost acolo sus o are.

Au trecut apoi doi ani in care m-am transformat alaturi de Olah, in care am simtit muzica din interior, libera de orice teorii adiacente, ani care m-au adus la o perceptie aproape dureroasa a fenomenului compozitiei. Cu cateva lucrari in buzunar, l-am intalnit apoi pe Stroe in postura de dascal. Nu mi-a fost profesor la Conservator, insa la cursurile de vara din Busteni am fost in mai multe randuri, fie toamna devreme, fie in miezul verii. In camaruta inghesuita de la Maison Française ne strangeam cativa studenti pasionati, si din cand in cand, compozitori consacrati ce doreau sa sa ii mai arate ce au lucrat sau pur si simplu sa se afle in preajma sa.
Pentru ca simpla aparitie a lui Stroe iti facea rotitele sa se invarteasca mai repede. Avea un discurs cu totul si cu totul original, o placere a explicatiei si o nemaipomenita patrundere a ideilor, completate de o capacitate de sinteza uluitoare. Firile mai timide se pierdeau in fata sa, dar daca aveai destul curaj sa intri in dialog, descopereai o persoana deloc condescendenta, preocupata de rezolvarea misterului adus in discutie si nu de catalogarea pregatirii academice a interlocutorului.
Si cum timiditatea nu e punctul meu forte:), m-am decis sa ii arat in mai multe randuri ceea ce am lucrat.
De fiecare data spunea ceva frumos, pozitiv, si apoi, cand totusi insistam, punea degetul pe partitura exact in locul unde ma simtisem nesigura. Invariabil. Nici macar nu are vreo importanta daca suna bine sau nu momentul respectiv, intuitia sa diagnostica hiatusul gandirii . Ceea ce m-a facut sa sutin intotdeauna ca dincolo de exceptionalele sale inovatii in ceea ce priveste teoriile care pot sta la baza unei compozitii muzicale, atunci cand scria muzica, Stroe era pur si simplu un urias talent. Cum altfel ar fi gasit el puntile intre paradigme incomensurabile ( :D ) ? (termenul hit al generatiei 2003 )
Inchei aici, pentru ca nu vreau sa devin nici mai sentimentala decat sunt in mod obisnuit, si nici sa intru in sabloane. Nu vreau sa scriu mai mult decat imi face bine....refuz sa ma gandesc acuma ca nu mai exista nici Olah, nici Stroe, nici Myriam, nici Vieru, nici Stefan Niculescu, nici Dan Constantinescu.
Refuz sa ma gandesc ca am devenit, din nou, orfana.....

Tiberiu Olah

Ar trebui sa clarific ce inseamna Olah pentru mine.

La 8 ani am fost la primul meu concert la Ateneu , iar prima lucrare auzita de mine "in direct" a fost suita din muzica la filmul Mihai Viteazu. In acel moment am stiut ca Tiberiu Olah nu va ramane doar o simpla amintire din copilarie, l-am legat indisolubil de conceptul de muzica, asa sincer si din toata inima cum numai la 8 ani o poti face.
10 ani mai tarziu l-am intalnit. M-a cucerit instant si mi-am dat seama ca el va fi pentru mine reperul , sistemul de referinta. Inca mai este. Tot ceea ce scriu sta sub semnul zambetului sau fin, abia perceptibil, dar totodata ingrozitor de ironic . Recunosc, la inceput mi-a fost frica de el. Mi se parea ca stau de vorba cu Bach, sau hai sa-i fac dreptate, cu Beethoven, pe care-l adora. De ceilalti "grei" din facultate nu mi-a fost nicio secunda frica. Doar de el, cel care ura sa i se spuna maestre. In consecinta, n-am spus la nimeni "maestre". Nu mi-a venit niciodata la indemana acest cuvant, iar Tibi Olah m-a eliberat de povara lui :) A trecut cam jumatate de an pana cand frica s-a risipit si au ramas doar respectul si dragostea .
Nu stiu cat am reusit sa invat de la el, in termeni stiintifici. Olah nu putea fi cuprins , iar spre final noua ne venea din ce in ce mai greu sa tinem pasul cu el. Eram prea tineri si prea necopti sa putem intelege omul Tiberiu Olah. Insa cu totii il iubeam si inca il mai iubim. Cred ca e mai important decat transformarea lui Do in Mi :) (desi ne mandrim ca stim cum se castiga diezii in sonata Waldstein)
Moartea lui m-a luat complet pe nepregatite. Sofia se nascuse abia de 3 saptamani si as fi avut nevoie de toate certitudinile posibile ca sa pot face fata provocarilor rolului de mama imbinat cu cerintele anului universitar terminal. M-am intristat degeaba ca n-am fost sunata de colegi - de fapt au vrut sa ma menajeze, nu stiau ca eu aflasem vestea de la televizor. Atunci mi-am dat seama ca viata mea se imparte in doua perioade delimitate in timp de doua evenimente-reper simultane:
Viata dinainte de copii - cu Olah si viata dupa copii - fara Olah .
Am fost norocoasa sa se intample asa, nu mi-am putut permite sa ratacesc in cautarea unui nou model (si nici n-ar fi fost posibil), ci luptandu-ma cu realitatea am adancit in mine influenta profesorului meu drag. Ma rog in fiecare seara doar sa o pot onora, in muzica si in viata.

Armonii

De ce armonii?
Pentru ca toata viata am crezut ca-mi place doar contrapunctul.
Si intr-o buna dimineata, Sofia s-a apucat sa improvizeze la pian. Acorduri. Unul dupa altul, care mai de care mai colorate si mai interesante. Cu toate ca ea nici macar nu stie prea bine diferenta intre major si minor. (sau poate tocmai din cauza asta)
Mi-am adus atunci aminte ce mi-a zis Olah cand eu m-am plans ca nustiu cine m-a criticat " iti lipseste componenta armonica". El, care era un armonist desavarsit mi-a spus ca nu-i nicicum adevarat. Si ca armonia nu inseamna doar acorduri insirate, ci MULT mai mult de-atata. Si m-a incurajat sa-mi pastrez lirismul. Ceea ce am facut. Mai ramane doar sa ma rearmonizez cu realitatile din viata mea.

Asta seara am primit un mail : maine va avea loc un concert aniversar Tiberiu Olah.
Nu stiu cine a facut afisul, asa ca nu-l reproduc .
Sper sa ajung maine la ora 19, la Ateneu, ca sa va povestesc apoi cum a fost la concert.