Cea mai lunga zi

În cea mai lunga zi a anului fata mea cea mare termină clasa a 4-a. Cam în aceeași perioadă, acum 10 ani, eu terminam cei 5 ani de facultate, ultimul petrecut împreună cu ea, despărțite doar în rarele momente în care dormea iar eu îmi scriam Concertul de violoncel, Glossa pentru orchestră sau lucrarea de corn și trombon pentru concursul de la Iași, haioase amintiri și intense în același timp.

Am văzut prin blogosferă multe texte dedicate finalului de an școlar, cu radiografii amare ale sistemului prin care  trec ai noștri copii.

Trebuie să vă spun că eu nu l-am resimțiti char așa.
Ok, veți spune, dar tu nu prea te implici, nu ești poate chiar atât de mamă ca noi?

Posibil. Mă simt total deficitară la capitolul acesta. În a doua lună de clasa 1 a Sofiei eu m-am îmbolnăvit grav. Ceea ce a dus la vizite rare la școală, participare strict la ședințe, câte un telefon din când în când, informații mai de pe net, mai de la alte mame despre diverse concursuri și activități.
Nu am fost zi de zi la catedra doamnei, nu prea am socializat, nu m-am împrietenit cu părinții colegilor, doar cu doua dintre mame am mai vorbit, tare drăguțe , de aceea, desigur :)

E adevărat că a fost un complex concurs de împrejurări. Dar care m-a făcut să privesc lucrurile mult mai detașat.

Cu zâmbetul pe buze vă spun ca se poate și fără a ceda la peer pressure.
Secretul? Am luat sistemul ca atare și nu m-am raportat la el când a fost vorba să mă gândesc la educația profundă a copilului meu.
 Da, sunt anumite cerințe care trebuiesc îndeplinite, nu se abdică de la a face temele și a învăța la geografie, dar se poate evita această cursă a înarmării în care copilul e la serviciu de la 7 dimineața la 7 seara....pentru că e departe de  calea spre fericirea de strat adânc a ființei. Și atunci, de ce să nu luăm lucrurile cu umor și cu un pic de distanță?
Au fost momente de amărăciune pe parcursul acestor 4 ani, dar cred că ele țin de condiția de mamă, care resimte mai intens faptul că talentul excepțional la desen nu a fost văzut, că gândirea matură și rapidă nu a fost văzută, că atunci când a ieșit din schemă, adică mai mereu, nu a fost văzută.
Dar câtă vreme nu a fost nici persecutată, de ce să mă îngrijorez? Când citesc în alte părți, îmi dau seama că doamna ei a fost foarte bună dpdv bun simț și sunt fericită pentru asta, pentru că așa am intuit-o din prima.

Revenind, goana după recunoașterea socială în clasele primare  poate avea consecințe teribile pentru viitorul adult.
Sfatul meu pentru toate mamele de copii la pregătitoare și I-IV e în primul rând să nu se streseze. E vorba tot de copiii noștri pe care îi știm și pe care i-am alăptat și legănat și pentru care ne-am minunat la fiecare reușită. Nu trebuie să ne fie teamă ca de-acuma gata, au intrat la jug. De ce să-i analizăm în contextul unui set de legi și reguli prost făcute? (sunt foarte fină în dimineața asta)


Cred că încrederea în copil e cheia. Cred că școala nu poate educa, eventual instrui vag. Cred că trebuie să învețe bine pentru că ce se face la școală, oricât de alambicat ar părea, e minimum minimorum din ce ar trebui să știe. Lăsați un copil să se intereseze natural de ceva și veți observa cum se va umple firesc de noțiunile respective.
Prin faptul că nu am dat așa o importanță grozavă cursei înarmării cu zeci de suplimentare /concursuri, am reușit să nu omor curiozitatea ei naturală. Are încă o atitudine foarte sănătoasă, chiar de mă mai rog de ea să scrie temele uneori (deh, preadolescentă). Nu îi pasă de note, îi place calificativul Foarte Bine, cui nu-i place, dar nu face o drama la un Bine, cum aș fi făcut eu când eram copil.

Cred că a trecut foarte bine prin acești patru  ani, și prin asta înțeleg doar că i-a trecut păstrând foarte mult din inocență, din imaginație și din puterea de pătrundere în interiorul fenomenelor. Așa că să nu luăm în tragic. Mai bine să râdem și să păstrăm încrederea copilului intactă. E greu când noi am fost crescuți un pic altfel, dar ce bine că acum putem alege cum să ne raportăm la „autoritatea profesorului”!!

Despre mine?
Desigur că sunt foarte emoționată. La înca 33 de ani copilul meu termină clasa a 4-a. Acum 10 ani pe vremea asta mă imaginam cu ea așa, am proiectat în mine imaginea unei fete nemaipomenite cu o mamă tânără lângă ea, ca o sora mai mare.  Pe când se cânta concertul de cello cu minunata mea Laura Buruiană și Tibi Soare la pupitru, revedeam momentele grele ale primelor luni cu ea și îmi spuneam : peste 10 ani va termina clasa a 4-a iar eu voi fi mândră de ea, așa cum sunt acum mândră de mine că am învins un an cinci de facultate cu 25 de examene și bebe mic.

Ce a urmat a întrecut orice așteptări, pentru că viața ne-a încercat  mult mai greu și în felul acesta ne-a dat o consistență la care nu am sperat.
Profunzime, joacă, iubire.
Fata mea.
Absolventă de clasa a patra.
Cineva să mă ciupească de braț :)

Cv de mamă artistă

De fiecare dată când se ivește un eveniment artistic proeminent, fie el concert sau expoziție, organizatorii mă roagă să le trimit un memoriu de activitate cu „cele mai importante date”. Iar eu, invariabil, trebuie să mint. Să omit cele mai relevante creații pentru mine, pentru că nu sunt atât de importante pentru marele public. Și anume, nu se obișnuiește ca în cele câteva rânduri care apar în programul de sală să declar ce mă definește în primul rând: sunt mamă pentru doi copii extraordinari : Sofia și Gheorghe. În rândurile următoare veți putea afla de ce ei m-au ajutat să fiu ceea ce sunt: o mamă artistă, și nu o artistă mamă.

Pe Sofia am născut-o când aveam 23 de ani. Eram studentă în anul cinci la Compoziție și tare speriată de viitor. Credeam că tinerețea e de vină, dar  mi-am dat seama ulterior că orice mamă la primul copil se simte la fel. Avantajul de a fi o mamă atât de fragedă (pentru zilele noastre, desigur) a fost acela că am putut evolua împreună și că nu reușisem să îmi formez niciun fel de prejudecăți despre cum se cresc copiii. Dimpotrivă, Sofia m-a învățat aproape tot ce știu acum: să îi ascult orice semnal,  de la foamea de bebeluș –rezolvată prin alăptatul la cerere-  până la emoții, de orice fel, cele negative rezolvate cu multă răbdare și efort, cele pozitive pur și simplu prin a fi acolo, lângă ea, să ne bucurăm împreună. Toate acestea în timp ce facultatea mă solicita intens, un student în an terminal la Compoziție are de scris o lucrare mare pentru orchestră (absolvența) și  încă una  pentru licență.  În plus, mai sunt cele 10 examene semestriale. Drept pentru care, Sofia și-a început educația muzicală mai întâi intrauterin (examenele de anul patru) și apoi extrauterin, pentru ca o alăptam și învățam, sau chiar compuneam dacă nu putea să adoarmă altfel decât în brațe și studiam la pian cu ea lângă mine în coșuleț. Cu alte cuvinte, nu am îndepărtat-o ca să pot merge mai departe cu facultatea, ci am introdus-o firesc în lumea mea.

Anii au trecut, bebelușul a devenit o fetiță dinamică și foarte creativă, iar eu m-am dezvoltat artistic cu ajutorul ei, pentru că, pentru mine,  ceea ce trăiești lângă un copil nu egalează niciun fel de altă experiență.

Când Sofia a împlinit 3 ani, a început să mă roage să îi aduc neapărat un frățior sau o surioară.  Tot atunci a început să deseneze. Lucruri în aparență simple, dar extrem de adânci ca sens. De pildă, reprezentarea familiei, un desen pe care nu l-am putut păstra din cauza tăbliței magnetice, era un X maaaaaare, iar fiecare „triunghi” astfel format avea ochi și gură. Fantastic, nu-i așa? mai ales ca niciunul dintre noi, părinții ei, nu putem exprima idei prin …desen. Și cumva premonitoriu, cu cele patru X-uri.

După Craciunul anului 2006 am aflat fericita veste că familia noastră chiar se va îmbogăți cu un nou membru. Gheorghe, băiețelul dulce care ne înseninează zilele, a fost așteptat îndelung de Sofia, cele 9 luni au trecut mai greu pentru ea decât pentru mine.

Cu el, am învățat alte lecții. Cea mai importantă a fost aceea de a îmi dedica un an și câteva luni strict familiei. Fără compoziție, fără fotografie (noua mea pasiune), fără doctorat (sunt un șoarece de bibliotecă, asta e clar). Am învățat să nu mai fac nimic din mers, ci să aprofundez bucuria supei cu brocolli și piureului de mere cu avocado. Știam că viața mea artistică nu pleacă nicăieri și, mai ales, primele luni din viața unui bebeluș nu se mai întorc. Așa că le-am savurat  intens. Am recuperat ulterior, iar muzele muzicii și ale fotografiei nu m-au abandonat, ci mi-au răsplătit înmiit răbdarea.

Dacă Sofia ne uimea permanent cu noile ei desene, Gheorghe ne-a uimit cu simțul său muzical. La vârsta de un an, nu spunea decât rar mama, în schimb cânta  perfect tema din "Ah! vous dirai-je, Maman! de W.A Mozart. Cunoscută publicului larg drept Twinkle twinkle little star. Tot atunci fata noastră a început lecțiile de pian cu profesoara mea din liceu. Și desigur, studiul de acasă cu soțul meu. Au o relație specială ca de la fată la tată. Gheorghe era și este fascinat de pian. În curând va începe și el muzica, de astă dată direct cu mine, corespunzător relației speciale :).

Nu știu care va fi drumul artistic al copiiilor mei. Sofia e bună pianistă, dar nu știe cât va continua. E atrasă de tot ce înseamnă arte vizuale, chiar fotografie și film. Am ales, la sfatul unor mari pictori și sculptori, să o ajut …lăsând-o în pace! Da, se pare că desenul și pictura nu necesită lecții la vârste fragede (ea are acum 9 ani și jumătate). Nu am dorit să intre în tăvălugul manierismului și modelor, ci să se exprime liber. Astfel, neurmând niciun curs, a devenit foarte originală, iar această originalitate i-a fost răsplătită prin premii și expoziții. O mai ajut ducând-o la muzee și încerc să îi cumpăr materiale cât mai diverse, ca să poată alege. Acum, de pildă, cel mai mult îi plac pastelurile cretate. E, inconștient, într-o etapă impresionistă.  Cât despre Gheorghe, acum, la patru ani și jumătate, vrea să fie medic de inimi și să „vindece oamenii cu muzică”. Cine știe ce surpize ne rezervă viitorul.

Cum reușeste o mamă implicată în viața artistică să se ocupe de copiii ei? Răspunsul nu poate fi universal. Pot să vă spun ce fac eu. Lucrez în așa fel încât ei să nu simtă (prea mult….) că sunt neglijați. Singura excepție a fost doctoratul, unde a trebuit practic trei luni să mă închid în birou. În rest, am învățat că cele mai mărețe idei pot să apară când alăptezi sau când cureți morcovii.  Că poți deschide computerul să își descarci fotografiile și cu un copilaș cățărat în spatele tău. Că poți transcrie lucrările și dacă domnița desenează lângă tine. Secretul e să nu îi excluzi, ci să îi integrezi în lumea ta. Poate că aș fi compus și fotografiat mai mult fără copii.  Dar oare ar fi fost la fel de interesant? De intens? Sunt convinsă că pasiunea pentru artă a fost infint multiplicată de dragostea pentru copiii mei. Vă rog, lăsați-mă să îi trec în programul de sală. Fără ei, nu v-ați fi gândit să mă includeți în concert.

      _______ 

           

  Acest post a fost scris la rugămintea Ancăi Bundaru, pentru situl mamicadetoatalauda.ro. 

  Îmi  pare f rau că nu reușesc să pun bagde-ul, în niciun fel, blogger îmi face  azi în ciudă.

  Sunt f simpatice, le găsiți aici :http://www.mamicadetoatalauda.ro/badges

   Mai mult nu răzbesc :)

incepem sa exageram

programul fetitei mele devine absolut nebunesc.
Trebuie sa ma gandesc la optimizari. Daca as fi sanatoasa, ar fi simplu, dar eu NU sunt si nu o pot ajuta. Singura nu are cum sa faca fata.
Pana le gasesc, va las aici o maxima care mi s-a revelat in dimineata asta:
In copilarie, copilul are o singura treaba: sa afle cine e. ATAT.

Despre gradinita

Am ezitat mult daca sa scriu despre asta sau nu, dar pana la urma am decis sa public ca sa pun closure.
In luna mai am pornit cu copilul spre o gradinita de stat f aproape de noi, care imi fusese laudata. Si pe drept cuvant, e mare, spatioasa, au tot felul de activitati extra, doamna amabila si nu cu multi copii in clasa. Baiatul meu s-a dus imediat pe un scaunel si mi-a cerut sa plec acasa, ca el ramane acolo sa deseneze. Semn bun.
L-am inscris si urma sa revin in iunie pentru sedinta. Din pacate, eu atunci am facut o recadere nasoala si nu am putut. Apoi vara am stat la munte sa imi scriu doctoratul (btw, mai am f putin, tineti pumnii ca iar manifest o scadere de energie). Doamna a fost f f amabila si telefonic mi-a anuntat prietena ca copilu e e la ea in grupa si ca totul va fi in ordine. Am apreciat si nu uit.
In fine, ne-am intors acasa si luni de dimineata am imbracat copilu frumos si am plecat la gradi. Fericit nevoie mare, si-a das jos ghiozdanelul, si-a pus papuceii si m-a expediat acasa.
La ora 13 m-am dus sa il iau si nu terminase mancarea, dar m-a vazut prin usa deschisa(ca era f f cald acolo) si s-a repezit la mine DISPERAT, s-a dus glont la dulapior, si-a scos tot de acolo si m-a implorat sa mergem acasa. Unde nu am reusit sa scot nimic de la el decat ca nu a avut voie paine in ciorba. Fleacuri, zic eu, se va obisnui, dornica sa nu dau importanta la amanunte. Insa a doua zi de dimineata copilul nu a vrut cu niciun chip sa intre in clasa. Ne-am invartit, ne-am rasucit, pana la urma am plecat acasa. Doamna m-a facut un pic atenta ca nu sunt ferma si poate el e mai sensibil.
A treia zi l-am luat si pe tati cu noi. Tati care, sa nu uitam, a fost profesor ani de zile. Povestea se repeta, Ghe nu a vrut sa intre in clasa, si ar fi fost dispus cu rucsacelul in spate (semn ca nu il las acolo....)

Dar atunci s-a produs declicul. Doamna a iesit din clasa si m-a intrebat ce nu i-a placut. Am indraznit sa povestesc despre painea in ciorba. Ei bine, a urmat adevarul si anume:

1. la gradinita nu suntem la cresa, nu punem paine in ciorba, aici ii invatam maniere si ii pregatim pentru viata
2. nu se intra cu rucsacel, eu trebuie sa fiu ferma, sa il dezbrac si sa plec, iar copilul TREBUIE sa ma asculte, altfel ce ne facem? va deveni un mic tiran
3. nu are voie sa isi manifeste nemultumirea: „a dat din picior....aaaaa, pai m-am lamurit”

Dupa care doamna a intrat in clasa si a inchis usa dupa ea, nemaschitand nici un gest de apropiere fata de copil (pe care recunosc, l-a incercat in ziua 2)
M-am uitat la sotul meu (repet, fost profesor care stie exact cum functioneaza copiii, par grizonat, pantalon la dunga , privire demna ;D si caruia nu i s-a acordat nici macar cea mai vaga atentie) . Sotul meu s-a uitat in apoi la mine, si l-am intrebat, ei, tu te-ai lamurit? si el a zis, da, m-am lamurit. Ne-am luat copilul de mana si am plecat.

O sa ma intrebati de ce nu am ripostat la ce a zis doamna. Cuvinte pe care sotul meu le-a calificat simplu: obraznicie.
Pentru ca eram deja hotarata ca daca copilul refuza a doua oara sa intre, il retrag si gata. Gradinita era pentru el, nu pentru mine. Ba dimpotriva, mie imi va face rau inscrierea lui in colectivitate, pt ca eu la orice raceala risc recaderi grave.

Dupa acest episod, ne-am dus sa vizitam fosta gradinita a Sofiei, privata si putin mai departe decat cealalata. Unde a fost primit cu dragalasenie si doamna directoare s-a jucat cu el jumatate de ora afara in curte. Unde a doua zi l-am dus la ora cand ies copiii afara si educatoarea, o fata f tanara si sufletista l-a luat si a stat cu el in plus, cat timp ceilalti copilasi erau la ora de germana. Unde a vrut sa intre in clasa. Unde a doua zi, fiind primit tot afara la joaca , a intrat in clasa si a facut si lectie de engleza si stie sa zica gubai :) si a mancat aproape tot si s-a apropiat de copii. Unde educatoarea mi-a spus. doamna, vad ca ii place f f mult sa cante , deci l-a urmarit si l-a studiat prin joc.

Nu neg ca doamna de la prima gradi , pe care am vazut-o imbratisata de multi copii, ajunge la sufletelele lor. Pur si simplu la al lui Gheorghe nu a ajuns si pt mine e un motiv suficient sa nu il „adaptez” cu anasana. Viata e lunga si grea si frustrari tot vor fi, daca imi sta in putinta sa evit unele inutile, o voi face, pentru ca de aia sunt mama lui.

Cu aceasta, ma intorc la scrisul tezei, ca micii mei tirani sunt la munte si am un pic de liniste (daca se poate numi liniste statul la bloc in Bucuresti....)

Ce inseamna copil bun?

Am o mare problema. Incepe clasa a treia si cica e f greu sa faca fata cu brio. Acest cu brio ma sperie rau. Cica concursurile de mate sunt complicate, la scoala trebuie din ce ce in ce mai mult sa lucrezi acasa, teme si nu numai, noi avem si pianul, unde trebuie sa studieze in fiecare zi, am fi vrut si un sport.
Cica un copil bun nu se multumeste cu manualul ci face f mult in plus, chestii care la scoala nu se prea abordeaza, dar la concursuri se dau.
Din experienta, fiecare concurs are tipul lui de probleme. Pana acuma am gasit un sg concurs care sa para simpatic (dpdv al matematicii), dar ce te faci ca tot asa, daca nu ai facut genu ala de exercitii o incurci.
Cica toate diplomele astea mititele conteaza la admiterea la liceu, ca parte din nota.

Atunci, cand se mai joaca, cand isi mai scrie povestile, cand mai picteaza, cand mai merge la un teatru, concert, vizita, cand mai citeste?


Eu am un copil f bun, constiincios, nu suporta sa nu aiba temele scrise, o amuza (daca nu e constransa) orice face parte din cunoastere. Si totusi, eu ca mama, nu fac fata.... iar copilul meu, desi exceptional ca potential, nu e in topul topurilor, din cauza MEA, care nu stiu ce trebuie facut suplimentar. Si nu sunt convinsa ca ii trebuie....
Cum fac ceilalti copii oare? De fapt, cum faceti voi, ceilalti parinti?