Despre libertate si alti demoni

Problema libertății mă preocupă de foarte multă vreme. A libertății sufletești în primul rând, mai ales în contextul acesta al vieții agitate, plină de responsabilități, griji, poveri care atârnă greu și care pot ucide orice senzație de plutire și frumusețe.
Ce ne ține prizonieri? Ce ne împiedică să ne uităm la noi înșine și, mai grav, ce ne împiedică să ne acceptăm atunci când ne vedem așa cum suntem? Și cât de bună e această libertate?

Am avut momentele mele de revoltă frenetică de multe ori de-a lungul vieții.  Contradicțiile „casă- societate” au început cu vârsta copilăriei, trecând bineînțeles prin adolescență, moment al vieții mele în care m-am simțit mereu cu un pas înainte, nu am fost o neînțeleasă, n-am avut probleme cu școala, nici cu găsirea drumului profesional, așadar, total ciudat pentru o adolescentă, dar în schimb senzația de libertate interioară, de a putea face tot ce imi propun era înspăimântătoare. De ce ? Pentru că în acele vremuri, mijloc de ani 90',  puțini tineri își luau propriile decizii în legatură cu viața lor, iar asta mă făcea să mă simt complet outsider și pe teren mișcător în raport cu ceilalți, și foarte sigură și suverană în raport cu mine, susținută fiind de părinții mei.

Rămân aici pentru acest moment al scrierii mele, deoarece ajung la o parte a problematicii  care mă preocupă. La creșterea copiilor în spiritul libertății. O libertate foarte bine înțeleasă. Acea libertate care îti vorbeste matur, care-ți spune că atunci când ți-ai făcut treaba, ești capabil de a-ți urma idealurile. „Treaba” are, desigur, strânsă legătură cu idealurile.
Cum sădim însa această idee de ideal in copii? Și, mai ales, e sănătos să facem asta?
Oare nu e mai întelept să nu le încurajăm o prea profundă visare? Scopuri prea înalte?  Care macină, consumă, uneori distrug echilibrul interior, nu te lasă liniștit, te avântă, te înflăcărează, te trec prin toate tonalitățile trăirilor și te împiedică să petreci o viață calmă și lipsită de problematici?

Trebuie să recunosc, îi invidiez pe aceia care reușesc să învingă demonul libertății. Nu o spun cu ironie, ci cu profund regret, pentru ca libertatea aduce cu sine înălțimi luminoase și pastelate dar și hăuri severe și aspre.
În momentul în care îți acorzi luxul simțirilor intense, te supui totodată la arderi rapide, din ambele capete ale lumânării, cum zic francezii. Și nu toată lumea e dispusă să îți accepte asta. Din exterior, pare egocentrism, indiferent cât de mult dai acestui exterior, conștient și inconștient. Libertatea interioară sperie, incomodează, provoacă panică, uneori zeflemea, de multe ori iritare.
Dar dacă toți am fi mai conectați cu propria ființă, oare nu ar fi mai ușor?

Începe de la naștere, de la primele momente la sânul mamei, de la dăruirea totală pe care bebelușul o percepe ca fiind naturală, că i se cuvine, continuă cu atenta ghidare prin copilăria mică, cu folosirea parcimonioasă a negațiilor și interdicțiilor, cu anularea categorisirilor, cu înlăturarea patternurilor care umilesc și reduc copilul la o o materie numai bună de modelat într-un pătrățel facil.
Desigur,  e nevoie de mult efort pentru asta. Uneori, a deveni părinte e un trigger năucitor pentru a scoate la iveală toate rănile adunate de-a lungul vremurilor. Mi s-a întîmplat și mie, eu, paradoxal, am suferit de prea multă libertate, e specifică celor ce se ocupă cu artele, mă doream mai organizată, mai adunată, mai burgheză. N-am reușit niciodată, am realizat doar o profundă depresie postnatală, trenul maternității m-a izbit frontal la 23 de ani, noroc că tot libertatea m-a salvat, și asta doar pentru că am fost lăsată să îmi manifest curajul întotdeauna, m-am uitat la mine însămi și mi-am dat seama că a mă schimba după cerințele cărților de puericultură din vremea aceea era adevărata eroare, mai bine zis, adevărata oroare.

Libertatea gândurilor și a sentimentelor nu ține de material, de ce mașină conduci, de ce telefon butonezi și din ce vilă pe malul Mediteranei conduci afacerile mondiale. Dimpotrivă, de cele mai multe ori te stăpânesc ele pe tine, asta, dacă nu ai fost crescut în puternică conexiune cu natura ta intimă. Cred cu convingere că bunătatea, îngăduința, deschiderea, iubirea unor părinți, sunt singurele căi pentru a crește un copil ce va rămâne luminos și curios indiferent ce drum va alege ca adult. Așa, va face face față la orice, tuturor problemelor care se ivesc inerent de-a lungul unei vieți, pentru că o problemă încetează să devină o problemă în momentul în care acționezi în deplină armonie cu conștiința, trăirile și, scriu un cuvânt mare și nepermis dacă n-ar fi doar un text pe blog, sufletul.

Alteori însă, viața îți oferă atenționări, mai mici sau mai mari. Cu cât privesc în urmă, deși resping cu putere teoriile psiho-pupu, cum le numesc eu, știind prea multe deja dpdv științific, cu atât îmi dau seama că boala m-a  atacat într-un moment în care eram în totală dizarmonie cu mine însămi, în care jucam un rol care nu era și nu va fi niciodată al meu, în care am depus niște eforturi supraomenești nedându-mi timp și fiind constrânsă de dead-line-uri absurde, care nu aveau nicio legătură cu dezvoltarea mea firească.  Nu numai eu, ci toți ai casei am procedat așa, iar totul s-a răsfrânt cel mai dramatic asupra mea, cea care nu trăise despărțită de interiorul ei niciodată până în acel teribil  și lung 2009. Am avut oare nevoie de acești trei ani de  dramă ca să mă înțeleg și să redevin cea care am fost dintotdeauna? nu voi afla niciodată, înclin să cred că da,  încă nu am procesat tot ce s-a întâmplat acolo, nu am reușit să mă conving să mă deschid în fața vreunui specialist, ce scriu aici e vârful icebergului...,  aș prefera prietenii, dar pentru ei ar fi o povară cam grea de dus, jena mea proverbială mă împiedică să spun tot, convinsă fiind că mai bine scriu o muzică despre asta, e un loc unde mă simt într-adevăr foarte, foarte liberă, ușoară, puternică, un loc unde nu mi-e teamă de intensitatea năucitoare a simțirii, de aceea pot spune, pentru unii, atât de multe aici, pentru că de fapt e atât de puțin din ceea ce sunt.

În orice caz, încep și încerc să las în urmă ce am trăit atunci, să mă raportez la acele evenimente ocazional, doar pentru a nu uita nebunia constrângerilor și a nu pica din nou în aceeași capcană. Îmi place enorm senzația de acum, ador aceste momente în care nu mi-e teama de mine, poate a fost prețul maturizării?

Aș mai vrea să spun că arta ajută la definirea libertății. Consumator sau producător :), nu trebuie să ne ferim de ea, dimpotrivă. Nu e totul, dar e un suport excepțional, e poate singura manifestare umană inefabilă și solidă în același timp. Arta nu e doar sentiment, e multă gândire, e pragmatism, e mult cerebral și mult control acolo. Asta în cazul în care vă era teamă de implicațiile ei asupra capacității copiilor de a „reuși în viață” după canoanele societății.

Mi-e foarte bine acum. Mă bucur cu măsură, nu intru în euforie, euforia nu inseamnă libertate decât pe termen extrem de scurt. Copiii sunt pe primul plan, firește, dar nu asta nu e nicio constrângere, e o fericire, cine nu o înțelege are o problema gravă.

Ar trebui să nu ne temem așa mult de libertate. În fond, problema vine de la cei ce trăiesc meschin, greu, în compromis cu ei înșiși , sau mai grav, în deplină necunoștință de cauză în ceea ce-i privește.
Ar trebui să ne putem privi în oglindă. Și apoi, dincolo de oglindă, să ne placă ce vedem și să reușim să transmitem și altora acest lucru. Cu mult curaj, frontal. Pentru că libertatea e unica formă a frumuseții care nu pălește odată cu timpul.

Photo: Cornel Brad