Cronicar la festivalul Enescu.

Am scris mult si tehnic despre Tetralogia din acest festival Enescu. Si despre alte cateva concerte, repetitii sau conferinte.
Ultima cronica a aparut si in Adevarul, integral pe site, fragmente in ziarul tiparit.
http://adevarul.ro/news/festivalul-george-enescu/gotterdammerung-memoria-uitarea-forta-unisonului-1_524531e5c7b855ff56cf264b/index.html

As fi avut si mai multe de spus, concertele traite cu un carnetel in mana au fost tare intense! dar si-asa am incalcat toate regulile jurnalistice, n-am respectat vreodata numarul de caractere, m-am atasat de toate titlurile mele, am ras nedumerita, apoi usor iritata si in final foarte libera :) cand s-a schimbat unul, am pastrat nota personala in fiecare silaba, uneori m-am considerat la teza de doctorat, alteori aici, pe blog, ca si cum vorbeam in tonul meu obisnuit despre alaptare, copii fara etichete, anemie hemolitica sau dramele vreunei compozitii neterminate, am dat drumul si la pasiune, si la stiinta, si la ironie, si la superlative, si la observatii obiective. Cu marea sansa de a fi incurajata sa fiu eu insami.
Si in general, am invatat foarte foarte multe scriind in aceste doua saptamani frumoase. Am invatat sa ascult si prin prisma celui care trebuie sa scrie despre concert, atentia mi s-a ascutit si am capatat deodata mult mai multe idei pentru....compozitie, evident, dar cel mai important, am cunoscut oameni teribil de frumosi, alaturi de care a fost o reala placere sa lucrez, sau sa-i povestesc, sau sa fiu pur si simplu in preajma lor.

Fotografia compozitoarei-cronicar, nonconformista, pasionata in sala si back stage, si cam wagnerian-obosita :)

© Cornel Brad 2013

Cum să fii un compozitor renumit. De Ada Sofia Ulubeanu

-->

Cum să fii un compozitor renumit:

1.      Trebuie să compui ceva ce nu a mai compus nimeni altcineva. ☐

2.      Trebuie să cunoști absolut toți marii compozitori. ☐

3.      Trebuie să ai mulți prieteni buni muzicieni, care să fie disponibili să îți cânte orice piesă și să își dea părerea sinceră. ☐

4.      Trebuie să compui ceva care să nu îți placă doar ție, ci și publicului. ☐

5.      Trebuie să îți faci publicitate. ☐

6.      Când îți faci publicitate, trebuie să ai cel puțin un afiș, un site și niște prieteni care să te recomande. ☐

7.      Afișul trebuie să fie multi-color, să atragă atenția; în niciun caz alb-negru. ☐

8.      Trebuie să ai un om care să-ți împartă fluturașe ☐

9.      Trebuie să dai concerte nu numai în săli de concerte, ci și în MULTE locuri publice. ☐

10.    Trebuie să ai MULTĂ inspirație.☐

Dacă ai bifat toate căsuțele,  ai mari șanse să devii un compozitor renumit.

Dacă nu ai bifat toate căsuțele, treci la treabă.

Sofia, 10 ani, 10 luni si 13 zile.
Eu va zic să stați pe fază, urmeaza episodul 2, cum să ai un magazin excelent.

Viata e ce se intampla intre timp

Degeaba se inchide mintea in documente oficiale, planuri media, repetitii, compozitii  noi si autoanalize din ce in ce mai rare dar totusi ultra prezente si din ce in ce mai adanci.

Pentru ca intre timp infloresc bujorii, se trec margaretele, pe bicicleta te sui de-acum din prima, fara asa mari emotii, doar mai mititele:) soarele arde prea puternic si trebuie sa parlamentezi cu copilul de aproape 6 ani care nu intelege de ce nu are voie doar si doar afara, cea mare s-a lungit deodata, la Peles ploua si apoi e din nou placut, prajiturile de la terasa la fel de triste, dar voia buna le netezeste pe toate, Sofia care face cele mai frumoase coafuri prietenelor mele n-a ratat ocazia nici ieri, Gheorghe rezista aproape un recital intreg de pian si vioara, eu fac poze prin maruntaiele castelului cu acces VIP in mare parte datorat premiantei Sofia de anul trecut si azi dupa amiaza acea fotografie care sa cuprinda tot ce-mi trece prin cap, prin suflet, prin inima, muntele, florile, zgomotele fericite ale copiilor, rezumat al unei zile incepute cu o cafea bauta cocotata la propriu pe pervazul dormitorului, privind la munte, la primul trandafir inflorit vara asta si din cand in cand la emailuri.

Compoziția ca naștere

A fost o săptămână agitată, angoasată, încărcată.
Nașterea unei noi muzici se termină abia după ce s-a cântat ultimul sunet.
Concepția doare, dezvoltarea doare, repetițiile sunt similare contracțiilor, expulzia e momentul primei audiții.
E un proces solitar, în care ai totuși mare  nevoie de celălalt. Ansamblul e ca o echipă de medici și moașe, care fac totul ca nașterea să decurgă bine.
Trebuie multă încredere, multă înțelegere, multă empatie, și mai trebuie acea persoană specială pe care să te bazezi, în mâinile căreia să-ți pui sufletul și să știi că e în siguranță.
În cazul ÎncerCantatei, a fost un drum cu dublu traseu, odată responsabilitatea la mine, față de Diana, cea care m-a rugat să scriu o lucrare, față de text,  în timpul concepției și dezvoltării, momente în care am fost investită cu acea încredere despre care vorbeam,
apoi nașterea,  eu spre Lucian Beschiu, dirijorul ansamblului SonoMania, cel care a ținut totul în frâu, cu inteligență și sensibilitate, și spre Veronica Anușca, soprana minunată care a intrat în această muzică total, complet, atât de profund încât a surprins-o și pe ea. Ne-a luat cateva minute bune să se oprească din tremurat :)

Pe măsură ce se îndepărtează momentul T0, revine rațiunea și revine detașarea, și începe adevărata muncă, crearea unei vieți frumoase pentru noua lucrare. E un proces de perfecționare continuă, exact ca la munca de părinte. Cred ca studiul compoziției și trărilor compozitorilor ar fi un bun workshop de parenting :)

La final, sunt epuizată și energizată în același timp, am lăsat aburul primelor impresii să se risipească și stiu bine ce am de făcut.
Trebuie să mă repar după această expulzie, să mă pregătesc pentru următoarea concepție, să rămân concentrată, pentru că doar așa pot șlefui acea lumină interioară spre care tind, pe care o simt, pe care o cunosc.

Ich liebe Österreich

As fi vrut sa scriu un post lung si documentat, despre cum vad eu arta, cultura, viata asta mai boema vieneza, dar de fapt imi dau seama ca nu stiu nimic, ca abia incep sa o descopar, sa intru putin in adancime si sa observ ca cercul asta are cam multe laturi:)

Am inceput sa simt Viena altfel, iar barometrul meu a fost unul suprinzator.
Mi-am dat seama ca iubesc acest oras pentru ca am inceput sa reusesc sa fac fotografii in Viena.
Pana acum le simteam turistice, sau documentare, sau usor estetice in sensul de un anume lirism pe care l-as putea fotografia oriunde, pentru ca e un lirism personal.

Dar tura asta mi-am luat doar aparatul pe film. Si ceva s-a schimbat. Am inceput sa vad altfel acest oras. Chiar daca am pozat mai mult oameni, prietenii mei, sau poate tot lirisme ulubeniene, dar am intrat mai direct si mai puternic in seva inca misterioasa a capitalei imperiului.

Chiar si fotografiile cu telefonul sunt, multe dintre ele, in situatii in care am scos si aparatul pe film.
De exemplu acea seara senzationala de la concertul lui Arcadi Volodos, cand in Ressel Park a aparut un camp imens de lalele albe, in contrapunct cu luna si acompaniind masina lui Scooby -Doo, pe rosu.
Era si normal sa apara , (doar acolo erau), dupa ce am ascultat cel mai sublim si intim recital de pian posibil. Cu un program atat de fin ca parca nici nu exista. Volodos vine din alta lume. Lumea aceea in care muzica e un izvor limpede care trece prin niste spatii calculate de cel mai inteligent inginer. Simtire, ratiune si lejeritate. Control si libertate. Iubire si subordonare fata de partitura, cu maxim respect pentru amprenta personala. Un ideal, o inspiratie, o bucurie.
Lalele albe si o masina rosie. Si luna.
Rosu alb, si eu care iubesc Austria;

poate si pentru ca e tara care mi-a redat sanatatea, vitalitatea, frumusetea, curajul, deschiderea.

Raum und Liebe si o fotografie

Da, sunt din nou la Viena.
In ritm de vals doar interior, pentru ca ma aflu aici pentru prima auditie a lucrarii mele Raum und Liebe, scrisa in patru patrimi semnificative, gandita pe spatii largi si cu multa, foarte multa dragoste.
 Mai multe despre concert puteti citi aici.
Pana sambata, insa, se intampla repetitii, alte concerte, intalniri.
Azi a fost ziua in care mi-am luat 2 ore doar pentru mine, am pornit cu aparatul la gat, pe un frig crancen, sa ma plimb pe strazile din spatele celebrei Mariahilferstr.  Nu speram la vreo captura de nadejde, eram oricum prea emotionata , in general si in vederea primei repetitii, ci vroiam doar sa iau pulsul orasului si mai degraba sa mi-l calmez pe al meu.
 Prima intalnire a fost chiar pe bulevard. Un magazin vintage , cu tot felul de traznai, care inchide in scurt timp. Recunosc, am intrat frivola in cautarea unui clutch, care imi lipseste flagrant din garderoba. M-am invartit cuminte studiind tot ce se putea studia, n-am gasit bineinteles niciun plic, nici casual, nici elegant, mai bine zis, n-am gasit nimic pe placul meu. In momentul in care am vrut sa ies am zarit-o insa pe EA.
Geanta mare, veche, nu stiu daca cine stie ce calitate, de fapt, sigur nu, ca e tare si scortoasa, dar...in care intra mapa A3 cu foile de partitura! Cum mapa pentru A3 doar la Viena se gaseste, (pentru mine care n-am cautat decat in Bucuresti), era normal ca si traista tot de-acolo s-o iau, nu?
Asa ca n-am stat pe ganduri prea mult, si cred ca bine am facut, pentru ca indata ce am iesit cu ea pe antebrat din magazin, toate privirile doamnelor si domnisoarelor s-au oprit la mine si la vechitura mea.

 

Mi-am continuat drumul, pana cand am ajuns la un mic magazin pe Lindenstrasse unde scria ceva cu Photo. 

 Am intrat curioasa, e un anticariat, si intr-un colt, am vazut si fotografiile. Majoritatea erau imagini ale unor picturi mai mult sau putin interesante, vechi, desigur (imaginile). Cand am mai rasfoit putin prin teancul Alb Negru am dat de o imagine care m-a lasat cu gura cascata. Foarte usor neclara, pe lung, dar cu o incarcatura teribila.

 Am continuat sa ma uit si la celelalte fotografii, am intrebat cat costa, mi-a zis ceva ce mi s-a parut oricum destul de mult, dar inca mai mergea.

Dupa inca ceva minute de gandire, am vrut s-o cumpar , insa pretul acelei imagini in special era complet prohibitiv pentru buzunarul meu de compozitoare, omul stia ce vinde.

I-am explicat ca imi pare rau sa il dezamagesc, dar nu mi-o pot permite, insa l-am rugat sa imi dea voie sa ii fac o poza. A fost complet de acord, ba chiar s-a uitat pe aparat sa vada daca mi-a iesit bine (nu iesise bine) si m-a invitat sa incerc unde  doresc, sa n-am probleme de iluminare samd.

Apoi, foarte amabil, desi se vedea ca e vizibil intimidat, m-a invitat sa ma uit la niste partituri, din pacate pentru magazinul lui, am tone de partituri acasa. Mi-a cerut o carte de vizita, i-am scris pe spate data si locul concertului de sambata, poate cine stie, am castigat un meloman? Sau sa fi fost geanta mea vintage, in ton cu locul,  cea care l-a determinat sa imi acorde atata atentie :) (Nu, nu ignor politetea vieneza, mai ales indreptata catre potentiali clienti)

 Totul a durat mai putin de 15 minute,  care m-au dus mult inapoi in timp, in copilarie, inainte de copilarie, intr-o alta era pe care acum o uitam cu brio, aceasta intalnire mi-a amplificat emotia acestei zile de 21 februarie, in care ar fi trebuit sa ma gandesc poate doar ca tatal meu implineste o varsta frumoasa.

Pentru ca, mai precis, este vorba despre aceasta fotografie, pe care tata (La multi ani!), poate o si cunoaste direct? 

Care erau sansele sa dau peste asa ceva in Viena, intr-una dintre cele mai intense zile pe care le-am trait anul asta?

 Pentru ca, da, repetitia mi-a revelat atatea minunatii. Oameni frumosi, talentati, eficienti, extrem de inteligenti, dar in acelasi timp prieteni dragi si calzi.

Teama de propria compozitie a disparut, i-a luat locul dorinta de a o auzi cat mai repede in concert, de a repeta inca odata, de a ma bucura rezultatul orelor petrecute in toiul noptii, in biroul meu negru de la Busteni, scriind printre lacrimi si printre zambete.

Haendel , Harnoncourt si o profunda fericire

Am avut intentia de a scrie o cronica profesionista concertului din seara de 11 martie 2012. Insa acum prefer sa nu dau indicii exacte despre locul actiunii si toate personajele, mobile si imobile implicate, pentru ca ceea ce s-a intamplat acum mai putin de 24 de ore transcende toate aceste detalii.

Istoria acestui concert se intinde pe o perioada de mai bine de 15 ani. Eram inca eleva de liceu cand am inceput sa iau lectii de compozitie. La inceput a fost contrapunctul, aceasta e geneza devenirii mele, transformarii din "eu voi face muzica" in "eu voi fi compozitoare". Dupa ce am studiat cat de cat contrapunct palestrinian pe specii, o indeletnicire un pic desueta, dar fermecatoare si mai ales formatoare de suflet muzical (melodia este expresia inimii, desigur), am ajuns la etapa in care trebuia sa scriu un preludiu a la Bach. Dar pentru acel preludiu, trebuia sa invat modulatie diatonica, ceea ce nu era in programa de la liceu, desigur. Asa ca am pus mana pe discul cu Mattheus Passion , dirijat de Nikolaus Harnoncourt si cu Concentus Musicus si am ascultat coralul. In cele n plus 1 armonizari ale sale. Stiam lucrarea, dar ascultatul constient mi-a deschis niste porti pe care nu le banuiam a exista in interiorul meu. O curiozitate aproape exagerata pentru a afla de ce aici e acordul x si acolo e acordul y, o curiozitate care nu m-a parasit nici in ziua de azi, sunt inca foarte, foarte legata de muzica lui Bach si de traditie, mai ales sentimental, pentru ca limbajul meu componistic e propriu si actual as spune.

Etapa urmatoare a fost aceea de a lua partitura si de a invata , cantand coralul la pian, cum moduleaza Bach dintr-o tonalitate intr-alta. Da, nu am invatat armonia facand teme sordide din manuale, ci direct de la sursa. Cu profesorul langa mine, cel care mai tarziu avea sa devina capo di tutti capi in existenta mea de "mafioata pana la ultima saisprezecime", daca imi este permis.

Peste cateva saptamani aveam deja primul meu preludiu , am trecut la inventiuni, le-am scris cu mare placere si fantezie, dupa care drumul meu tonal s-a incheiat cu doua piese in forma de lied si o tema cu variatiuni. Pentru mine a fost o etapa senzationala, pe care o simteam pe deplin tranzitorie, stiam ca nu e bine sa dureze prea mult, insa cu atat mai incitant este sa incerci sa te exprimi intr-un limbaj muzical care a dat  deja sute de capodopere. Mie mi-a dat incredere ca dupa aceea voi putea compune exact cum vreau eu, ca imi voi gasi calea fiind sigura pe mine, fara prea multe bajbaieli (va spun un secret: nu exista compozitie fara sa simti ca bajbai. O anumita nesiguranta este inerenta evolutiei, trecerii de la o etapa la alta in viata interioara muzicala a creatorului)

Dar coralul din MP a ramas special pentru mine. De fiecare data cand il aud, imi amintesc de acele clipe de entuziasm copilaresc si de placerea imensa de a descoperi cum a pasit Bach dintr-o tonalitate in alta. Si totul se leaga de interpretarea lui Nikolaus Harnoncourt .

Calatoriile mele vieneze au ratat de fiecare data aparitia acestui gigant dirijor pe scena care l-a consacrat. Venea cu programe mirifice, iar eu eram deja plecata sau ajungeam peste 2, 3 zile. Cand am venit la operatie stiam ca va avea concertul cu Haendel, dar nu am crezut ca voi fi la 9 zile dupa in stare sa merg sa il ascult. Si totusi, minunea s-a indeplinit, iar vineri eram fericita posesoare a doua bilete, unul pentru mine si unul pentru invitata mea Adriana.

Programul, superb, concerte sacre de Haendel, pt  cor, diversi solisti si orchestra.

 De cum au pasit pe scena, protagonistii au fost intampinati cu foarte multa dragoste, sunt iubiti si respectati in Viena. Dirijorul a primit cele mai multe aplauze si imediat a inceput sa explice cate ceva despre lucrarea ce urma. Cu relaxare si cu mult umor. Apoi au cantat si amandoua am intepenit. De emotie, de interes, de placere. In partea a doua  au interpretat o lucrare mai lunga, Dixit Dominus Domino meo. Cu cinci solisti, cor si orchestra. Explicatia lui Harnoncourt a inceput cu o intrebare foarte adanca: cunoasteti vreun mare compozitor care sa nu aiba umor?  Raspunsul, evident, este ca marii compozitori au foarte mult umor. Asa este, e adevarul, chiar daca umorul lor consta uneori in idei muzicale pe care numai specialistii pe pot intelege. Pentru a clarifica de ce o lucrare tragica contine mult umor, iau si eu exemplul lui Ferko, e foarte accesibil: ganditi-va la filmele lui Chaplin, care sunt expresia pura a dualitatii umor nebunesc- tristete iremediabila. Asa ca si noi am auzit cum Haendel a ironizat functionarii de la Vatican care lucreaza dupa litera legii si nu dupa spiritul ei, dar am simtit din plin maretia citaului biblic ce spune in romaneste "  Tu esti Preot in veac dupa randuiala lui Melchisedec". Partea mediana a  compozitiei m-a dus cu gandul imediat la un fragment din Credo, Missa in si de Bach. Armonii stranii, inedite, de care orice compozitor contemporan ar fi mandru. Intrasera deja intr-o zona a tonalitatii foarte putin explorata in acei ani, ochii mi s-au umplut instanatenu de lacrimi, dar nu de melancolie, nici de fericire, poate de uimire, poate ca uitasem in vartejul gaurii negre in care ma invart de atata vreme...cat de frumoasa si cat de completa este muzica. 

Insa in mod clar, meritul este al interpretilor, pentru ca eu la concerte am mai fost des in ultima vreme. Am mai simtit soliditatea eventimentului artistic, complexitatea si maretia sa. Dar acum, ceea ce daruia Harnoncourt, cantand cu fiecare partida corala in parte, ca si cum ar fi omul cu o suta de de brate si de voci, si stand in acleasi timp aproape nemiscat, venea din alte sfere, nepamantene. Si cu toate acestea, atat de accesibile. Felul sau de a re-construi muzica are de-a face cu aducerea in etern a unui trecut  ce contine in mod neasteptat toate sentimentele prezentului. Este un act de creatie si inalta cercetare academica, dar  in acelasi timp este un act de iubire in forma sa cea mai pura, dezinteresata si nebuneasca. Harnoncourt se adreseaza inaltului intelectual si totodata pasionatului meloman, tragandu-i cu o senzationala forta dupa el intr-o aventura spirituala si sufleteasca din care iesi mai fericit, mai intelept, mai profund, mai frumos si mai bun....

Cum e omul Nikolaus Harnoncourt? (Atata cat l-am cunoscut in 10 minute in culise.) Fermecator. Glumet. Cu o sotie superba, un par alb ca in povesti si o dulceata infinita. Empatic, prevenitor, cu o vorba buna pentru fiecare, bun cunoscator al Romaniei.. Am auzit despre Enescu ca era asa. Exceptand faptul ca era un si mai bun cunoscator al Romaniei :)

Si mi-as fi dorit ca seara trecuta sa nu se termine niciodata.

(Fara cuvinte. Poza istorica:) )

Mergem sau nu la concert?

Printre melomani si muzicieni exista un razboi surd in ceea ce priveste prezenta in sala de concert. Unii dintre cei mai informati si experimentati dintre ei considera ca a sta acasa si a asculta pe disc o interpretare valoroasa e mult mai interesant decat a merge si a asculta pe viu aceeasi lucrare, cantata imperfect.
Am sa-i contrazic, aducand cateva argumente in sprijinul trairii efective , a comunicarii directe cu interpretii.
Nu sunt nici eu de parere ca orice concert merita experimentat, exista cateva nume care , odata mentionate pe afis, imi taie din start elanul. Si publicul ii sanctioneaza , salile raman din ce in ce mai goale cand se urca pe scena acei instrumentisti/dirijori/cantareti.
Insa exista si artisti care nu se ridica permanent la inaltimea lui Sviatoslav Richter sau a lui Herbert von Karajan, insa ceea ce au de comunicat e valabil, frumos, interesant. Si merita cu prisosinta sa fie admirati si receptati.
Care sunt unele dintre pericolele elitismului autoritar pe care incerc sa il combat?

1. Fixismul, inchistarea. Una e sa consideri o anume interpretare ca fiind cea care iti corespunde, care te face sa intelegi muzica respectiva, alta e sa anulezi cu vehementa orice alta idee pe care o poate avea un alt artist. Sau sa nu recunosti ca o anumita conceptie, desi nu-ti este pe plac, reprezinta , prin unitatea si logica ei, o referinta demna de mentionat.

2. Delasarea. Da , exact. Pentru ca cine mai are timp acasa sa asculte 80 de minute , linistit, neintrerupt, cateva cvartete de Mozart? Trebuie sa fii ori un pustnic, ori foarte egoist in relatia cu familia pe care si-asa nu o vezi decat 3 ore pe zi.... Si-atunci...pui cvartetul...il mai inchizi, il mai intrerupi...sau, si mai grav (sau cel mai grav), faci altceva intre timp. Imaginea globala despre muzica respectiva e astfel ingrozitor modificata, ciuntita, mutilata.

3. Uitarea. Pentru ca un meloman captiv in cele 2, 3 inregistrari de referinta pe care le ruleaza, uita uneori ca muzica e un mecanism viu, cu valente infinite, tinde sa revina obsesiv la fragmentele ascultate anterior pana cand acestea se deformeaza , transformandu-se in ideatica pura, ceea ce nu mai este demult muzica. Muzica este in primul rand simtire. O simtire geniala, de acord, dar totusi simtire, sentiment.

Ce se intampla in sala de concert?
In primul rand ca scena e un fel de templu, iar spectatorul asista la nasterea unui miracol. Ca sa intelegeti acest miracol, am sa explic pe scurt cum se naste o compozitie muzicala.

Creatorul scrie sub imperiul sentimentului, al trairii. Acea clipa de gratie este permanent rememorata in timpul traducerii ei pe portativ. E un proces anevoios, chinuitor, la sfarsitul caruia compozitorul spera ca a pus pe note cat mai mult din ceea ce a receptionat de mai Sus. Sa redai totul e aproape imposibil. Sunt convinsa ca si unicii compozitori care n-au sters nicio nota, adica Bach si Mozart, ne-au aratat doar varful icebergului.
Ei bine, dupa aceasta infrigurata transcriere urmeaza traducerea compozitiei de catre interpret. Acesta recreeaza , prin studiu intens, ideile si bataile de inima ale creatorului. Iar in momentul in care se afla in fata publicului, adauga partiturii acea nota de contemporaneitate atat de necesara intelegerii ei. Pentru ca diferenta intre o interpretare de acum 50 de ani si una actuala nu este doar de tempo, conceptie, subliniere a tehnicilor compozitionale folosite. Ci reprezinta suma evenimentelor din jurul nostru, transfigurarea dramelor, bucuriilor comune in redarea unui muzici de Beethoven, Debussy, Bach, Monteverdi, Palestrina, Bartok, Webern, Ligeti, Enescu....
Bineinteles ca ne referim la interpretari de la bune in sus. Si care aduc aceasta nota de contemporaneitate respectand stilul autorului. Iar sa participi in direct la recreerea unui opus muzical e un privilegiu la indemana oricui . Aproape oricui. Daca ne gandim numai la Alex Tomescu si concertele sale prin tara, in cele mai mici orasele si deja descoperim ca muzica clasica nu e o gogorita ascunsa in frac.

In concluzie, e bine sa fim selectivi, dar sa nu exageram. Sa nu murim pe dinauntru dand frau liber exigentelor nejustificate.
Pe Olah il vedeam extrem de des in sala de concert. In 1998 a mers la tot festivalul Enescu. Batran, bolnav, trist, si cu amintirea lui Richter, Prokofiev, Oistrach prezenta .
Pe Pascal Bentoiu il vad iarasi ascultand cele mai diverse muzici la Radio, Ateneu...
Nu cauta doar ineditul, merge sa asculte a mia oara concertul 3 de Beethoven.
Cred ca pleodarie mai nobila decat prezenta acestor titani la concerte nu poate exista.
V-am convins? Daca nu, astept comentarii:)

La concert

Abia acum doua zile mi-am dat seama cat mi-au lipsit luminile care se sting, instrumentistii care se acordeaza, solistii care emotioneaza, cvartetele care canta ca unul singur, muzicile rar cantate pe la noi...

sunt singura si-mi fac de cap

Adica am dat drumu la sonoru de la boxe. Orgie big time:), cand sunt copiii acasa e imposibil.
In frigider am gasit doar niste iaurt, cica expira pe 14 iunie, deci ma indoiesc ca e ceva natural in el, da de foame....

Si mi-am amintit deodata de studentie si de Toccata de Bach pe care am cantat-o in recitalul ala nebun cu Anca Serban si Monica Florescu , prietenele mele pianiste.
A fost un recital Bach - Beethoven, era anul Bach si ceva cifra rotunda la Beethoven. Eu am cantat Patetica de Beethoven (sonata nr 8 in do minor) si Toccata asta la care mi-a ramas inima.


Ce tempo frumos ia Clara Haskil:) Eu am fost multa vreme tentata sa o cant muuult mai repede, dar in ziua recitalului am avut febra 40. Da, asa faceam mereu inainte de iesirea pe scena:) Prin urmare, drogata cu algocalmin am luat-o si eu un pic mai rar, cam ca aici. Eram stravezie la fata, pe vremea aia eram si tunsa f f scurt si purtam niste haine pe care acum le-as categorisi clar : marime de copii:D , nu stiu cum am rezistat acolo pe scena. Ba stiu, reusisem sa inghit niste iaurt, ca el a fost pe post de "madlena" aici:)
Dupa am picat, evident, pentru o saptamana.

Peste doi ani am avut ocazia nemaipomenita sa o cant la clavecin, nu in public, dar....
aici cu Gustav Leonhardt, e parca mai sfasaietoare la clavecin.



Clavecinul e un instrument cu totul si cu totul aparte. E numai idee si suflet....nu poti pacali prin nuante si rafinamente de tuseu, ci te exprimi doar prin simtire dublata de o gandire pe masura. Lunile petrecute in Germania langa clavecin sunt pentru mine printre cele mai luminoase amintiri.

Asa-i ca frumos mi minorul?

Indiferenta doare

Aseara am asistat la un miracol. Am auzit un flautist cum nu s-a mai inventat vreodata. este vorba despre Mario Caroli, pentru care termenul de Paganini al flautului e unul extrem de palid....

Colega Diana Rotaru a scris mailuri la toata lumea, a scris si pe Contemporania despre el, la Conservator erau afise cu cel putin o saptamana inainte, ...si cu toate asta sala a fost aproape goala. Si doare rau de tot.
Dupa concert am reluat anuntul.
Bineinteles ca nu mi-a raspuns nimeni, dar e dimineata, poate ca spre pranz.....sau dupa amiaza....nu stiu de ce continui sa ma iluzionez.
Si sa sper ca oamenii nu vor mai fi asa indiferenti, ca vor prefera un concert de-o ora in loc sa mearga repede acasa dupa servici (motive sunt o mie,n-au terminat de lucru, oboseala, foamea, dorul de cei dragi, lipsa de chef....)
Si totodata aceiasi oameni rup stadioanele la Metallica, Depeche Mode, meciu cu Rapidu si altele de genu.
Si cand vine Mario Caroli nu au timp.

Vreti sa va spun ce se pierde?
Se pierd momente unice de muzica frumoasa, cantata cu drag, cu pasiune, cu o virtuozitate iesita din comun, muzica cantata de un om deschis, simpatic, modest, volubil, inteligent care se daruieste in fiecare secunda pe scena. Un om Miracol, o repet. Un asemenea pianissimo n-am crezut pana ieri ca exista. Un asemenea tempo la Cantabile si Presto de Enescu nu stiam ca se poate atinge in galaxia noastra.
Fiecare sunet care ii iese din flaut e emotie in stare pura, la un moment dat nici nu-l mai vezi, de parca s-ar baga in flaut ca Duhul din Lampa fermecata....

In aceasta seara la ora 19, la Aula Uniunii Compozitorilor, (muzeul Enescu, Calea Victoriei), Mario Caroli canta muzica romaneasca de cea mai buna calitate.
Anatol Vieru - "Dar"
Tiberiu Olah - "Sonata pentru flaut solo"
Doina Rotaru - "Tempio di fumo"
Dan Dediu - "Naufragi"
Diana Rotaru - "Play!" pentru flaut si pian (autoarea la pian)


Cunosc lucrarile Doinei si Dianei Rotaru si sonata de Olah. Va asigur ca si pentru necunoscatorii muzicii contemporane, aceste piese impresioneaza prin emotia continuta. Asa ca eu abia astept sa mai am o bucurie extraordinara ascultandu-l pe acest interpret care chiar seamana un picut cu Paganini: e foarte inalt si slab, cu parul lung, ca un Vrajitor.......

Stradivarius vine si in orasul tau

Important: in Bucuresti concertul are loc in ziua de Duminica, 17 mai, nu sambata 17 mai...:))

Cred ca deja ati auzit despre Concertul de la metrou
daca vreti sa-i ascultati pe Alexandru Tomescu, Horia Mihail si vioara Stradivarius, va invit la concert.
Programul mai jos:

Dupa cum se vede, canta in mai multe orase, iar in Bucuresti pe 17 mai.Nu puteti sa ziceti ca n-ati stiut:)
Va sfatuiesc din inima sa mergeti. In afara de faptul ca e cel mai bun violonist roman al momentului, Alexandru e un om cu totul si cu totul special, doar e prietenul meu :D Programul e absolut lejer, pot merge si copiii. Fimea sigur va merge.



PS.

Va rog sa nu preluati postarea ca atare. Programul l-am facut eu jpeg dintr-un pdf trimis la rugamintea mea de Alex pe mail...eventual dati numai link.

PS2.

Toate fondurile stranse din concerte vor merge la Asociatia Nevazatorilor din Romania.

O veste buna

pentru mine :D

http://kaufman-center.org/merkin-concert-hall/event/under-30-romanian-composers-musicians

Armonii

De ce armonii?
Pentru ca toata viata am crezut ca-mi place doar contrapunctul.
Si intr-o buna dimineata, Sofia s-a apucat sa improvizeze la pian. Acorduri. Unul dupa altul, care mai de care mai colorate si mai interesante. Cu toate ca ea nici macar nu stie prea bine diferenta intre major si minor. (sau poate tocmai din cauza asta)
Mi-am adus atunci aminte ce mi-a zis Olah cand eu m-am plans ca nustiu cine m-a criticat " iti lipseste componenta armonica". El, care era un armonist desavarsit mi-a spus ca nu-i nicicum adevarat. Si ca armonia nu inseamna doar acorduri insirate, ci MULT mai mult de-atata. Si m-a incurajat sa-mi pastrez lirismul. Ceea ce am facut. Mai ramane doar sa ma rearmonizez cu realitatile din viata mea.

Asta seara am primit un mail : maine va avea loc un concert aniversar Tiberiu Olah.
Nu stiu cine a facut afisul, asa ca nu-l reproduc .
Sper sa ajung maine la ora 19, la Ateneu, ca sa va povestesc apoi cum a fost la concert.