Înainte și după frică

Mi-am propus să marchez data de 2 martie de câte ori voi putea, fără întrerupere sper pentru foarte mulți ani.
Cea de-a doua relatare a momentului decisiv din 2012 este poate cea mai încărcată, pentru că am atins pragul cifrelor din studiile medicale, acela care spune ca la doi ani de la splenectomie s-a observat un număr mic de persoane încă în  remisie.
Cred în efectul Pygmalion, în puterea cuvântului scris și vorbit. Cumva, am modelat acest moment care să mă ducă spre acel mic procent care sfidează statisticile. Mă lupt în continuare să trăiesc astfel.
Dar ziua de 2 martie 2012 a fost una dintre puținele din viață în care am recunoscut că mi-a fost frică. Nu doar frică de momentul punctual, ci și frică de viitor, sentimentul că ai atins ultima reduta și dacă nici acum nu se rezolvă, drumul se închide definitiv. Mi-a fost frică și de moartea imediată, și de un viitor scurt și chinuitor.
În vârtejul în care am trăit de atunci, nu am apucat să mă gândesc bine la asta, poate și din cauză ca frica e cel mai pervers sentiment, ajută uneori și te demolează de cele mai multe ori, iar educația noastră tinde să ne minimalizeze fricile, încă din copilărie, și să le amplifice nejustificat în același timp. Cultura care pretinde copilului să fie curajos la doctor pentru dacă nu, vezi tu ce pățești acasă și mai vine și bau baul dacă nu adormi mai repede și te fură țiganul dacă te mai dai odata în leagan....și cum de te temi de mersul la școală sau la examen sau să încerci ceva nou? fricosule, lașule, nevalorosule în fond.
Așa că am blocat gândurile despre frică, m-am simțit mai întâi nedemnă de a simți așa ceva, apoi fericită că totul s-a terminat cu bine și cumva obligată să ma concentrez pe ceea ce pot face în noua mea viață, căci, nu, acum sănătoasă pot să mă reîntorc la toate datoriile lăsate pe hold în anii anteriori.

Se spune mai nou că memoria are puterea de a modifica amintirile dureroase. Este probabil un mecanism de supraviețuire, la fel ca uitarea, dar mai subtil.
Artistul face însă drumul invers, căci încastrează în creația sa sentimentele, ca într-o cutie cu lipici, de unde ele nu mai pot să fugă. Poate revizita trăirea respectivă de câte ori dorește și, dacă e talentat, o poate sădi și în sufletele celor din public.
Poate fi motivul pentru care unele opere de artă ne răscolesc, ne modifică dincolo de aprecierea intelectuală și estetică. Nu știm de ce la momentul respectiv, și ne întoarcem periodic la ele.

Nu mai cred demult în coincidență ca întâmplare, ci doar ca suprapunere logică de evenimente.
În timp ce scriam despre revizitarea sentimentelor mele, am aflat că regizorul Alain Resnais a trecut de câteva ore în spațiul unde ne place să credem că nu mai exista teamă. Autorul filmului meu preferat, despre puterea memoriei, despre angoase, despre amestecarea timpurilor și despre frica ce omoară iubirea, m-a inspirat să-i parafrazez titlul  în textul de anul trecut: L'année dernière à Vienne.  Coincidența e doar temporală, pentru că, odată influențat substanțial  în problematica interioară de o creație, nu mai există drum de întors.
Și așa am ajuns, mai pe ocolite,  la titlul postării de azi. Viața se măsoară nu neapărat în ani calendaristici, ci proporțiile se modifică constant în funcție de acele momente decisive care ne definesc.
Înainte și după prima compoziție, înainte și după Olah, înainte și dupa copii, înainte și după boală, înainte și după vindecare, înainte și după orice întâlnire fundamentală din viață....și, mai ales și cel mai greu, înainte și după orice clipă în care trăim conștienți de noi înșine.
Dar nu știu dacă există cu adevărat înainte și după frică. Nu pentru mine. Niciodată n-am înțeles de ce unii spun că aș avea curaj. Nu am. Sunt doar un om care crede în efectul Pygmalion și care suferă pentru fiecare clipă în care a dezamagit sau a exagerat cu încrederea în sine. Fiecare duce o cruce în spate, și cumva prefer să fie frica. E gestionabilă, se poate păcăli și se poate învăța din ea.  E foarte posibil să înving statistica, dar nu și teama. O pot exorciza prin muzică , scris și imagini,  pentru că nu pot încă să o uit.
Și mai  pot doar să sper că va veni un moment în care, încălcând orice tratate medicale,  bătrână și înconjurată de nepoți mai obraznici decât copiii, să spun cu liniște: sunt gata.