Forța gingășiei

Se spune despre femei că au cultura amănuntului. Că înclinația lor naturală e de a avea grijă de lucrurile mici, aparent neimportante, dar totuși vitale pentru cei din jur,  că trăiesc prin și pentru detalii, dându-le extra-semnificație.

E mult adevăr aici, dar când mă gândesc la muzică,  aceste considerații mă fac să zâmbesc, ar însemna că toți marii creatori ai acestei lumi au „suflet de femeie”, indiferent cărui sex aparțin.
Pentru că nu există mai mare  aplecare spre detaliu ca în artă. Acolo unde inima trebuie să fie perfect aliniată cu mintea, unde ideea mare, puternică, clișeistic numită  „bărbatească” :),   există în fiecare notă, tușă, pixel, gest  sau milimetru cub, la fel ca sentimentul intens, cel fără de care nimic valabil nu se poate naște.
Calea de la simțire și idee până la materie e lungă, plină de obstacole tehnice sau afective, și, mai ales, e un continuu contrapunct, o polifonie în care se suprapun mai multe „voci”: intelectul, trăirea specifică operei, lupta cu sinele și, cel mai important, dragostea pentru fiecare detaliu.
E un proces care, paradoxal,  face din cel mai aprig artist o ființă tare gingașă. Există o delicatețe a observației, o tandrețe a muncii propriu zise, desigur,  și o enervare sau o iritare inerente travaliului,  compensate de acest imens dar care este gingășia.
Se poate spune că un creator nu face altceva decât să transcrie ce primește acordându-se la niște frecvențe doar de el receptate. Nu o poate face fără să iubească fiecare atom al existenței. Bucuria si suferința deopotrivă. Doar așa poate observa neobservabilul, doar așa poate transforma simplul în complex și complicatul în limpede. E un mare consum de energie, dar care dă roade vulcanice, nu poți primi atâta energie vitală fără să cheltui energie.

Toată știința, cultura, tehnica sunt subînțelese. Nu există creație în lipsa lor. Și sunt profund potențate de câte un mic amănunt care iese în cale neașteptat. Gingaș, delicat, tandru. Fără de care o idee se pierde ușor în halda de steril a minții. Nu ne putem baza doar pe răceala intelectului pentru a crea. Sau pentru a exista. Gingășia are o forță teribilă: e contrapunct în observație, dă adâncime spiritului și lejeritate materiei.

Ca un picior de copil ivit în cadrul cu bucata de lumină efemeră,  încălzind delicat toate cotloanele sufletului  într-o dimineață foarte rece de octombrie.

Cronicar la festivalul Enescu.

Am scris mult si tehnic despre Tetralogia din acest festival Enescu. Si despre alte cateva concerte, repetitii sau conferinte.
Ultima cronica a aparut si in Adevarul, integral pe site, fragmente in ziarul tiparit.
http://adevarul.ro/news/festivalul-george-enescu/gotterdammerung-memoria-uitarea-forta-unisonului-1_524531e5c7b855ff56cf264b/index.html

As fi avut si mai multe de spus, concertele traite cu un carnetel in mana au fost tare intense! dar si-asa am incalcat toate regulile jurnalistice, n-am respectat vreodata numarul de caractere, m-am atasat de toate titlurile mele, am ras nedumerita, apoi usor iritata si in final foarte libera :) cand s-a schimbat unul, am pastrat nota personala in fiecare silaba, uneori m-am considerat la teza de doctorat, alteori aici, pe blog, ca si cum vorbeam in tonul meu obisnuit despre alaptare, copii fara etichete, anemie hemolitica sau dramele vreunei compozitii neterminate, am dat drumul si la pasiune, si la stiinta, si la ironie, si la superlative, si la observatii obiective. Cu marea sansa de a fi incurajata sa fiu eu insami.
Si in general, am invatat foarte foarte multe scriind in aceste doua saptamani frumoase. Am invatat sa ascult si prin prisma celui care trebuie sa scrie despre concert, atentia mi s-a ascutit si am capatat deodata mult mai multe idei pentru....compozitie, evident, dar cel mai important, am cunoscut oameni teribil de frumosi, alaturi de care a fost o reala placere sa lucrez, sau sa-i povestesc, sau sa fiu pur si simplu in preajma lor.

Fotografia compozitoarei-cronicar, nonconformista, pasionata in sala si back stage, si cam wagnerian-obosita :)

© Cornel Brad 2013

Mi bemol minor

poate e tonalitatea ploii, a sensibilitatii un pic surprinse pe picior greșit,
poate e tonalitatea unei profunzimi care nu se lasă atrasă în zone mai slabe,

poate e tonalitatea sufletului greu care zboară totuși cu atât de multă  ușurință,
poate e tonalitatea care în aparentă plutire e atât de activă,
pentru că e tonalitatea cea mai închisă, cea mai sumbră si totodată cea mai mai plină de speranță, pentru că nu poate merge decât în sus, spre zone mai luminoase, din ce în ce mai luminoase,

mi bemol minor. tonalitatea în care Bach e atât de imaginativ, aproape exclusiv pe o formulă ritmică și armonică modulează savant și moduleaza sentimental și te schimbă, și nu te lasă să decazi, și îți amintește toată frumusețea acestei lumi și toată frumusețea ta interioară, ție, oricine ai fi tu.

...of tears

and dewdrops Passacaglia.

Atunci cand am ales titlul asta stiam doar ca vreau sa scriu o lucrare inspirata din forma de passacaglie, reinventata in maniera mea, asa cum toti compozitorii au reinventat-o in maniera lor.
Sentimentul imi era destul de clar, il simteam prezent, dar cumva teoretic, pentru ca ma straduiam de multa vreme sa il traiesc, fara sa reusesc pe deplin.

Ei bine, de cateva saptamani simt cum se apropie. Nu doar compozitia, dar si tema pe care sa se desfasoare variatiunile pe tema  picaturilor de roua, sarate si aducatoare de cearcane.
Nu, n-am reusit inca sa plang eliberator, deocamdata sunt doar la etapa in care deodata le simt cum se preling pe obraz, oricunde, acasa , pe strada, cand raspund la telefoane, cand vorbesc cu copiii, cand fac ceaiul sau spal marul pentru scoala, cand scriu pe blog despre :)  Chiar asa functionala, zambitoare, plina de succese, in fond, fericita.

Nu am reusit nici sa identific prea precis ce ma consuma. Banuiesc eu ca sunt si multe lucruri pe care le-am ingropat in ultimii ani, din cauza unor lupte mai dure pe care le aveam de purtat.
Acum incep insa sa iasa si altele la suprafata, dar simt eu ca inca nu am pus degetul pe rana. Desi sunt cam aproape.
Sau poate mi-e inca teama de ce voi descoperi acolo. Trairile prea extremiste nu sunt cheia pentru o viata echilibrata, desigur, si e greu cand firea artistica frizeaza nebunia pentru oamenii cu principii clare si foarte, foarte inalte.

N-as putea spune ca e foarte demn din partea mea sa ma exprim atat de lejer despre ceva atat de personal, dar pe de alta parte, atunci cand scriu muzica si o difuzez sunt mult mai directa in sinceritatea mea. E si mai simplu, fara sa-i intoxici pe cei din jur care n-au mereu dispozitie terapeutica. In plus, eu sunt terapeuta sefa in general, asa ca....

Nici nu stiu sa cer ajutor.  Mi-e greu sa spun ca nu sunt bine.  Mi-e teama tot timpul ca-s prea pisaloaga si-asa. Daramite daca mai apar si cu „probleme”, entuziasmul meu natural e destul de obositor deja.
Sau daca o spun, ajung sa ma acuz, sa ma pun in umbra, sa accept toate parerile, sa bajbai pentru a nu supara, si sa ma consider vinovata inclusiv pentru simplul fapt ca exist in felul in care exist.


Asa ca ce-mi ramane?
Muzica, poate fotografia. Dar pana si acolo, pe portativ,  pericolul de fi prea in contact cu sentimentele exista. Granita intre simtire si dulcegarie e foarte fina si trebuie sa am grija sa nu o incalc. Compozitia e un proces dur, de autopsie pe viu, cum scriam mai demult, in care sunt deopotriva implicata si exterior-critica, pentru a nu deraia, pentru a nu denatura un sens mai inalt, care se releva treptat si pentru care nu am oricum niciun merit, poate acela ca il las sa se intrupeze in sunet.

Ma reintorc cu multa precautie spre mine si incerc sa nu ma flagelez prea tare pentru lacrimi. Nu le mai suprim, ma izolez si poate am sa reusesc sa le dau drumul, asa, cu pasiune,  din ce in ce mai navalnic, la fel cum o face Haendel in sublima sa Passacaglie din suita pentru clavecin.

In fuga

Forma de fuga  e una dintre cele mai importante realizari ale omenirii.
Ideile se imita, se completeaza in contrapunct, se despart, se impletesc, parcurg un drum intortocheat de la o tonalitate la alta, doar ca sa le regasim neasteptat intr-un loc indepartat la care nu visam, drumul dintre expunerile aceleiasi teme creaza un traseu al memoriei special, cand rational, cand afectiv, asa, ca viata.
Ma regasesc mereu in fuga, sunt pe fuga, imi urmaresc gandurile penduland de la o stare la alta, de la copii la proiecte reci, de la muzica la fotografie, de la cea care ar fi ideal sa fiu pana la cea care sunt cu adevarat, si imi propun sa nu mai uit ca prima expunere a temei va fi si cea la care trebuie sa revin.
Totusi, acum sunt undeva la mijloc, intr-un punct diferit de imaginea mea ca proiectie din exterior, si ma simt confuza, ca intr-un interludiu extrem de dureros si de dulce in acelasi timp, ma aflu in plina dezvoltare (sau cum se zice acum, simptomatic pentru secolul 21, divertisment...dezvoltare e termenul de pe vremea cand Myriam Marbe preda „Contrapunct si fuga” la Conservator, acum 50 de ani.....)
Incerc sa merg pe drumul meu, presarat cu imitatii in tonalitati indepartate, dar sa tin tema vie, proaspata, sa o pun mereu in alt context, tocmai pentru a-i sublinia puterea de seductie si de patrundere spre suflet. Daca pasacaglia e un poem despre iubire, fuga e o demonstratie a ei, a ceea ce ar trebui sa ne guverneze viata. Tema centrala a existentei este si va fi dragostea, sa ne amintim de ea mereu, mai ales atunci cand tentatia de a fi rai, cruzi, sau indiferenti ne bate la usile inimilor.
Sa iubim chiar cand suntem in fuga.

un desen si o concluzie

„Concursul” din ultimele saptamani s-a incheiat. Am pus ghilimelele pentru ca, asa cum m-am asteptat, au fost putine participante, insa , eu aveam un 20% ca nu va scrie nimeni :) De ce? pentru ca stiam ca a scrie despre relatia cu altcineva te obliga sa fii foarte sincer cu tine si sa sapi adanc. Tot despre tine scrii in final. Si asta nu e usor.

 La final, am ales ca toata lumea sa fie premianta, in primul rand referindu-ma la muzica de Bach.

Motivele?

Mihaela a fost prima. Si a avut constructia cea mai inedita si cea mai jucausa dintre toate. La fel cum scrie ea de obicei.Imi place ca nu a avut nevoie de epitete ca sa-si descrie starile.  In plus, bineinteles ca m-a impresionat pana la lacrimi.

Apoi a venit A, pe care as ruga-o sa se prezinta si sa-mi lase o adresa de email. La ea am apreciat , pe langa multre altele, in primul rand curajul de a scrie despre mine fara sa fi interactionat niciodata. Eu nu stiu daca as fi putut! M-a bucurat imens articolul ei.

 Carla a scris sincer si emotionant despre transformarea ei prin legatura cu mine.Nu a fost mare scofala influenta mea,  doar asta facem toti! Ne transformam prin oamenii pe care ii cunoastem. Toti datoram ceea ce suntem interactiunii cu cei din jurul nostru. Insa nu ne oprim mereu sa analizam lucrul acesta, asa ca articolul Carlei este de pus in rama pt a sta sa ne gandim la oamenii din viata noastra.

Sultana Bogdana primeste premiul pentru breaking news and we look alike :)) Doua artiste in mame in blogosfera, normal ca ne-am legat, mai ales cu atatea cunostinte comune. Dar mi-a spus lucruri pe care nici macar nu le banuiam, si asta m-a inveselit peste masura:) A doua jumatate a textului Bogdanei m-a facut din nou sa vars lacrimi, pe cuvant, mai fetelor :))

De Andra ma leaga acuma pe viata ceva:  Filip si cu mine impartim ziua de nastere. How cool is that :))

Andra e unul dintre oamenii puri si frumosi care nu se tem de schimbari, care a invatat sa ia fiecare zi asa cum vine si din postarile razbate o bucurie nemaipomenita, asa fost si articolul asta, care nu m-a facut sa plang,(in sfarsit!! :D) ,ci sa zambesc dulce si tamp la monitor :)) si care fost f sincer si a cuprins si „nu-mi placea de ea”, Yay :))

Apoi, asa cum eram eu vesela si usoara, a mai scris si Bogdana Dobre ca sa ma umple la loc de lacrimi. De Bogdana ma leaga si actiunea pentru Bibi, toate mesajele si mailurile nebunesti schimbate din 10 in 10 minute atunci, telefoanele pentru Pecha Kucha cand ne incurajam una pe alta pe rand (sunt varza, ba eu sunt varza:D) si nu credeam sa mai simta nevoia sa mai scrie ceva in plus despre mine, in fond, stiam ce gandim una despre alta. A scris, cu rugamintea sa fie in afara concursului, si a facut-o cu mare intensitate, asa cum e ea, cum o stim.

Acestea fiind zise, mai ramane de mentionat ca cei eligibili pentru testare sunt Sultana Bogdana, Andra si Mihaela si poate A, dar nu stiu ce copilas are, cat de mare, in ce oras e samd.

E posibil sa o rezolvam cumva, cu Mihaela si Bogdana e f simplu, cu restul nu stiu :) Dar ramanem in legatura.

Ma bucur ca nu a scris mult lume din acest motiv, al premiilor care necesita face to face.

In rest, toate doamnele acestea minunate il merita pe Bach.

 Era sa uit, doamnelor si domnilor, Vaza cu liliac, de Sofia Ulubeanu.

PS. Nu stiu ce are blogger cu mine. Acuma mi-a decolorat toate linkurile, unde-i verdele meu frumos :((

Cv de mamă artistă

De fiecare dată când se ivește un eveniment artistic proeminent, fie el concert sau expoziție, organizatorii mă roagă să le trimit un memoriu de activitate cu „cele mai importante date”. Iar eu, invariabil, trebuie să mint. Să omit cele mai relevante creații pentru mine, pentru că nu sunt atât de importante pentru marele public. Și anume, nu se obișnuiește ca în cele câteva rânduri care apar în programul de sală să declar ce mă definește în primul rând: sunt mamă pentru doi copii extraordinari : Sofia și Gheorghe. În rândurile următoare veți putea afla de ce ei m-au ajutat să fiu ceea ce sunt: o mamă artistă, și nu o artistă mamă.

Pe Sofia am născut-o când aveam 23 de ani. Eram studentă în anul cinci la Compoziție și tare speriată de viitor. Credeam că tinerețea e de vină, dar  mi-am dat seama ulterior că orice mamă la primul copil se simte la fel. Avantajul de a fi o mamă atât de fragedă (pentru zilele noastre, desigur) a fost acela că am putut evolua împreună și că nu reușisem să îmi formez niciun fel de prejudecăți despre cum se cresc copiii. Dimpotrivă, Sofia m-a învățat aproape tot ce știu acum: să îi ascult orice semnal,  de la foamea de bebeluș –rezolvată prin alăptatul la cerere-  până la emoții, de orice fel, cele negative rezolvate cu multă răbdare și efort, cele pozitive pur și simplu prin a fi acolo, lângă ea, să ne bucurăm împreună. Toate acestea în timp ce facultatea mă solicita intens, un student în an terminal la Compoziție are de scris o lucrare mare pentru orchestră (absolvența) și  încă una  pentru licență.  În plus, mai sunt cele 10 examene semestriale. Drept pentru care, Sofia și-a început educația muzicală mai întâi intrauterin (examenele de anul patru) și apoi extrauterin, pentru ca o alăptam și învățam, sau chiar compuneam dacă nu putea să adoarmă altfel decât în brațe și studiam la pian cu ea lângă mine în coșuleț. Cu alte cuvinte, nu am îndepărtat-o ca să pot merge mai departe cu facultatea, ci am introdus-o firesc în lumea mea.

Anii au trecut, bebelușul a devenit o fetiță dinamică și foarte creativă, iar eu m-am dezvoltat artistic cu ajutorul ei, pentru că, pentru mine,  ceea ce trăiești lângă un copil nu egalează niciun fel de altă experiență.

Când Sofia a împlinit 3 ani, a început să mă roage să îi aduc neapărat un frățior sau o surioară.  Tot atunci a început să deseneze. Lucruri în aparență simple, dar extrem de adânci ca sens. De pildă, reprezentarea familiei, un desen pe care nu l-am putut păstra din cauza tăbliței magnetice, era un X maaaaaare, iar fiecare „triunghi” astfel format avea ochi și gură. Fantastic, nu-i așa? mai ales ca niciunul dintre noi, părinții ei, nu putem exprima idei prin …desen. Și cumva premonitoriu, cu cele patru X-uri.

După Craciunul anului 2006 am aflat fericita veste că familia noastră chiar se va îmbogăți cu un nou membru. Gheorghe, băiețelul dulce care ne înseninează zilele, a fost așteptat îndelung de Sofia, cele 9 luni au trecut mai greu pentru ea decât pentru mine.

Cu el, am învățat alte lecții. Cea mai importantă a fost aceea de a îmi dedica un an și câteva luni strict familiei. Fără compoziție, fără fotografie (noua mea pasiune), fără doctorat (sunt un șoarece de bibliotecă, asta e clar). Am învățat să nu mai fac nimic din mers, ci să aprofundez bucuria supei cu brocolli și piureului de mere cu avocado. Știam că viața mea artistică nu pleacă nicăieri și, mai ales, primele luni din viața unui bebeluș nu se mai întorc. Așa că le-am savurat  intens. Am recuperat ulterior, iar muzele muzicii și ale fotografiei nu m-au abandonat, ci mi-au răsplătit înmiit răbdarea.

Dacă Sofia ne uimea permanent cu noile ei desene, Gheorghe ne-a uimit cu simțul său muzical. La vârsta de un an, nu spunea decât rar mama, în schimb cânta  perfect tema din "Ah! vous dirai-je, Maman! de W.A Mozart. Cunoscută publicului larg drept Twinkle twinkle little star. Tot atunci fata noastră a început lecțiile de pian cu profesoara mea din liceu. Și desigur, studiul de acasă cu soțul meu. Au o relație specială ca de la fată la tată. Gheorghe era și este fascinat de pian. În curând va începe și el muzica, de astă dată direct cu mine, corespunzător relației speciale :).

Nu știu care va fi drumul artistic al copiiilor mei. Sofia e bună pianistă, dar nu știe cât va continua. E atrasă de tot ce înseamnă arte vizuale, chiar fotografie și film. Am ales, la sfatul unor mari pictori și sculptori, să o ajut …lăsând-o în pace! Da, se pare că desenul și pictura nu necesită lecții la vârste fragede (ea are acum 9 ani și jumătate). Nu am dorit să intre în tăvălugul manierismului și modelor, ci să se exprime liber. Astfel, neurmând niciun curs, a devenit foarte originală, iar această originalitate i-a fost răsplătită prin premii și expoziții. O mai ajut ducând-o la muzee și încerc să îi cumpăr materiale cât mai diverse, ca să poată alege. Acum, de pildă, cel mai mult îi plac pastelurile cretate. E, inconștient, într-o etapă impresionistă.  Cât despre Gheorghe, acum, la patru ani și jumătate, vrea să fie medic de inimi și să „vindece oamenii cu muzică”. Cine știe ce surpize ne rezervă viitorul.

Cum reușeste o mamă implicată în viața artistică să se ocupe de copiii ei? Răspunsul nu poate fi universal. Pot să vă spun ce fac eu. Lucrez în așa fel încât ei să nu simtă (prea mult….) că sunt neglijați. Singura excepție a fost doctoratul, unde a trebuit practic trei luni să mă închid în birou. În rest, am învățat că cele mai mărețe idei pot să apară când alăptezi sau când cureți morcovii.  Că poți deschide computerul să își descarci fotografiile și cu un copilaș cățărat în spatele tău. Că poți transcrie lucrările și dacă domnița desenează lângă tine. Secretul e să nu îi excluzi, ci să îi integrezi în lumea ta. Poate că aș fi compus și fotografiat mai mult fără copii.  Dar oare ar fi fost la fel de interesant? De intens? Sunt convinsă că pasiunea pentru artă a fost infint multiplicată de dragostea pentru copiii mei. Vă rog, lăsați-mă să îi trec în programul de sală. Fără ei, nu v-ați fi gândit să mă includeți în concert.

      _______ 

           

  Acest post a fost scris la rugămintea Ancăi Bundaru, pentru situl mamicadetoatalauda.ro. 

  Îmi  pare f rau că nu reușesc să pun bagde-ul, în niciun fel, blogger îmi face  azi în ciudă.

  Sunt f simpatice, le găsiți aici :http://www.mamicadetoatalauda.ro/badges

   Mai mult nu răzbesc :)

Haendel , Harnoncourt si o profunda fericire

Am avut intentia de a scrie o cronica profesionista concertului din seara de 11 martie 2012. Insa acum prefer sa nu dau indicii exacte despre locul actiunii si toate personajele, mobile si imobile implicate, pentru ca ceea ce s-a intamplat acum mai putin de 24 de ore transcende toate aceste detalii.

Istoria acestui concert se intinde pe o perioada de mai bine de 15 ani. Eram inca eleva de liceu cand am inceput sa iau lectii de compozitie. La inceput a fost contrapunctul, aceasta e geneza devenirii mele, transformarii din "eu voi face muzica" in "eu voi fi compozitoare". Dupa ce am studiat cat de cat contrapunct palestrinian pe specii, o indeletnicire un pic desueta, dar fermecatoare si mai ales formatoare de suflet muzical (melodia este expresia inimii, desigur), am ajuns la etapa in care trebuia sa scriu un preludiu a la Bach. Dar pentru acel preludiu, trebuia sa invat modulatie diatonica, ceea ce nu era in programa de la liceu, desigur. Asa ca am pus mana pe discul cu Mattheus Passion , dirijat de Nikolaus Harnoncourt si cu Concentus Musicus si am ascultat coralul. In cele n plus 1 armonizari ale sale. Stiam lucrarea, dar ascultatul constient mi-a deschis niste porti pe care nu le banuiam a exista in interiorul meu. O curiozitate aproape exagerata pentru a afla de ce aici e acordul x si acolo e acordul y, o curiozitate care nu m-a parasit nici in ziua de azi, sunt inca foarte, foarte legata de muzica lui Bach si de traditie, mai ales sentimental, pentru ca limbajul meu componistic e propriu si actual as spune.

Etapa urmatoare a fost aceea de a lua partitura si de a invata , cantand coralul la pian, cum moduleaza Bach dintr-o tonalitate intr-alta. Da, nu am invatat armonia facand teme sordide din manuale, ci direct de la sursa. Cu profesorul langa mine, cel care mai tarziu avea sa devina capo di tutti capi in existenta mea de "mafioata pana la ultima saisprezecime", daca imi este permis.

Peste cateva saptamani aveam deja primul meu preludiu , am trecut la inventiuni, le-am scris cu mare placere si fantezie, dupa care drumul meu tonal s-a incheiat cu doua piese in forma de lied si o tema cu variatiuni. Pentru mine a fost o etapa senzationala, pe care o simteam pe deplin tranzitorie, stiam ca nu e bine sa dureze prea mult, insa cu atat mai incitant este sa incerci sa te exprimi intr-un limbaj muzical care a dat  deja sute de capodopere. Mie mi-a dat incredere ca dupa aceea voi putea compune exact cum vreau eu, ca imi voi gasi calea fiind sigura pe mine, fara prea multe bajbaieli (va spun un secret: nu exista compozitie fara sa simti ca bajbai. O anumita nesiguranta este inerenta evolutiei, trecerii de la o etapa la alta in viata interioara muzicala a creatorului)

Dar coralul din MP a ramas special pentru mine. De fiecare data cand il aud, imi amintesc de acele clipe de entuziasm copilaresc si de placerea imensa de a descoperi cum a pasit Bach dintr-o tonalitate in alta. Si totul se leaga de interpretarea lui Nikolaus Harnoncourt .

Calatoriile mele vieneze au ratat de fiecare data aparitia acestui gigant dirijor pe scena care l-a consacrat. Venea cu programe mirifice, iar eu eram deja plecata sau ajungeam peste 2, 3 zile. Cand am venit la operatie stiam ca va avea concertul cu Haendel, dar nu am crezut ca voi fi la 9 zile dupa in stare sa merg sa il ascult. Si totusi, minunea s-a indeplinit, iar vineri eram fericita posesoare a doua bilete, unul pentru mine si unul pentru invitata mea Adriana.

Programul, superb, concerte sacre de Haendel, pt  cor, diversi solisti si orchestra.

 De cum au pasit pe scena, protagonistii au fost intampinati cu foarte multa dragoste, sunt iubiti si respectati in Viena. Dirijorul a primit cele mai multe aplauze si imediat a inceput sa explice cate ceva despre lucrarea ce urma. Cu relaxare si cu mult umor. Apoi au cantat si amandoua am intepenit. De emotie, de interes, de placere. In partea a doua  au interpretat o lucrare mai lunga, Dixit Dominus Domino meo. Cu cinci solisti, cor si orchestra. Explicatia lui Harnoncourt a inceput cu o intrebare foarte adanca: cunoasteti vreun mare compozitor care sa nu aiba umor?  Raspunsul, evident, este ca marii compozitori au foarte mult umor. Asa este, e adevarul, chiar daca umorul lor consta uneori in idei muzicale pe care numai specialistii pe pot intelege. Pentru a clarifica de ce o lucrare tragica contine mult umor, iau si eu exemplul lui Ferko, e foarte accesibil: ganditi-va la filmele lui Chaplin, care sunt expresia pura a dualitatii umor nebunesc- tristete iremediabila. Asa ca si noi am auzit cum Haendel a ironizat functionarii de la Vatican care lucreaza dupa litera legii si nu dupa spiritul ei, dar am simtit din plin maretia citaului biblic ce spune in romaneste "  Tu esti Preot in veac dupa randuiala lui Melchisedec". Partea mediana a  compozitiei m-a dus cu gandul imediat la un fragment din Credo, Missa in si de Bach. Armonii stranii, inedite, de care orice compozitor contemporan ar fi mandru. Intrasera deja intr-o zona a tonalitatii foarte putin explorata in acei ani, ochii mi s-au umplut instanatenu de lacrimi, dar nu de melancolie, nici de fericire, poate de uimire, poate ca uitasem in vartejul gaurii negre in care ma invart de atata vreme...cat de frumoasa si cat de completa este muzica. 

Insa in mod clar, meritul este al interpretilor, pentru ca eu la concerte am mai fost des in ultima vreme. Am mai simtit soliditatea eventimentului artistic, complexitatea si maretia sa. Dar acum, ceea ce daruia Harnoncourt, cantand cu fiecare partida corala in parte, ca si cum ar fi omul cu o suta de de brate si de voci, si stand in acleasi timp aproape nemiscat, venea din alte sfere, nepamantene. Si cu toate acestea, atat de accesibile. Felul sau de a re-construi muzica are de-a face cu aducerea in etern a unui trecut  ce contine in mod neasteptat toate sentimentele prezentului. Este un act de creatie si inalta cercetare academica, dar  in acelasi timp este un act de iubire in forma sa cea mai pura, dezinteresata si nebuneasca. Harnoncourt se adreseaza inaltului intelectual si totodata pasionatului meloman, tragandu-i cu o senzationala forta dupa el intr-o aventura spirituala si sufleteasca din care iesi mai fericit, mai intelept, mai profund, mai frumos si mai bun....

Cum e omul Nikolaus Harnoncourt? (Atata cat l-am cunoscut in 10 minute in culise.) Fermecator. Glumet. Cu o sotie superba, un par alb ca in povesti si o dulceata infinita. Empatic, prevenitor, cu o vorba buna pentru fiecare, bun cunoscator al Romaniei.. Am auzit despre Enescu ca era asa. Exceptand faptul ca era un si mai bun cunoscator al Romaniei :)

Si mi-as fi dorit ca seara trecuta sa nu se termine niciodata.

(Fara cuvinte. Poza istorica:) )

Mergem sau nu la concert?

Printre melomani si muzicieni exista un razboi surd in ceea ce priveste prezenta in sala de concert. Unii dintre cei mai informati si experimentati dintre ei considera ca a sta acasa si a asculta pe disc o interpretare valoroasa e mult mai interesant decat a merge si a asculta pe viu aceeasi lucrare, cantata imperfect.
Am sa-i contrazic, aducand cateva argumente in sprijinul trairii efective , a comunicarii directe cu interpretii.
Nu sunt nici eu de parere ca orice concert merita experimentat, exista cateva nume care , odata mentionate pe afis, imi taie din start elanul. Si publicul ii sanctioneaza , salile raman din ce in ce mai goale cand se urca pe scena acei instrumentisti/dirijori/cantareti.
Insa exista si artisti care nu se ridica permanent la inaltimea lui Sviatoslav Richter sau a lui Herbert von Karajan, insa ceea ce au de comunicat e valabil, frumos, interesant. Si merita cu prisosinta sa fie admirati si receptati.
Care sunt unele dintre pericolele elitismului autoritar pe care incerc sa il combat?

1. Fixismul, inchistarea. Una e sa consideri o anume interpretare ca fiind cea care iti corespunde, care te face sa intelegi muzica respectiva, alta e sa anulezi cu vehementa orice alta idee pe care o poate avea un alt artist. Sau sa nu recunosti ca o anumita conceptie, desi nu-ti este pe plac, reprezinta , prin unitatea si logica ei, o referinta demna de mentionat.

2. Delasarea. Da , exact. Pentru ca cine mai are timp acasa sa asculte 80 de minute , linistit, neintrerupt, cateva cvartete de Mozart? Trebuie sa fii ori un pustnic, ori foarte egoist in relatia cu familia pe care si-asa nu o vezi decat 3 ore pe zi.... Si-atunci...pui cvartetul...il mai inchizi, il mai intrerupi...sau, si mai grav (sau cel mai grav), faci altceva intre timp. Imaginea globala despre muzica respectiva e astfel ingrozitor modificata, ciuntita, mutilata.

3. Uitarea. Pentru ca un meloman captiv in cele 2, 3 inregistrari de referinta pe care le ruleaza, uita uneori ca muzica e un mecanism viu, cu valente infinite, tinde sa revina obsesiv la fragmentele ascultate anterior pana cand acestea se deformeaza , transformandu-se in ideatica pura, ceea ce nu mai este demult muzica. Muzica este in primul rand simtire. O simtire geniala, de acord, dar totusi simtire, sentiment.

Ce se intampla in sala de concert?
In primul rand ca scena e un fel de templu, iar spectatorul asista la nasterea unui miracol. Ca sa intelegeti acest miracol, am sa explic pe scurt cum se naste o compozitie muzicala.

Creatorul scrie sub imperiul sentimentului, al trairii. Acea clipa de gratie este permanent rememorata in timpul traducerii ei pe portativ. E un proces anevoios, chinuitor, la sfarsitul caruia compozitorul spera ca a pus pe note cat mai mult din ceea ce a receptionat de mai Sus. Sa redai totul e aproape imposibil. Sunt convinsa ca si unicii compozitori care n-au sters nicio nota, adica Bach si Mozart, ne-au aratat doar varful icebergului.
Ei bine, dupa aceasta infrigurata transcriere urmeaza traducerea compozitiei de catre interpret. Acesta recreeaza , prin studiu intens, ideile si bataile de inima ale creatorului. Iar in momentul in care se afla in fata publicului, adauga partiturii acea nota de contemporaneitate atat de necesara intelegerii ei. Pentru ca diferenta intre o interpretare de acum 50 de ani si una actuala nu este doar de tempo, conceptie, subliniere a tehnicilor compozitionale folosite. Ci reprezinta suma evenimentelor din jurul nostru, transfigurarea dramelor, bucuriilor comune in redarea unui muzici de Beethoven, Debussy, Bach, Monteverdi, Palestrina, Bartok, Webern, Ligeti, Enescu....
Bineinteles ca ne referim la interpretari de la bune in sus. Si care aduc aceasta nota de contemporaneitate respectand stilul autorului. Iar sa participi in direct la recreerea unui opus muzical e un privilegiu la indemana oricui . Aproape oricui. Daca ne gandim numai la Alex Tomescu si concertele sale prin tara, in cele mai mici orasele si deja descoperim ca muzica clasica nu e o gogorita ascunsa in frac.

In concluzie, e bine sa fim selectivi, dar sa nu exageram. Sa nu murim pe dinauntru dand frau liber exigentelor nejustificate.
Pe Olah il vedeam extrem de des in sala de concert. In 1998 a mers la tot festivalul Enescu. Batran, bolnav, trist, si cu amintirea lui Richter, Prokofiev, Oistrach prezenta .
Pe Pascal Bentoiu il vad iarasi ascultand cele mai diverse muzici la Radio, Ateneu...
Nu cauta doar ineditul, merge sa asculte a mia oara concertul 3 de Beethoven.
Cred ca pleodarie mai nobila decat prezenta acestor titani la concerte nu poate exista.
V-am convins? Daca nu, astept comentarii:)

Muzica pentru copii

Incep prin a spune direct ca muzica usoara NU e buna pentru copii.
Prin muzica usoara inteleg aproape orice : rock, pop, ce-o fi.
Argumente:
este o muzica extrem de simplista. Melodia e banala, functiile armonice sunt ca si inexistente, ritmul e extrem de monoton. Aceasta repetitivitate si monotonie devin chiar agresive, insinuante, enervante.
Dandu-i copilasului aceasta "hrana" il programam la adaptarea la structuri ( scuzati duritatea) banale pana la idiotenie, ii amortim perceptia , il desensibilizam si il uniformizam.
Exista si exceptii, melodii care sunt atat de bine facute incat compenseaza oarecum lipsa unor structuri armonice interesante si pot fi ascultate de cateva ori.

De ce e buna muzica clasica?
Pentru ca opera de arta prezinta multiple niveluri de intelegere. Primul strat este accesibil absolut oricui. Nu trebuie sa fii cunoscator, sa numeri modulatiile la tonalitati indepartate, sa savurezi efectele de orchestratie sau sa descifrezi evolutia temporala a ideilor muzicale. Ba uneori ajungi sa nu mai simti mare lucru tot gandind si analizand.
Dimpotriva, recomand sa se asculte cu inima deschisa, cu placere, fara pretiozitate. Sa te patrunda frumusetea muzicii.
Insa aceasta frumusete ascunde structuri de o complexitate nebanuita. Inteligenta in forma pura...inteligenta muzicala fiind cel putin la fel de subtila ca inteligenta matematica. (Prima comparatie care mi-a venit in minte, nu inseamna ca toti matematicienii sunt muzicali ori, Doamne feri, viceversa:))) )
Revenind, expunerea copiiilor la muzica clasica ii formeaza pe viata, le ascute sensibilitatea, le deschide sufletele, le ordoneaza mintea intr-un fel magic, nebanuit si pe nesimtite, fara efort!

V-ati intrebat de ce nu ascultati frecvent muzica clasica? Poate pentru ca va plicitseste? dar de ce va plictiseste? nu din cauza prostiilor proliferate pe toate posturile asa zis muzicale? care sapa si lasa urme groase in fiinta noastra?

Astept reclamatiile, le voi combate cu toata energia de care sunt in stare.
:)
.

PS. Lista pentru copii
Mozart, Haydn, ceva din Bach, preclasicii , in general muzica de camera.
Daca nu aveti, nu-i nimic.
Exista Mezzo, Romania Muzical, Youtube

La concert

Abia acum doua zile mi-am dat seama cat mi-au lipsit luminile care se sting, instrumentistii care se acordeaza, solistii care emotioneaza, cvartetele care canta ca unul singur, muzicile rar cantate pe la noi...

sunt singura si-mi fac de cap

Adica am dat drumu la sonoru de la boxe. Orgie big time:), cand sunt copiii acasa e imposibil.
In frigider am gasit doar niste iaurt, cica expira pe 14 iunie, deci ma indoiesc ca e ceva natural in el, da de foame....

Si mi-am amintit deodata de studentie si de Toccata de Bach pe care am cantat-o in recitalul ala nebun cu Anca Serban si Monica Florescu , prietenele mele pianiste.
A fost un recital Bach - Beethoven, era anul Bach si ceva cifra rotunda la Beethoven. Eu am cantat Patetica de Beethoven (sonata nr 8 in do minor) si Toccata asta la care mi-a ramas inima.


Ce tempo frumos ia Clara Haskil:) Eu am fost multa vreme tentata sa o cant muuult mai repede, dar in ziua recitalului am avut febra 40. Da, asa faceam mereu inainte de iesirea pe scena:) Prin urmare, drogata cu algocalmin am luat-o si eu un pic mai rar, cam ca aici. Eram stravezie la fata, pe vremea aia eram si tunsa f f scurt si purtam niste haine pe care acum le-as categorisi clar : marime de copii:D , nu stiu cum am rezistat acolo pe scena. Ba stiu, reusisem sa inghit niste iaurt, ca el a fost pe post de "madlena" aici:)
Dupa am picat, evident, pentru o saptamana.

Peste doi ani am avut ocazia nemaipomenita sa o cant la clavecin, nu in public, dar....
aici cu Gustav Leonhardt, e parca mai sfasaietoare la clavecin.



Clavecinul e un instrument cu totul si cu totul aparte. E numai idee si suflet....nu poti pacali prin nuante si rafinamente de tuseu, ci te exprimi doar prin simtire dublata de o gandire pe masura. Lunile petrecute in Germania langa clavecin sunt pentru mine printre cele mai luminoase amintiri.

Asa-i ca frumos mi minorul?

7 ani:)

azi, 26 aprilie.
Bilant:
Multa iubire (de la Dumnezeu vine, n-avem niciun merit, poate doar ca ne-am recunoscut)
Foarte multa nebunie (amandoi)
3 copii mari :D (amandoi, el mai mult)
2 x depresie (postpartum si prepartum) (eu)
zeci de examene si compozitii suportate (el)
mii de zambete si rasete (amancinci:D )
niste lacrimi (eu)
Bach
Mozart
Schubert
Palestrina
Rembrandt
Cranach
Vermeer
Klimt
Chagall
Bach
Bach
Bach
Mult munte
Inot in larg la 2 Mai si Vama (amandoi, nenumarate)
Apus de soare pe camp intre 2 Mai si Vama (toti, nenumarate)

si Bach, Pasacaglia in do minor

Stradivarius vine si in orasul tau

Important: in Bucuresti concertul are loc in ziua de Duminica, 17 mai, nu sambata 17 mai...:))

Cred ca deja ati auzit despre Concertul de la metrou
daca vreti sa-i ascultati pe Alexandru Tomescu, Horia Mihail si vioara Stradivarius, va invit la concert.
Programul mai jos:

Dupa cum se vede, canta in mai multe orase, iar in Bucuresti pe 17 mai.Nu puteti sa ziceti ca n-ati stiut:)
Va sfatuiesc din inima sa mergeti. In afara de faptul ca e cel mai bun violonist roman al momentului, Alexandru e un om cu totul si cu totul special, doar e prietenul meu :D Programul e absolut lejer, pot merge si copiii. Fimea sigur va merge.



PS.

Va rog sa nu preluati postarea ca atare. Programul l-am facut eu jpeg dintr-un pdf trimis la rugamintea mea de Alex pe mail...eventual dati numai link.

PS2.

Toate fondurile stranse din concerte vor merge la Asociatia Nevazatorilor din Romania.

Schubert ...

daca vreti sa gasiti info despre Schubert, wiki e o sursa ok.
cert este ca a trait numai 31 de ani (nu 29, cum credeam eu, deci mai am un pic de timp :D ) si a compus cat altii in 10 vieti....si nu oricum, ci absolut Divin.
L-am iubit pe Schubert de cand ma stiu in lumea muzicii, dar legatura dintre noi a atins un punct maxim la 18 ani, cand am fost a doua oara la master class de muzica de camera in Jena, Germania. Cvartetul Petersen a cantat atunci impreuna cu alt violoncelist cvintetul in Do, iar acel moment mi-a schimbat total viata. Nu pot spune ca e cel mai frumos lucru din lume, insa daca as avea dreptul la doar doua muzici pe o insula pustie, cvintetul ar fi sigur in bagaj alaturi de Missa in si minor de Bach.
Imprimarea din acea seara ne-a fost facuta cadou de catre organizatori, am ascultat-o de zeci de ori...., din pacate, a ramas la Olah acasa si mi-e jena sa o recuperez, chiar daca ei doi sunt deja Sus, impreuna, cantand cu ingerii....

Am reusit sa gasesc pe youtube versiunea cu cvartetul Alban Berg si Heinrich Schiff, e foarte buna...insa pasiunea Petersenilor n-am mai intalnit-o niciodata de atunci.
Pun aici toate partile (ele sunt 4, dar fiind mai lungi de 10 minute s-au impartit in 6) si sper sa le ascultati, credeti-ma pe cuvant ca ceva se va schimba pentru totdeauna in voi, cum s-a schimbat in mine, in acea primavara....

Cum se compune?

Am primit intrebarea asta de doua ori in trei zile (multumesc de inspiratie , poate cine citeste afla un raspuns mai aproape de adevar...care adevar? :) ).
Prima data m-am eschivat, am spus ca nu se poate explica...ca e prea complicat, de fapt m-a luat putin prin surprindere intrebarea, ba chiar m-am simtit usor expusa, in sensul de expozitie, de expunere pe care nu simteam deloc nevoia sa o fac, m-am intimidat la propriu, taman eu! indrazneala in persoana, ca si cum as fi fost scoasa din cochilie fara sa-mi doresc si fara sa-mi amintesc ca exista o lume si afara. Si de ce? Tocmai pentru ca n-am mai compus demult, n-am mai trait creatia pe viu, si-atunci, cum sa ma apuc sa povestesc? Si ce sa spun? Sunt o fiinta (extrem de) mult prea :D vorbareata, dar de fapt esentialul nu-l spun cu una cu doua.
A doua oara n-am reusit sa scap asa de usor si-am inceput sa indrug verzi si uscate despre timp, si despre cum il construim in muzica, si despre memorie, si ca se porneste de la un sentiment... cu timpurile suprapuse, cu polifonia dintre prezent si trecut : bullshit.
Adica bineinteles ca e perfect adevarat, cu asta ma ocup de cativa ani incoace, ba as indrazni sa spun ca dintotdeauna m-a interesat doar asta, cum inving timpu asta nenorocit care-mi sta impotriva, sau de fapt, cum sa ajung sa-l iubesc tocmai pentru ca fuge , si pot sa-l intorc din drum numai daca fac muzica (sorry, in foto nu cred chiar atat de mult...cred ca de acolo si problemele pe care le am in a ma exprima vizual, desi iubesc fotografia din tot sufletul, insa voi fi mereu partinitoare in ceea ce priveste compozitia)
Dar oare voi reusi vreodata sa explic cum se compune?
Ceea ce simti atunci cand pui notele pe hartie? Si cum realizezi deblocajul? (thanks again pt aide memoire de data asta, despre deblocaj vroiam de vreo 2 luni sa scriu)
daca ar fi sa fac o paralela...seamana cu ce zice Ferko despre indragostirea de subiect atunci cand fotografiezi.
Numai ca la compozitie tine muuult, mult mai mult.
In primul rand ca e secunda de gratie pe care nu ti-o permiti oricum...oricand. Trebuie sa ai antenele foarte bine acordate pe frecventa Universului. Acum cativa ani am avut un blocaj imens, atunci m-am apucat de foto! Ei bine, da, fotografia m-a reapropiat de compozitie. Desi habar n-aveam despre ce e vorba, dar ma simteam creativa cu aparatul in mana. Intrasem intr-o stare de surescitare extrem de simpatica, am scris trei lucrari una dupa alta in anul acela, toate trei s-au cantat, la ultimul concert am si expus cele cateva poze mai bune. Unde vreau sa ajung...nu exista metode standard de deblocaj, in afara de binecunoscutele lucrat cat mai mult si sensibilizat cat mai mult.
Cum facem sensibilizarea?
In primul rand visand. Cat mai des, cat mai mult, cu ochii deschisi, fireste. Cu ochii deschisi la orice amanunt , creat povesti din fiecare obiect, citit, mers la concert, visand, visand, visand.
Cum lucram? nebuneste. fara pierdere de energie, tot timpul la temperatura de fierbere, si bineinteles, visand, de data asta lucid.

(observati cat de tare sunt la teorie :D )

Cum lucreaza un compozitor?
In primul rand, isi da sufletul pe foaie. Hiatusurile nu sunt permise.Imediat devine plicticos, previzibil, banal.
Un compozitor trebuie din cand in cand sa uite tot ce-a invatat. Compozitia este o permanenta redescoperire interioara. Nu conteaza ce tehnici stii sa aplici...ce instrumente folosesti, e acelasi lucru daca scrii pentru orchestra sau pentru un singur instrument, tot exista momente in care uiti totul si scrii doar din nebunie.
Dar totodata un compozitor e ca un chirurg, e taios, e aspru! Daca ideile nu-s ascutite, nu-s tari, totul e in zadar. Aici intervine stiinta.
Eu cand compun ma uit pe zeci de partituri, uneori simt nevoia de Schubert, de foarte mult Schubert....alteori vreau doar sa vad cum a orchestrat Ligeti o anumita masura din sectiunea a doua a nustiucarei lucrari, alta data ma intereseaza doar o toccata de Bach, si asta indiferent pentru ce scriu. Intotdeauna imi trag un pic din seva de la maestri: de ce? Urmeaza punctul 3.

Oboseala.
Ai nebunia, ai stiinta... dar obosesti. Pentru ca e greu. La inceput sa spunem ca imi fac o oarecare schema..aud in cap cam cat dureaza fiecare sectiune , incerc sa nu pierd nicio secunda sentimentul care m-a indemnat sa scriu muzica respectiva. Trebuie sa-l concretizez permanent in materie sonora, descopar ce anume se potriveste in conformitate cu sufletul meu din acel moment.
Cam ca la fotografie, cand alegi un anume tip de perspectiva pentru o poza, sau alegi sa maresti timpul de expunere, sau alegi sa inchizi diafragma, sa urci sau sa cobori punctul de statie, sa incadrezi mai neobisnuit sau mai clasic.  Ah, cat de usoare par toate astea pe langa a scrie muzica! Iertare fotografi din toata lumea :), stiu pe pielea mea ca e f greu sa te decizi, mai ales ca e vorba de fractiuni de secunda. La muzica dureaza nitel mai mult.
Ei bine, si cand seaca izvorul de inspiratie, recurg la partiturile mele dragi.
Uneori nici macar nu analizez. Cant pur si simplu la pian, imi face bine sa simt in degete rezolvarile lor, ale compozitorilor mei preferati, fara sa le gandesc. Se reduce totul din nou la senzorial, la visare, la indragostire.

Asta ar fi sa spunem partea frumoasa. Mai urmeaza insa.
Despre chin si durere v-am povestit? despre lacrimi? sute , mii de lacrimi? despre disperare, despre angoasa, despre spleen? Cand am fost in Germania, ma intrebau colegii ce urmeaza sa fac in dupa amiaza respectiva..le spuneam ca am de compus, la care mi se ura zambind "viel spass".
Cum adica??
Am fost extrem de revoltata, compozitia nu e o distractie, nu e o gluma, e o drama, e o lupta, e o rupere din tine catre tine si catre ceilalti.....e pus fiinta ta pe tava si dezvelirea celor mai vibrante corzi, care se pot rupe oricand, sunt vulnerabile in raport cu indiferenta....
Ca Mozart a scris extrem de usor....aiurea!! tehnic ii venea usor, dar inauntrul lui, stie cineva cum a fost? Sau Bach, care a scris ultimul coral plangand....
Daca se compune doar cu viel spass nu iese treaba. Si iata cum se iese si din blocaj, suferind, macar putin. Nu exista iubire profunda fara portia de durere. Iar compozitia e Iubire, cu I mare.


S-o mai zic si pe ultima?
Cum compun eu? Sincer?
Rugandu-ma la Dumnezeu sa nu ma lase balta, macar de data asta, macar acum sa ma mai tina asa, nebuna, disperata si fericita. La fiecare lucrare e cate un acum, bineinteles :)

Eh, si cum era sa povestesc toate astea in 3 minute? O ora am scris la randurile astea. Am venit pe jos de la biblioteca, pana acasa, m-a cam batut vantu pe bulevard, dar a fost frumos, am putut sa ma gandesc la o groaza de chestii pe care in autobuz nu le pot dezvolta, e prea multa lume, iar acasa ma sanctioneaza copiii daca ma simt cu gandurile aiurea.
Si oricum, e zadarnic, prevad ca v-am lamurit bustean.
O astept pe Diana R sa-mi spuna daca mutam confesiunea pe Contemporania sau o lasam aici, la blogu armonios, adica un eufemism pentru varza  :)