Supraviețuirea în banalitate

Bilanțurile adevărate explodează când vor ele, nu la date fixe din calendar.
Nu cu o zi înainte să treci la 35 plus, nu de Anul Nou, nu înainte de reuniunea de XY ani de la începutul  clasei 1.

Cred că izbucnesc înainte de orice progres real, care nu are de-a face cu recunoașterea socială sau realizările palpabile. Ci se leagă de acceptarea faptului că măreția e doar o himeră bună de anesteziat simțurile necenzurate, conștiința și cine știe, sufletul. Care ne abate de la înfruntarea problematicii adevărate: creșterea interioară care nu se vede nici în popularitatea mondială, nici în contul din bancă.

Trăim de mici cu așteptări exagerate, balansând între laude și critici, pentru că, nu-i așa, ne naștem cu proiecțiile celorlalți pentru un destin excepțional și de fapt irealizabil. Așa ajungem să ne închipuim că vom fi într-un anumit fel, ne dăm termene, credem că putem urma pașii unor rețete care ne vor aduce aproape de „scop”.

Nu ni se spune niciodată că sentimentul ratării e mai acut odată cu avansul „planificat”, ca suma nefericirilor rămâne aceeași sau că valoarea nu ne e dată decât de faptul că existăm. Că a mătura frunzele în parc e la fel de nobil cu a conduce multinaționala sau  că respirația prin artă e aceeași cu respirația prin matematică sau gătit. Că lupta pentru o bucată de pâine e la fel de grea ca luptele intelectuale autoimpuse. Că orice progres banalizează realizarea dinainte și că, practic, ajungem să trăim o înșiruire de planificate evenimente excepționale care s-au demonetizat odată cu încheierea lor.
Un carusel al așteptărilor și al tristeților, o imersie în tot ce avem mai nesemnificativ sau chiar urât în înfățișarea interioară și exterioară, în căutarea unei apariții ieșite din comun, atrăgătoare, strălucitoare dacă se poate. Și luatul foarte foarte în serios al propriei persoane, cu iluzia că visul social individual trebuie încarnat, cu dinadinsul.

Grea e apoi vindecarea, și rară.  Ce e simplu și minunat stă  neobservat și mort, bucuria e scurtă și precedată de manevre îndelungi, oglinda nu zice ce ar trebui să zică, iar aceste nefericiri apar doar în cazul în care ai norocul de-o clipă iluminată în care te-ai întors spre sine.
În care te-ai privit cu frică și te-ai regăsit biet suflet și trup obișnuit, imagine distorsionată a planului senzațional  de acum multă vreme, cu grave erori fie într-o zonă, fie în alta a persoanei, nevoit să te percepi, să te trăiești și să te înfrunți.
Abia din această suferință poate să înceapă, din nou, viața, mai întâi din petice de frumusețe, apoi din adevărata stimă de sine, redată cu multă cruzime de conștiența nevolniciei schemelor grandioase.
Nu, nu e vorba despre a capitula. Ci de a învăța să spargi dureros așteptările din pătrățica interioară pe care o locuiești. Să nu te mai iubești doar în funcție de factorii exteriori ai existenței tale. Aceștia nu au cum să fie sublimi în permanență, doar distanțarea de spectrul perfecțiunii ar putea atinge acea zonă.
Atunci abia știi că ai câștigat lozul cel mare, aflînd măcar puțin din adevărul nu prea măgulitor al succesului. Adevăratul învingător este cel care supraviețuiește propriei banalități, fără alte atribute. În jur va exista oricând ceva mai bun, mai frumos, mai împlinit și de neatins pentru tine. Indiferent că e aproapele sau ființa imaginară din visul tău de acum 20 de ani.

De trecere

-->

Să cadă cortina.  

Să ascundă relele, dar mai ales bunele. Să cadă cu zgomot înfundat și  greu, să risipească difuz toate secundele trecute și viitoare, să se lase încet, în orice direcție, să acopere fiecare colț și fiecare curbă a prezentului și să treacă într-un timp tare, minunat, înfricoșător, emoționant și neiertător. Să pășească în spațiul unde locuiește adâncul cel mai adânc  și  diafanul cel mai diafan.

Și să alergăm înspre „acolo”, lăsând în urmă frica și lașitatea, trăind cu toată ființa, cu sunet, culoare, verb și copleșitoare dragoste.

sapte cincizecisinoua

Azi noapte am avut una dintre faimoasele mele insomnii.
Asa ca am profitat de ocazie si, in loc sa lucrez ceva, cum ar fi normal, ca doar de aia suntem compozitori, sa nu putem avea vreodata sentimentul de vacanta :), m-am uitat la un film.
Am ales sa vad ecranizarea dupa Kundera, Imposibila usuratate a fiintei.
 Citisem cartea mai demult si, desi mi-a placut, nu m-a marcat fundamental.
Mi-a placut insa filmul. A fost bun, m-a tinut pana spre trei fara probleme, dupa care am reusit in final sa adorm.

Asa ca n-am apreciat foarte mult cand am fost trezita cu indemnul de a imi lua aparatul foto, pt ca asa ceva nu se vede prea des, probabil niciodata.
 M-am dus in bucatarie fara aparat, sceptica, dar amabila.
Am facut cale intoarsa cu viteza lui Fulger Mc Queen (sau mai nou a masinutei I drive) si in cele cateva secunde permise de Mother Nature am facut patru fotografii.
 Imi place una.
 Si am taiat nitel din alta.

 Este articolul meu de blog ce tine loc de „fie ca”.

Fie ca toate diminetile sa fie ca asta, in care frumusetea sa ne ia prin surprindere si sa ne gaseasca nepregatiti si sceptici, dar sa ne transforme inimile atat de mult, incat sa putem dormi inca doua ore tamaduitoare dupa aceea, cu sufletul curat ca o luna mare si alba ce se retrage solemna in spatele muntelui inrosit de o lumina neverosimila, si cu toate acestea familiara.

vantul perfect

cand tii bine cafeaua, telefonul, aparatul foto, sticla cu apa, nu mai spun de ganduri, care se risipesc rapid, mai avantate ca toate pasarile si ca albul valurilor si mai puternice ca niciodata.
pentru ca e un an de cand sanatatea nu se ascunde in sticluta cu medrol si pot sa stau nepasatoare langa apa si nisip , privind la cazemata si la cer si starnind mirarea tuturor trecatorilor care vad niste tenisi rosii prea curati sa apartina vreunei ciudate, dar vor sa se asigure ca sunt ok, se linistesc la aparatul foto si habar nu au ca exact in acelasi loc, acum trei ani, credeam ca vad pentru ultima data marea.

o seara ca o panza de paianjen

a plouat in mi bemol minor, cu balconul proaspat inchis deschis, cu vant si cu geometria ochiului meu schimbata.
m-am regasit greu, printre cotloane, printre reflexii si printre panze care se teseau parca tot mai strans in jurul meu pana m-am lamurit ca locul cel nou trebuie stapanit, incalecat, dominat,
ca poate sa ofere cliseul putin altfel
si-am privit in zare si-am gasit ce cautam,
ce caut mereu,
acel punct unde pot spune cu tarie : asta sunt acum si aici,
fie prin imagine, fie prin muzica

problema creatorului se aseamana cu panza de paianjen.  mintea si sufletul tes idei si solutii la trairile de tot felul, insa provocarea e iesi din reteaua deasa, sa le poti transmite mai departe, sa le aduci coerent in familiarul celorlalti.

pentru ca tot ce traim e unic, irepetabil in termeni omenesti, dar in acelasi timp e adresabil sufletelor similare, sau compatibile, sau macar disponibile de a se inhama la efortul de a intelege.

in seara asta ca o panza de paianjen am vazut lumea un pic altfel, de la balconul meu schimbat, am iesit sperand la traznete si fulgere si am simtit ca fotografiez ghetto-urile inimilor prinse in propriile nesabuinte.

Mi bemol minor

poate e tonalitatea ploii, a sensibilitatii un pic surprinse pe picior greșit,
poate e tonalitatea unei profunzimi care nu se lasă atrasă în zone mai slabe,

poate e tonalitatea sufletului greu care zboară totuși cu atât de multă  ușurință,
poate e tonalitatea care în aparentă plutire e atât de activă,
pentru că e tonalitatea cea mai închisă, cea mai sumbră si totodată cea mai mai plină de speranță, pentru că nu poate merge decât în sus, spre zone mai luminoase, din ce în ce mai luminoase,

mi bemol minor. tonalitatea în care Bach e atât de imaginativ, aproape exclusiv pe o formulă ritmică și armonică modulează savant și moduleaza sentimental și te schimbă, și nu te lasă să decazi, și îți amintește toată frumusețea acestei lumi și toată frumusețea ta interioară, ție, oricine ai fi tu.

no rain, some tears, cinci ani de blog

Prietenii nostri irlandezi traiesc o adevarata uimire alaturi de noi, e deja a patra zi cu soare si caldura.
Sigur ca repetitiile ne tin destul de mult inauntru, dar per total e timp pentru a descoperi un oras foarte colorat si nepretentios, in ciuda arhitecturii impozante din majoritatea spatiilor pe unde trecem.
Am reusit sa ajung in sfarsit la mare. Simteam nevoia inca din februarie, as fi vrut sa scriu lucrarea asta cu marea impregnata bine in mine. Nu a fost sa fie, poate mai bine.
Insa seara de ieri m-a transportat instant in starea de acum aproape 2 luni si ceva aproape magic s-a petrecut cu mine.
O fraza intamplatoare de-a lui Mihai m- a facut sa ma ridic de langa prietenii mei si sa o pornesc singura spre un loc unde sa pot plange si sa imi clarific multe dintre simtirile ultimelor luni.
Ceea ce a fost uluitor este ca nu am fost chiar singura. M-a acompaniat un catel foarte haios, tot drumul, toate fotografiile, toate lacrimile si toate gandurile.
Si toate pietrele plajei din Dalkey.
M-am intors acasa transformata interior, incet, fotografiind si gasind la tot pasul similitudini sufletesti cu ceea ce simteam.
Dimineata mi-a adus o clarificare in plus, poate un pic abrupta, usor dureroasa, dar nu surprinzatoare, ceva ce intuiam, ceva ce trebuie sa integrez cu mai multa generozitate, si mai multa empatie, si mai multa lumina.

Ma uit in urma si realizez ca implinesc 5 ani de cand trimit in www gandurile mele. Am scris in aceati ani despre mine si copiii mei, despre muzica, deapre fotografie, despre cum vad lumea, despre cum vad dragostea, arta, viata.
Cand am inceput blogul mi-am dorit doar un spatiu unde sa ma pot exprima si altfel decat in cadrul imediat al celor apropiati.
Altfel decat in termeni de parinte  dedicat.
Acum imi dau seama ca am ajuns acolo unde visam. Nu la o scara monumentala, dar am construit un spatiu in care convietuiesc cariera, familia, prietenii, bunele si mai putin bunele care ne alcatuiesc existenta.
Au fost si momente crunte, si momente fericite, si introspectie, si entuziasm, si tristete si veselie.
Ma bucur ca am implinit 5 ani de Armonii.
Armonia inseamna disonante care se rezolva in consonante, chiar daca drumul pana la sunetele luminoase poate fi lung si intortocheat.

Ma recunosc in Armonii.
Sunt Sabina, mama compozitoare care fotografiaza, se
lupta pentru viata ei, se bucura, sufera, plange si rade intens, e putin frivola, dar nu slabeste sentimentul, nu isi abandoneaza prietenii  si nu se lasa cuantificata sau clasificata.

Va multumesc imens ca ma cititi.

Revelații de mamă în România

Spun de ceva timp că nu sunt bine.
Lumea nu pare să observe, sau să ma ia în serios, de obicei sunt luată drept poezie. Nu-i nimic, înseamnă ca sunt autentică, nu pot să scriu altfel decât un pic sublimat.
Am simțit cum cad din ce în mai jos, până când azi am atins punctul minim. O, nu, nu mă amăgesc, știu că pentru mine minimele înseamnă cu totul altceva decât pentru oamenii fără griji legate strâns de supraviețuire. Dar am atins un minim al meu cea sănătoasă, cea care și-a pus trei ani în paranteză pentru că a avut de luptat cu ceva mai concret decât concretul.
M-am trezit savurând starea de bine și  asta a durat aproximativ jumătate de an, după care s-a închis paranteza. Și când s-a inchis, m-am trezit aruncată în mine cea din 2009 . Înca nu știu dacă e bine sau rău, e bine că mă pot gândi la persoana mea și altfel decât în număr de globule roșii supraviețuitoare, e rău pentru că n-am să știu niciodată dacă starea de îndoială nu cumva a prevestit, sau a anunțat boala.
Practic, paranteza celor trei ani funcționează ca o greutate care curbeaza spațiu-timpul meu interior, iar frământările devin Universul în expansiune, și problematicile asemenea.

De ce această introducere lungă. Pentru că astăzi am atins punctul de jos când m-am confruntat cu lumea exterioară cea reală, cea care funcționează după niște reguli atât de ciudate și meschine, încât toata ziua am avut acea senzație din copilărie:  treceam pe lânga alimentară și totul mi se părea artificial în sensul de oficial, mâncarea din magazin îmi apărea ca prototip al faptului că alimentara trebuie să apară plină, fără ca vreun om normal să poată inghiți ceva de acolo. La 5, 6 ani deprinsesem esența comunismului, foarte acut. Forma fără fond.
În ceea ce privește relațiile interumane, teoria formelor fără fond e cu dus și întors. Politețea trebuie să existe în orice context, emoțional sau oficial. În mod ideal, este nevoie și de gentilețe. De empatie minimă, de aplecare către nevoia celuilalt. De ieșire din pătrățica proprie.
Societatea noastră nu e în general pregătită pentru asta. Cea românească poate mai mult decât restul.
Astăzi am fost privită ca cea mai incompetentă, inconștientă și absurdă mamă din două motive: că nu mi-am dus copilul la grădiniță de pe patul de spital, și că am un copil care nu vrea să răspundă la comandă la întrebările unor necunoscute. (copilul are 5 ani și 7 luni, se trezise noaptea de câteva ori până a aterziat la noi în pat, s-a trezit la ora 6 și a spus toată ziua că nu vrea să se joace cu niște doamne, că vrea la copii. Eu eram chiar relaxată, crezând că evaluarea asta e o minusculă formalitate, ceea ce i-am și comunicat în câteva rânduri, pe limba lui).

Ei bine, nu. Un copil care a avut  curajul de a întreba, pe un ton politicos, de ce trebuie să stea într-un loc care îl face să se simta inconfortabil, care a spus sincer că întrebările sunt plicitisitoare, care a refuzat să se lase studiat cu lupa, cu reacția normală a omului nealterat de oficialisme, un copil care a simțit absurdul ideii de a fi etichetat la această vârstă, un copil care a avut gentilețea de a ne face în cele din urmă pe plac, cu tot disconfortul lui crescând, așadar, un astfel de copil a fost inițial etichetat dependent de mama, anxios, nepregătit emoțional pentru viața de școlar la grupa de 6 ani.  Faptul că i-am luat apărarea, că m-am declarat de acord cu el, că am spus public, (în limbajul meu cald, erudit și binevoitor pe care prietenii mi-l cunosc foarte bine), că îi înțeleg și împărtășesc revolta a fost etichetat și mai crunt, am fost trimiși , politicos, e adevărat, și fără harțag, amândoi la terapie, eu sunt o mamă slabă de înger care nu pune limite, iar copilului, indiferent de traumele prin care a trecut ani de zile, indiferent de greutatea parentezei mele asupra vieții sale, i s-a prezis un viitor școlar sumbru doar pentru că a spus ce simte.
În cele din urmă, cognitivul a prevalat și am obținut hârtia pentru care ne dusesem acolo, în fond, la a treia întrebare despre cum îl cheamă, a răspuns revoltat că începe cu litera G, a făcut scăderi și adunări, și câte și mai câte care pe vremea mea abia de se învățau la 7 ani.
Dar nu a putut fi iertat pentru păcatul de a fi onest și în deplină comuniune cu ceea ce simte.

Nu sunt de acord cu agresivitatea, cu mitocănia, cu „așa îmi vine”. La Gheorghe, simțirea nu se manifestă așa. E suficient de înțelept încât să lupte  altfel pentru ce îi aparține, pentru integritatea ființei lui, cel mai prețios dar pe care ni-l dorim cu toții de la viață, pentru care , atunci când îl pierdem, cu adevărat facem coadă la terapie.
Dar acolo, în sala în care creștea enervarea și frustrarea, lucrurile acestea nu contează. Acolo am fost o mamă umilită din multe puncte de vedere, și doamnele acelea nu intenționau așa ceva, și credeau sincer că îmi fac un bine spunându-mi că NU contează prin ce am trecut împreună, important e ca Gheorghe să nu strice ora viitoarei învățătoare. Să fie docil și supus, să nu aiba dorințe, întrebări, sentimente clare. M-am simțit în culpă că i-am încurajat toate astea. Că l-am lăsat să spună mereu ce simte înainte de orice. Că nu l-am învățat până la 5 ani și 7 luni că viața e o înșiruire de ascultări, că nu știe să execute la comandă, pentru că executatul nici nu intră în viziunea mea asupra vieții. Pentru că știu că doar puține sunt cazurile în care trebuie să te lași pe mâna altora, și acelea implică viața și moartea, nu răspunsuri despre cum seamană cățelul cu pisica.

Un minim emoțional l-am atins atunci, în acele 45 de minute lungi și incărcate de vina de a mă fi îmbolnavit tocmai când copilul meu avea mai multă nevoie de mine.  Am iesit de acolo, am dat câteva telefoane, și dupa 100 de metri m-am oprit și am plâns. Am plâns pentru că am crezut că am eșuat. Am crezut că, pe lângă vina teribilă de a îl părăsi cu lunile în excursiile mele prin spitale, am și vina de a fi EU în contact cu mine însămi, vina de a acționa dupa cum simt, de la  alăptatul la cerere, la  îl a ține în brațe nonstop, până la integritatea ființei mele de femeie ȘI compozitoare, care stă noaptea să compună,  care are nevoie să își  asculte prietenii, să savureze ieșirile ca între fete  chiar și de fapt, mai ales cu fiica ce îi pare, cu mîndrie spun, soră, vina de a îl duce în weekend la Bușteni cu bicicleta (în loc de cursuri de dezvoltare a inteligenței), vina de a îl crește independent și cu voință.

Am plâns scurt și intens, în brațele copilului meu, care m-a consolat, m-a mângâiat  și mi-a spus că sunt cea mai bună mamă din lume.  Da. acel copil „timid, anxios și dependent” care și-a păstrat sângele rece și mi-a zis că mai bine mergem să mâncăm o prajitură, hai să căutam un taxi.
Copilul meu m-a dat, a mia oară, o lecție importantă. Lecția încrederii în sine, și, târziu, după minimul kafkian administrativ al acestei zile, despre care nu mai povestesc, pentru ca e exterior, și nu sentimental,  o lecție de încredere în mine.
Încredere că avem voie să nu fim perfecți. Că avem voie să fim slabi, triști, angoasați, să plângem și să râdem și să ne luam în serios și să nu ne luăm în serios. Încredere că autenticul primează. Încredere că l-am crescut bine, cu atașament sigur. Că nimeni nu are dreptul să-l judece după câteva minute. Nimeni nu are dreptul să îi pună etichetă. Că un copil supărat care are puterea de a se opri câteva secunde și de a înțelege la un nivel foarte profund că ni s-a întâmplat amîndorura o nedreptate, nu poate fi catalogat ca necooperant.
Iar nedreptatea nu a fost atât faptică, cât dureroasă prin lipsa de gentilețe.
Lipsa de aplecare continuă spre celălalt. De gând către magnificul sincerității unui copil de 5 ani și 7 luni care nu vrea să spună în momentul ăla că soarele topește zăpada.
Am atins un minim emoțional pentru că m-am temut pentru copilul meu. A anulat temerile, angoasele componistice, reevaluările personale. Nu sunt fericită cu asta. Trebuia să am mai multă încredere în amândoi. Acum am.

:::::::

Mi-a luat 2 ore să scriu . Între timp l-am adormit pe Gheorghe, care mai intrebat odată de ce trebuia să-i spună doamnei că dispare zăpada cînd vine soarele,  am mai plâns odată, apoi m-am repliat și am scotocit dupa Campania Copii fără Etichete.
Etichetele sunt mai subtile decât s-ar crede. Etichetele încep cu judecarea aproapelui, încep cu pervertirea onestității, încep cu formele fără fond. Culmea, tocmai pericolul etichetei mi-a fost invocat în această dimineață. Cât de puternic e înrădăcinată mentalitatea, cutremurător.
Copiii învață prin puterea exemplului. Mie mi-a fost teamă că am fost un exemplu prost.
De când m-a luat în brațe ca să pot plînge, știu că sunt un exemplu bun. Fără etichetă. Fără categorie. Doar încredere.

...of tears

and dewdrops Passacaglia.

Atunci cand am ales titlul asta stiam doar ca vreau sa scriu o lucrare inspirata din forma de passacaglie, reinventata in maniera mea, asa cum toti compozitorii au reinventat-o in maniera lor.
Sentimentul imi era destul de clar, il simteam prezent, dar cumva teoretic, pentru ca ma straduiam de multa vreme sa il traiesc, fara sa reusesc pe deplin.

Ei bine, de cateva saptamani simt cum se apropie. Nu doar compozitia, dar si tema pe care sa se desfasoare variatiunile pe tema  picaturilor de roua, sarate si aducatoare de cearcane.
Nu, n-am reusit inca sa plang eliberator, deocamdata sunt doar la etapa in care deodata le simt cum se preling pe obraz, oricunde, acasa , pe strada, cand raspund la telefoane, cand vorbesc cu copiii, cand fac ceaiul sau spal marul pentru scoala, cand scriu pe blog despre :)  Chiar asa functionala, zambitoare, plina de succese, in fond, fericita.

Nu am reusit nici sa identific prea precis ce ma consuma. Banuiesc eu ca sunt si multe lucruri pe care le-am ingropat in ultimii ani, din cauza unor lupte mai dure pe care le aveam de purtat.
Acum incep insa sa iasa si altele la suprafata, dar simt eu ca inca nu am pus degetul pe rana. Desi sunt cam aproape.
Sau poate mi-e inca teama de ce voi descoperi acolo. Trairile prea extremiste nu sunt cheia pentru o viata echilibrata, desigur, si e greu cand firea artistica frizeaza nebunia pentru oamenii cu principii clare si foarte, foarte inalte.

N-as putea spune ca e foarte demn din partea mea sa ma exprim atat de lejer despre ceva atat de personal, dar pe de alta parte, atunci cand scriu muzica si o difuzez sunt mult mai directa in sinceritatea mea. E si mai simplu, fara sa-i intoxici pe cei din jur care n-au mereu dispozitie terapeutica. In plus, eu sunt terapeuta sefa in general, asa ca....

Nici nu stiu sa cer ajutor.  Mi-e greu sa spun ca nu sunt bine.  Mi-e teama tot timpul ca-s prea pisaloaga si-asa. Daramite daca mai apar si cu „probleme”, entuziasmul meu natural e destul de obositor deja.
Sau daca o spun, ajung sa ma acuz, sa ma pun in umbra, sa accept toate parerile, sa bajbai pentru a nu supara, si sa ma consider vinovata inclusiv pentru simplul fapt ca exist in felul in care exist.


Asa ca ce-mi ramane?
Muzica, poate fotografia. Dar pana si acolo, pe portativ,  pericolul de fi prea in contact cu sentimentele exista. Granita intre simtire si dulcegarie e foarte fina si trebuie sa am grija sa nu o incalc. Compozitia e un proces dur, de autopsie pe viu, cum scriam mai demult, in care sunt deopotriva implicata si exterior-critica, pentru a nu deraia, pentru a nu denatura un sens mai inalt, care se releva treptat si pentru care nu am oricum niciun merit, poate acela ca il las sa se intrupeze in sunet.

Ma reintorc cu multa precautie spre mine si incerc sa nu ma flagelez prea tare pentru lacrimi. Nu le mai suprim, ma izolez si poate am sa reusesc sa le dau drumul, asa, cu pasiune,  din ce in ce mai navalnic, la fel cum o face Haendel in sublima sa Passacaglie din suita pentru clavecin.

Insomnia 2.0

Lumini

Lumina e de mai multe feluri.
Poate fi puternica si ampla, intimidanta.
Poate fi blanda si retinuta, sugestiva.
Sau poate fi  perfida si insinuanta, enervanta.
Lumina calda, benefica, dar putin aroganta.
Sau foarte fina, abia perceptibila, plina de speranta.
Mai poate fi ascunsa, filtrata, descoperita cu efort.
Te poate uneori pur si simplu orbi, te poate demonta, te poate descompune.
Toate pot fi folosite creativ, fara exceptie, fara  economii sufletesti.

Dar mai exista luminile acelea speciale care te cufunda in cele mai benefice si frumoase stari, pe care nu le poti incadra, din varii motive,  in nicio  categorie stiuta sau inventata.

In fuga

Forma de fuga  e una dintre cele mai importante realizari ale omenirii.
Ideile se imita, se completeaza in contrapunct, se despart, se impletesc, parcurg un drum intortocheat de la o tonalitate la alta, doar ca sa le regasim neasteptat intr-un loc indepartat la care nu visam, drumul dintre expunerile aceleiasi teme creaza un traseu al memoriei special, cand rational, cand afectiv, asa, ca viata.
Ma regasesc mereu in fuga, sunt pe fuga, imi urmaresc gandurile penduland de la o stare la alta, de la copii la proiecte reci, de la muzica la fotografie, de la cea care ar fi ideal sa fiu pana la cea care sunt cu adevarat, si imi propun sa nu mai uit ca prima expunere a temei va fi si cea la care trebuie sa revin.
Totusi, acum sunt undeva la mijloc, intr-un punct diferit de imaginea mea ca proiectie din exterior, si ma simt confuza, ca intr-un interludiu extrem de dureros si de dulce in acelasi timp, ma aflu in plina dezvoltare (sau cum se zice acum, simptomatic pentru secolul 21, divertisment...dezvoltare e termenul de pe vremea cand Myriam Marbe preda „Contrapunct si fuga” la Conservator, acum 50 de ani.....)
Incerc sa merg pe drumul meu, presarat cu imitatii in tonalitati indepartate, dar sa tin tema vie, proaspata, sa o pun mereu in alt context, tocmai pentru a-i sublinia puterea de seductie si de patrundere spre suflet. Daca pasacaglia e un poem despre iubire, fuga e o demonstratie a ei, a ceea ce ar trebui sa ne guverneze viata. Tema centrala a existentei este si va fi dragostea, sa ne amintim de ea mereu, mai ales atunci cand tentatia de a fi rai, cruzi, sau indiferenti ne bate la usile inimilor.
Sa iubim chiar cand suntem in fuga.

Intre alb si negru eram eu

Ma topesc usor, lent fizic, rapid inauntru, parca totul arde prea repede si parca e din ce in ce mai mult de facut, iar eu raman prea putina, sau deloc.
Si nu mai sunt de-ajuns, nici mie, nici lor, iar orice lumina razbate inspre exterior e rapid sanctionata. Atunci dau focul mai tare, sa iasa repede unde mai puternice, de parca ma grabesc undeva, nu stiu unde si mi se face un pic frica.
Frica nu de ce va urma, ci frica de memoria mea vie a ceea ce a fost, pentru ca totul se traieste la dublu, in polifonie, odata ce ai simtit asta nu mai e cale de intors.

Undeva, intr-un oras gri, traieste o femeie-copil care si-ar dori din toata inima doar sa fi lasata sa planga, fara sa fie cuiva vinovata pentru asta.

Frig, dragoste si timp

Inghet in fiecare moment in care stau. Mi-e frig. In casa e cald si bine, dar am nasul rece si o esarfa in jurul gatului permanent, merg la culcare cu mainile inghetate, chiar dupa tone de ceai fierbinte, mi-e bine doar afara, in miscare, in aerul rece si taios de sub Caraiman, si mi-e groaza de revenirea in Bucuresti. Orasul ma face sa ma simt in urma, usor incompetenta si depasita. Ii fac fata cu greu, de aici, de la 130 de km, ii simt desertaciunea si zbaterea in gol, il privesc global si il analizez cu multa cruzime, fara scuze, fara circumstante atenuante.
Cu toate astea, e locul unde se intampla mult din viata mea exterioara. Poti scrie compozitia la Busteni, dar ea tot in minuscule oaze din haosul orasului se canta. Cum pot sa simt atata groaza fata de el, de ei, de tot,  cand le datorez absorbtia  vietii mele interioare?
E greu si sa nu-ti iubesti orasul in care ai crescut.  Ne traim amintirile iubindu-le, indiferent ca sunt frumoase sau neplacute. Nostalgia purifica aproape tot, mai ales cand balanta inclina spre un trecut fermecat, ferit de traume. Strazile copilariei si ale adolescentei, cu micile lor drame si cu micile lor fericiri, aduc multa duiosie si tandrete sufletului de adult , mai ales daca esti un adult inca un pic nedumerit de rolul actual.
Puterea memoriei actioneaza ca un drog, odata ce trece socul contactului cu uratenia exterioara, incep sa ma reimprietenesc cu orasul meu prin prisma afectelor care reinvie treptat, pe masura ce ma las in voia timpului.
Pentru ca da, timpul e creat de dragoste. Cand spunem „n-am timp”, de fapt nu avem destula iubire pentru ceea ce ar trebui sa facem in acel timp. Nu e deloc  grav in situatii reci, profesionale. E tragic insa atunci cand ii respingem pe cei din jurul nostru. Atunci cand ne ia viata pe dinainte si ucidem timpul pe care ar trebui sa il dedicam de fapt celor importanti. Sunt una dintre cele mai vinovate persoane, poate nu ar trebui sa deschid gura despre subiectul asta, insa cumva, primul pas trebuie facut de undeva. Spatiul dintre noi si ceilalti se umple doar cu dragoste, cu nimic altceva. Iar dragostea imbraca atatea minunate si sublime forme, incat nu trebuie sa ne speriem ca e prea multa, prea variata, prea interesanta.
Dragostea e miscare. Miscarea e timp. Miscarea inlatura frigul si instaureaza un foc viu si, cu putin efort, vesnic.