Am avut o lista lunga si o lista scurta de obiective.
Cele de pe lista scurta...s-au indeplinit toate, cu exceptia unuia singur. Mi-am dorit din tot sufletul ca Bibi sa se faca bine. Nu am de unde sa stiu unde locuieste acest bine, in ce sfere, dar pe mine ma doare teribil, la modul egoist, ca acest inger de copil nu mai e aici sa ne minuneze cu prezenta lui. Ma doare lipsa lui. Aproape fizic.
In rest, anul a inceput greu, nebulos, cu sanatatea mea deteriorata, cu viata mea pe muchie de cutit, operatia insa a functionat deocamdata, ma asteapta cel putin inca un an foarte bun , potrivit statisticilor, majoritatea au rezistat 2 ani fara recadere dupa splenectomie, insa eu vreau sa cred ca ma voi incadra in procentul de 15% care se si vindeca complet.
N-am slabit chiar tot de la cortizon, dar ma aflu pe drumul cel bun. Macar mi-am recapatat chipul in proportie de 90%.
InnerSound 2012 a fost un mega hit. Dar sa vedeti ce grozav va fi la anul :)
N-am compus mult de tot, dar am compus rezonabil. Chiar acum pun ultimele note dintr-o lucrare. E foarte bine. Iar 2013 se anunta deja cu 4 comenzi ferme si una de suflet pentru prietena mea Adriana, cu multe octave si acorduri, promit. Am avut multe evenimente frumoase in 2012, nesperate unele, am muncit pentru ele mult, dar si satisfactiile au fost peste asteptari.
Minunat in 2012 a fost faptul ca am putut, dupa aproape 3 ani de izolare, sa ma reapropii de vechii mei prieteni si sa consolidez prietenii mai noi. Mi-am gasit si inca o sora! Timpul petrecut in preajma lor mi-a lipsit ingrozitor, mai ales ca oricum eu veneam dupa cei 2 ani in care Gheorghe a fost mic de tot si iesirile mele extrem de rare. Sunt acasa afectiv, dpdv prieteni, si la Viena, si la Bucuresti. mai nou si la Busteni. Ce mi-as putea dori mai mult?
Sigur ca ne cautam uneori pretexte (Maria, pe bune acuma, cartonase pt Sofia?:D) sau folosim intalnirile de lucru (noi, Innersounzii) ca sa ne simtim bine impreuna si sa construim ceva conectati frumos, cert e ca desi nu foarte dese, zilele sau serile cu prietenii m-au incarcat minunat , mai ales in ultimele 5 luni ale anului, sau in aceste ultime zile, cand am avut alaturi de mine pe prietena mea din copilarie, sufletul meu pereche la feminin :)
Multumirile catre prietenii si prietenele mele nu ar incapea nici pe 10 pagini, ma opresc asadar, iar pentru 2103 imi propun sa ma vizitez si cu cealalata prietena a mea din copilarie, cu care vorbesc doar la telefon si asta nu e ok.
In plan ultrapersonal, nu mai e nevoie sa spun ca fara sustinere, neconditionata, chiar daca uneori cu maraieli in fond iubitoare si stimulative chiar prin negatie:), nu as fi reusit nimic din toate astea. Nu-i usor sa ai (si sa fii :P) o sotie si o mama compozitoare.
Am sa inchei, nu de alta, dar am de lucru azi. Nu la piftii sau alte chestii de mancat, ci la compozitie. Nu e corvoada, e o fericire.
Sper ca 2013 sa ma tina asa, sanatoasa si fericita.
Va urez acelasi lucru.
31 decembrie 2012
29 decembrie 2012
Real girls aren't perfect
Asa scrie pe tricoul pe care-l port azi,
In final de 2012, cu feminitatea regasita, exterioara dar mai ales interioara, o urare frivola pentru prietenele mele: fiti voi insiva, asa veti fi ireal de frumoase, deci perfecte.
Fizicul e usor perfectibil, dar stilul personal e greu de gasit si conturat.
Stilul nu inseamna haine de firma, sedinte la coafor , bijuterii si parfumuri, astea il pot eventua colora un pic, sau mai bine zis, ne pot iluziona in momentele in care nu avem chef de lucruri serioase. Oricum, trebuie sa devina accesorii a ceea ce suntem.
Nu fac apologia neingrijirii, dimpotriva, detaliile ma intereseaza si ma declar cu mandrie o superficiala profunda.
Insa perfectiunea nu rezida in realitate, ci in suprarealitate, in ireal , in proiectia noastra asupra celorlalti, in frumosul si misterul cu care ne prezentam.
I'm perfect, because I am not real.
In final de 2012, cu feminitatea regasita, exterioara dar mai ales interioara, o urare frivola pentru prietenele mele: fiti voi insiva, asa veti fi ireal de frumoase, deci perfecte.
Fizicul e usor perfectibil, dar stilul personal e greu de gasit si conturat.
Stilul nu inseamna haine de firma, sedinte la coafor , bijuterii si parfumuri, astea il pot eventua colora un pic, sau mai bine zis, ne pot iluziona in momentele in care nu avem chef de lucruri serioase. Oricum, trebuie sa devina accesorii a ceea ce suntem.
Nu fac apologia neingrijirii, dimpotriva, detaliile ma intereseaza si ma declar cu mandrie o superficiala profunda.
Insa perfectiunea nu rezida in realitate, ci in suprarealitate, in ireal , in proiectia noastra asupra celorlalti, in frumosul si misterul cu care ne prezentam.
I'm perfect, because I am not real.
28 decembrie 2012
Autopsie pe viu
E gălăgioasă.
E aglomerată.
E tensiune, e freamăt.
E groază, e angoasă, e imprevizibilă, o doare.
E empatie, totul trece prin ea și lasă urme, grele și pline de remușcări.
E risipire, e lipsă, e prea plin, e plâns, e strigăt, e șoaptă și e zâmbet dulce care o doare.
E egoism, e concentrare, e autocentrare și e răutate.
E izolată, e în mijlocul tuturor, nu îi vede, îi aude, îi simte acut, o doare.
E prea plin, e dăruire, e abandonare, e foarte frumoasă și e foarte urâtă, e seducătoare și inaccesibilă. E cu sufletul lăsat la vedere, învelit în câteva sunete, e iubită, e ingrijorată.
E alungată, e dorită, e singură, e chemată, e speriată, o doare.
E suavă, e vulcanică, e terifiantă, e minunată.
E precisă, e tăioasă, e dură, e cerebrală.
E vinovată, e încăpățânată, e parfumată cu dragoste și e îmbrăcată cu inteligență.
E enervată, e nestăpânită, e imposibilă, e indispensabilă.
E prea plin, e plâns, e strigăt și zâmbet dulce.
E groază, e angoasă, e freamăt.
E tensiune, e empatie.
O doare.
E Sabina cufundată în muzică, suferind la fiecare sunet în mod egal cu fiecare chemare a fetiței febrile pe care o doare capul și gâtul , speriate amândouă, îngrozind bărbații familiei, cele mai temute și iubite S și S, extraordinare muzici răzvrătindu-se în mine și în lume și împărțindu-se violent între toate marile mele iubiri.
E aglomerată.
E tensiune, e freamăt.
E groază, e angoasă, e imprevizibilă, o doare.
E empatie, totul trece prin ea și lasă urme, grele și pline de remușcări.
E risipire, e lipsă, e prea plin, e plâns, e strigăt, e șoaptă și e zâmbet dulce care o doare.
E egoism, e concentrare, e autocentrare și e răutate.
E izolată, e în mijlocul tuturor, nu îi vede, îi aude, îi simte acut, o doare.
E prea plin, e dăruire, e abandonare, e foarte frumoasă și e foarte urâtă, e seducătoare și inaccesibilă. E cu sufletul lăsat la vedere, învelit în câteva sunete, e iubită, e ingrijorată.
E alungată, e dorită, e singură, e chemată, e speriată, o doare.
E suavă, e vulcanică, e terifiantă, e minunată.
E precisă, e tăioasă, e dură, e cerebrală.
E vinovată, e încăpățânată, e parfumată cu dragoste și e îmbrăcată cu inteligență.
E enervată, e nestăpânită, e imposibilă, e indispensabilă.
E prea plin, e plâns, e strigăt și zâmbet dulce.
E groază, e angoasă, e freamăt.
E tensiune, e empatie.
O doare.
E Sabina cufundată în muzică, suferind la fiecare sunet în mod egal cu fiecare chemare a fetiței febrile pe care o doare capul și gâtul , speriate amândouă, îngrozind bărbații familiei, cele mai temute și iubite S și S, extraordinare muzici răzvrătindu-se în mine și în lume și împărțindu-se violent între toate marile mele iubiri.
24 decembrie 2012
De la mine, pentru voi
Zilele astea se succed rapid, năvalnic aș spune. E primul Crăciun în casa de la Bușteni care mă prinde sănătoasă, de aceea foarte ocupată, nu-mi ajunge ziua pentru câte aș vrea să fac, în primul rând sunt copiii, apoi compoziția de terminat, bucătaria :), plimbarea zilnică cât mai alertă, aș mai fi vrut să prind o oră de reluat studiul la pian, dar deocamdată am reușit niște anemice 25 de minute într-o zi , doar citire de partituri.
M-am uitat un pic în urmă, anul ăsta am scris aproape dublu pe blog față de anul trecut, tonul s-a schimbat radical, nu mă mai tem de ce simt, de fapt, nu mă mai tem de aproape nimic.
Mai sunt niște demoni care atacă din când în când, încă nu știu ce să fac cu ei, îmi dau seama că trebuie să am o perioadă de doliu, înca nu am avut-o, nu mi-am permis-o. Asta e singura mea teamă, că nu consum toate trairile negative ale ultimilor ani, mi-e frică să nu mă mint un pic, poate ar trebui ca atunci când nu sunt bine să nu mai lupt atât? Să accept că armonia înseamnă și multe disonanțe și că uneori rezolvările vin mult mai târziu și mai neașteptat decît am crede?
Oricum ar fi, blogul meu, la care uneori am vrut să renunț, îmi este martor și sprijin și sunt fericită că pot avea încă deschiderea de a scrie. Câteodată mă simt foarte singură, acolo în vârful meu personal, alteori un singur cuvânt mai rece și plasat precis poate să mă arunce în cele mai negre găuri care absorb tot ce am mai bun și frumos și lasă la suprafață doar îndoielile și tristetețea.
Blogul meu nu e o evadare în virtual, ci dimpotrivă, e o modalitate de pune în concret tot ce sunt. E felul meu de a mă ancora în realitate, cuvântul scris e deja mai mult decât a-și consuma niște stări visând frumos sau urât.
Faptul că sunt citită e un bonus neașteptat și nesperat. Am primit datorită jurnalului meu multă energie bună, mult dragoste și multe sentimente frumoase. Am primit și cadouri reale, ultimul dintre ele de la Lada cu Minuni, prin poștă, minunații fulgi albi croșetați, un reminder al faptului că ceea ce scriu eu în online despre alăptare, înca din 2003, nu a fost degeaba, m-am bucurat să aflu încă odată că cineva a reușit cu un pic de sprijin moral de la mine.
Simt nevoia să vă mulțumesc și eu un pic mai concret, tuturor celor care mă citiți. Am s-o fac mai comod, dar din toată inima.
Am încărcat Oratoriul de Crăciun de Bach într-o interpretare de referință. Linkul va fi valabil două săptămâni începând de azi, așa că grăbiți-vă să îl descărcați.
Mi-ar face mare plăcere și să-mi lăsați aici un comentariu în care să-mi spuneți de ce citiți Armonii. Dar nu e obligatoriu.
Crăciun frumos, luminos și cald vă doresc!
Mă retrag la foile mele, de plăcintă și de portative.
M-am uitat un pic în urmă, anul ăsta am scris aproape dublu pe blog față de anul trecut, tonul s-a schimbat radical, nu mă mai tem de ce simt, de fapt, nu mă mai tem de aproape nimic.
Mai sunt niște demoni care atacă din când în când, încă nu știu ce să fac cu ei, îmi dau seama că trebuie să am o perioadă de doliu, înca nu am avut-o, nu mi-am permis-o. Asta e singura mea teamă, că nu consum toate trairile negative ale ultimilor ani, mi-e frică să nu mă mint un pic, poate ar trebui ca atunci când nu sunt bine să nu mai lupt atât? Să accept că armonia înseamnă și multe disonanțe și că uneori rezolvările vin mult mai târziu și mai neașteptat decît am crede?
Oricum ar fi, blogul meu, la care uneori am vrut să renunț, îmi este martor și sprijin și sunt fericită că pot avea încă deschiderea de a scrie. Câteodată mă simt foarte singură, acolo în vârful meu personal, alteori un singur cuvânt mai rece și plasat precis poate să mă arunce în cele mai negre găuri care absorb tot ce am mai bun și frumos și lasă la suprafață doar îndoielile și tristetețea.
Blogul meu nu e o evadare în virtual, ci dimpotrivă, e o modalitate de pune în concret tot ce sunt. E felul meu de a mă ancora în realitate, cuvântul scris e deja mai mult decât a-și consuma niște stări visând frumos sau urât.
Faptul că sunt citită e un bonus neașteptat și nesperat. Am primit datorită jurnalului meu multă energie bună, mult dragoste și multe sentimente frumoase. Am primit și cadouri reale, ultimul dintre ele de la Lada cu Minuni, prin poștă, minunații fulgi albi croșetați, un reminder al faptului că ceea ce scriu eu în online despre alăptare, înca din 2003, nu a fost degeaba, m-am bucurat să aflu încă odată că cineva a reușit cu un pic de sprijin moral de la mine.
Simt nevoia să vă mulțumesc și eu un pic mai concret, tuturor celor care mă citiți. Am s-o fac mai comod, dar din toată inima.
Am încărcat Oratoriul de Crăciun de Bach într-o interpretare de referință. Linkul va fi valabil două săptămâni începând de azi, așa că grăbiți-vă să îl descărcați.
Mi-ar face mare plăcere și să-mi lăsați aici un comentariu în care să-mi spuneți de ce citiți Armonii. Dar nu e obligatoriu.
Crăciun frumos, luminos și cald vă doresc!
Mă retrag la foile mele, de plăcintă și de portative.
22 decembrie 2012
Sa nu uit
O scriu aici repede, in minutele putine online, ca nu e timp de asa ceva zilele astea, din fericire.
O scriu pentru mine, si doar pentru mine, chiar daca se vede www, poate e chiar mai sanatos asa, mai asumat, poate chiar va avea efect.
E important sa nu uit ce cred despre capcana nemultumirii, de sine si a celorlalti, e cea mai periculoasa dintre toate. Ca sentimentul de vinovatie e extrem de distructiv. Ca daca alegi sa ai regrete si nu remuscari, e bine sa-ti pastrezi alegerea cu seninatate. Ca unele idei, simtiri si ganduri raman mai curate spuse doar in limbajul meu personal, muzical.
Sa nu uit de singurul loc unde sunt libera, libera, libera, libera, libera. Si sa nu uit ca intotdeauna acolo au fost piedici, invariabil, mai nobile sau mai meschine, de ce ma mir acum?
Sa nu uit ca nu e vina mea daca nu pot sa integrez toate zgomotele si bruiajele in muzica mea. Sa nu uit ca e firesc sa nu fie usor, sa nu uit ca pentru puritate mediul in care traim nu e cel mai favorabil.
Sa nu uit ca pentru compozitie e nevoie de un efort interior mai mare decat acela, de pilda, de a face biscuiti, iar biscuitii vor fi o relaxare, nu o procrastinare, sa nu ma simt vinovata pt ei, sa nu uit ca si biscuitii ma fac fericita, sa nu uit de nimic din ce ma face fericita, sa nu uit ca sunt, eminamente, o fire fericita.
Sa nu uit ca fericirea inseamna sa simt intens tot ce se intampla, bun sau rau, vesel sau trist, cu mine, cu cei din jurul meu.
Sa nu uit de lumina si de intuneric, sa nu uit ca eu sunt cea normala, atunci cand le percep si le traiesc, in opozitie, in nuante de gri sau in armonie.
O scriu pentru mine, si doar pentru mine, chiar daca se vede www, poate e chiar mai sanatos asa, mai asumat, poate chiar va avea efect.
E important sa nu uit ce cred despre capcana nemultumirii, de sine si a celorlalti, e cea mai periculoasa dintre toate. Ca sentimentul de vinovatie e extrem de distructiv. Ca daca alegi sa ai regrete si nu remuscari, e bine sa-ti pastrezi alegerea cu seninatate. Ca unele idei, simtiri si ganduri raman mai curate spuse doar in limbajul meu personal, muzical.
Sa nu uit de singurul loc unde sunt libera, libera, libera, libera, libera. Si sa nu uit ca intotdeauna acolo au fost piedici, invariabil, mai nobile sau mai meschine, de ce ma mir acum?
Sa nu uit ca nu e vina mea daca nu pot sa integrez toate zgomotele si bruiajele in muzica mea. Sa nu uit ca e firesc sa nu fie usor, sa nu uit ca pentru puritate mediul in care traim nu e cel mai favorabil.
Sa nu uit ca pentru compozitie e nevoie de un efort interior mai mare decat acela, de pilda, de a face biscuiti, iar biscuitii vor fi o relaxare, nu o procrastinare, sa nu ma simt vinovata pt ei, sa nu uit ca si biscuitii ma fac fericita, sa nu uit de nimic din ce ma face fericita, sa nu uit ca sunt, eminamente, o fire fericita.
Sa nu uit ca fericirea inseamna sa simt intens tot ce se intampla, bun sau rau, vesel sau trist, cu mine, cu cei din jurul meu.
Sa nu uit de lumina si de intuneric, sa nu uit ca eu sunt cea normala, atunci cand le percep si le traiesc, in opozitie, in nuante de gri sau in armonie.
21 decembrie 2012
de 21 decembrie
Astazi aniversam 100 de ani de la nasterea inginerului Mircea Ulubeanu. Sa ne amintim un pic cine a fost si ce a facut.
In rest, ziua de azi e una interesanta, ninge calm si eficient, casa mea e plina de copii, personali si de prin vecini, trebuie sa le gasesc o joaca mai linistita, nu de alta, dar ma asteapta foile goale sus sa le umplu cu o tristete interna care creste intr-un mod surprinzator de pozitiv si benefic, dupa ce o scriu pe note am s-o explic si in cuvinte.
Ma uitam printre ultimele fotografii cu Pentaxul meu drag si tare obosit, am gasit-o pe cea cu mine si Monica, cea mai buna prietena, pianista extrem de talentata si mama nemaipomenita pentru doua fetite dulci, am plecat amandoua in acelasi an universitar prin Europa, eu m-am intors, ea nu, prietena mea care va pleca si mai departe, dar de care am sa ma bucur in aceasta vacanta de Craciun intr-un mod nesperat, abia o astept.
Si ce frumos canta Rachmaninov:) Filmat cu telefonul, sunetul vai de el, insa tot se simte poezia si sufletul ei romantic, imi pare rau doar ca e asa de scurt fragmentul.
In rest, ziua de azi e una interesanta, ninge calm si eficient, casa mea e plina de copii, personali si de prin vecini, trebuie sa le gasesc o joaca mai linistita, nu de alta, dar ma asteapta foile goale sus sa le umplu cu o tristete interna care creste intr-un mod surprinzator de pozitiv si benefic, dupa ce o scriu pe note am s-o explic si in cuvinte.
Ma uitam printre ultimele fotografii cu Pentaxul meu drag si tare obosit, am gasit-o pe cea cu mine si Monica, cea mai buna prietena, pianista extrem de talentata si mama nemaipomenita pentru doua fetite dulci, am plecat amandoua in acelasi an universitar prin Europa, eu m-am intors, ea nu, prietena mea care va pleca si mai departe, dar de care am sa ma bucur in aceasta vacanta de Craciun intr-un mod nesperat, abia o astept.
19 decembrie 2012
O extravaganta
Asa, cam ca mine si ca viata mea.
Am o fotografie ca o imagine din clip, demult, 2010.
Cant la pian.
Am si pistrui :P
Muzica as fi scris-o mai bine, recunosc :)
M-au cucerit poezia si mirosul, evident, desi nu stiu cand si daca am sa-l port.
Clipul l-am descoperit acum 15 minute, intamplare fericita sau greseala vanitoasa?
Intrebarea ramane insa: un parfum iti da un stil sau un gen?
A avea stil e minunat. A fi un anume gen nu mai e la fel de interesant.
Mi-ar placea o discutie pe tema asta.
Rima XI
(...)
- Yo soy un sueño, un imposible,
vano fantasma de niebla y luz;
soy incorpórea, soy intangible;
no puedo amarte.
- ¡Oh, ven, ven tú!
La final, e timpul pentru muzica si tacere, nu pentru vorbe in plus si lacrimi.
Toata poezia:
Am o fotografie ca o imagine din clip, demult, 2010.
Cant la pian.
Am si pistrui :P
Muzica as fi scris-o mai bine, recunosc :)
M-au cucerit poezia si mirosul, evident, desi nu stiu cand si daca am sa-l port.
Clipul l-am descoperit acum 15 minute, intamplare fericita sau greseala vanitoasa?
Intrebarea ramane insa: un parfum iti da un stil sau un gen?
A avea stil e minunat. A fi un anume gen nu mai e la fel de interesant.
Mi-ar placea o discutie pe tema asta.
Rima XI
(...)
- Yo soy un sueño, un imposible,
vano fantasma de niebla y luz;
soy incorpórea, soy intangible;
no puedo amarte.
- ¡Oh, ven, ven tú!
La final, e timpul pentru muzica si tacere, nu pentru vorbe in plus si lacrimi.
Toata poezia:
-Yo soy ardiente, yo soy morena,
|
-I am ardent, I am brown,
|
|
yo soy el símbolo de la pasión,
|
I am the sign of passion,
|
|
de ansia de goces mi alma está llena.
|
of anxiety for pleasures is my soul full.
|
|
¿A mí me buscas?
|
Are you looking for me?
|
|
-No es a ti: no.
|
-It's not for you: no.
|
|
-Mi frente es pálida, mis trenzas de oro,
|
-My forehead is pale, my braids of gold,
|
|
puedo brindarte dichas sin fin.
|
I can give you endless happiness.
|
|
Yo de ternura guardo un tesoro.
|
I keep a treasure of tenderness.
|
|
¿A mí me llamas?
|
Are you calling me?
|
|
-No: no es a ti.
|
-No: it's not you.
|
|
-Yo soy un sueño, un imposible,
|
-I am a dream, an impossible,
|
|
vano fantasma de niebla y luz;
|
vain ghost of mist and light;
|
|
soy incorpórea, soy intangible:
|
I am bodiless, I am untouchable:
|
|
no puedo amarte.
|
I cannot love you.
|
|
-¡Oh, ven; ven tú!
|
-Oh, come, you come!
|
Foto: Sabina Ulubeanu
16 decembrie 2012
puzzle
Cateodata e bine sa ai ceva cu care sa faci o fotografie. Orice ar fi acel ceva.
Alteori ar fi bine sa te poti opri in drum sa faci o fotografie,, cum era in seara asta cand am venit de la Opera si cladirea in ceata a ceea ce se zvonea ca va fi radioul mi-a vorbit foarte direct, dar eu eram intr-un taxi care ma aducea acasa, sau cum a fost joi la concertul Monicai, cand la intoarcerea din Ploiesti era o ceata de nu se vedea nimic, strabatuta de niste siluete fine de copaci si cate o lumina razleata, incredibil sentiment, mai ales dupa Rachmaninov 2, dar nu puteam opri pe toata lumea ca sa ma tratez eu fotografic de melancolie si emotia revederii cu prietena mea cea mai buna.
Asa ca acum 2 zile, cand am prin ocazia, n-am mai scapat-o. Am si unele mai anecdotice de atat, dar am ales-o pe asta, cu contrapunctul ei usor agresiv.
Alteori ar fi bine sa te poti opri in drum sa faci o fotografie,, cum era in seara asta cand am venit de la Opera si cladirea in ceata a ceea ce se zvonea ca va fi radioul mi-a vorbit foarte direct, dar eu eram intr-un taxi care ma aducea acasa, sau cum a fost joi la concertul Monicai, cand la intoarcerea din Ploiesti era o ceata de nu se vedea nimic, strabatuta de niste siluete fine de copaci si cate o lumina razleata, incredibil sentiment, mai ales dupa Rachmaninov 2, dar nu puteam opri pe toata lumea ca sa ma tratez eu fotografic de melancolie si emotia revederii cu prietena mea cea mai buna.
Asa ca acum 2 zile, cand am prin ocazia, n-am mai scapat-o. Am si unele mai anecdotice de atat, dar am ales-o pe asta, cu contrapunctul ei usor agresiv.
15 decembrie 2012
14 decembrie 2012
frumos, furat de la Smilla
„Believe in a love that is being stored up for you like an inheritance,
and have faith that in this love there is a strength and a blessing so
large that you can travel as far as you wish without having to step
outside it.”
Rainer Maria Rilke.
In original:
”aber glauben Sie an eine Liebe, die für Sie aufbewahrt wird wie eine Erbschaft, und vertrauen Sie, daß in dieser Liebe eine Kraft ist und ein Segen, aus dem Sie nicht herausgehen müssen, um ganz weit zu gehen!'
este vorba de scrisoarea a 4-a.
Multumesc, Christina!
nici pot sa spun mai mult, as scrie romane si ar fi puerile, insa a miscat foarte tare ceva in mine aceasta fraza.
Tot Rilke, tot in scrisorile catre un tanar poet, despre creatie, foarte binevenita si aceasta propozitie in contextul meu actual:
Ein Kunstwerk ist gut, wenn es aus Notwendigkeit entstand.
O opera de arta este buna (valoroasa) cand se naste din necesitate.
Este vorba, fireste, de necesitatea interioara a autorului.
Parca se potriveste Pavana de Enescu , cantata de Maria Fotino, o mare, uriasa interpreta pe nedrept uitata.
Rainer Maria Rilke.
In original:
”aber glauben Sie an eine Liebe, die für Sie aufbewahrt wird wie eine Erbschaft, und vertrauen Sie, daß in dieser Liebe eine Kraft ist und ein Segen, aus dem Sie nicht herausgehen müssen, um ganz weit zu gehen!'
este vorba de scrisoarea a 4-a.
Multumesc, Christina!
nici pot sa spun mai mult, as scrie romane si ar fi puerile, insa a miscat foarte tare ceva in mine aceasta fraza.
Tot Rilke, tot in scrisorile catre un tanar poet, despre creatie, foarte binevenita si aceasta propozitie in contextul meu actual:
Ein Kunstwerk ist gut, wenn es aus Notwendigkeit entstand.
O opera de arta este buna (valoroasa) cand se naste din necesitate.
Este vorba, fireste, de necesitatea interioara a autorului.
Parca se potriveste Pavana de Enescu , cantata de Maria Fotino, o mare, uriasa interpreta pe nedrept uitata.
Muzica safirelor
Există obiecte care ne pot schimba viața. Există obiecte fără de care nu am fi noi înșine pe de-a întregul...poate că nu ar trebui să fim dependenti de ceva material, însă așa e omul construit, să țeasă povești și sentimente în jurul lui, să investească afectiv în ceea ce îl înconjoară.
Eu nu am multe astfel de obiecte. Sigur că pianul de la părinții mei și mașina de cusut a bunicii îmi vor rămâne în suflet până când acesta va părăsi această lume. Dar trăiesc foarte bine și cu ele la distanță.
Exista însă ceva de care nu m-aș putea despărti, indiferent unde m-ar duce viața.
Ceva atât de delicat, dar puternic și minunat, cum numai muzica poate fi.
Pentru ca, da, port pe mână muzica vieții mele. Un inel pe care l-am mai dat jos doar cand studiam serios la pian, un inel care ma definește, care ma completează, care mă caracterizează.
Singura bijuterie care poartă în ea o lecție de compoziție. Patru briliante mici și două safire în forma ochilor mei, într-o bandă delicată croită parcă special pentru mine. Forme care descriu o poveste de iubire cum n-a mai fost vreuna și cum nu va mai fi în curând pe-acest pământ.
Inelul meu începe cu un punct și o linie orizontală. Apoi intervine schimbarea, următorul punct se află în linie oblică față de primul, evolutiv. Următoarea linie albastră urmează direcția deja câștigată, pentru ca cele două puncte care încheie compoziția să rezume totul: unul devine doi, în sensul unei vieți renăscute.
Nu a fost ușor de găsit o bijuterie pentru mine. Numai norocul a făcut ca în acea dimineață extrem de geroasă, în Dresda de-abia dezmorțită de spiritul sărbătorilor, o femeie să scoată de sub tejghea, puțin obosită după jumătate de oră de întrebări, minunea pe care am primit-o emoționată câteva zile mai târziu, o supriză totală pentru mine, o prevestire timpurie a unei vieți de poveste.
Inelul nu mi s-a potrivit pe „degetul patru”, așa cum îi spunem noi, pianiștii, ci îl port pe cel din mijloc, pe mâna dreaptă, și e primul lucru pe care îl văd în toate diminețile în care mă trezesc. La început a fost un pic larg, apoi s-a ajustat de la sine, odată cu trecerea vremii și cu transformarea mea în femeia care sunt astăzi.
Pentru că ce a urmat, e o poveste și mai fantastică. Singura bijuterie care i s-a alăturat a fost verigheta, de astă dată cumpărată de mine, tot în spațiu german, nordul extrem, mi-am le-am dorit cât mai asemănătoare cu inelul și doar cu numele scris înăuntru, atemporal, ca dragostea.
Nu le-am mai dat jos nici când studiam la pian, m-am obișnuit cu ele, doar la mare le păzesc și le las undeva în cameră, ca să nu le duc grija în largul albastru pe care îl ador.
În timpul sarcinilor nu mi s-au umflat mâinile atât de tare încât să trebuiască să îmi scot inelul. Nici măcar în timpul nașterilor nu m-a pus nimeni să îl dau jos.
In 2010 și 2011 ceva s-a întâmplat. Aproape că nu puteam să-l privesc și pietrele își pierduseră magia. Mă găseam într-o profunda respingere, îndreptată către mine și reflectată asupra celor aproape mie.
Apoi a urmat singurul moment în care m-a așteptat în sertar, și nu în grija cuiva drag, la Viena, în primăvară, în timpul splenctomiei. Probabil că orele de la ATI au fost îngrozitoare și pentru că simțeam că îmi lipsește un organ vital: nu splina, ci privirea odihnitoare spre mâna dreaptă, în galben, alb și albastru. Probabil că secunda în care am putut să-l simt din nou acolo unde îi este locul a coincis cu vindecarea mea.
În iulie, la mare, a fost primul an când am uitat să-l scot în plutirea mea până departe, așa cum îmi place. A fost un alt moment decisiv, fără să știu: a coincis cu renunțarea la medicația teribilă care m-a torturat cu atâta perfidie.
N-am reușit să mă gândesc la toate astea până azi, când mă simt dn nou cea care palpită în ritmul vechilor rune, cea care lăcrimează adânc la concertul celei mai bune prietene, cea care a învățat să și asculte, nu doar să vorbească, cea care a trăit in 33 de ani ca alții în 333, cea care a cunoscut viața, moartea, iubirea, îndrăgostirea, chinul creației, bucuria creației, cea care vrea să dea mult din ceea ce este, pentru ca mă simt prea plină de frumos, de bine, de minunat.
Și nu aș fi fost toate acestea fără să primesc descrierea muzicală a unor safire în forma ochilor mei căprui, care se apleacă, fără ochelari, asupra foilor alb negru cu portative, văzand inevitabil inelul magic care îmi va deschide drumul către...simfonia pe care o așteaptă, pe bună dreptate, toți cei care mă iubesc și pe care îi iubesc.
Eu nu am multe astfel de obiecte. Sigur că pianul de la părinții mei și mașina de cusut a bunicii îmi vor rămâne în suflet până când acesta va părăsi această lume. Dar trăiesc foarte bine și cu ele la distanță.
Exista însă ceva de care nu m-aș putea despărti, indiferent unde m-ar duce viața.
Ceva atât de delicat, dar puternic și minunat, cum numai muzica poate fi.
Pentru ca, da, port pe mână muzica vieții mele. Un inel pe care l-am mai dat jos doar cand studiam serios la pian, un inel care ma definește, care ma completează, care mă caracterizează.
Singura bijuterie care poartă în ea o lecție de compoziție. Patru briliante mici și două safire în forma ochilor mei, într-o bandă delicată croită parcă special pentru mine. Forme care descriu o poveste de iubire cum n-a mai fost vreuna și cum nu va mai fi în curând pe-acest pământ.
Inelul meu începe cu un punct și o linie orizontală. Apoi intervine schimbarea, următorul punct se află în linie oblică față de primul, evolutiv. Următoarea linie albastră urmează direcția deja câștigată, pentru ca cele două puncte care încheie compoziția să rezume totul: unul devine doi, în sensul unei vieți renăscute.
Nu a fost ușor de găsit o bijuterie pentru mine. Numai norocul a făcut ca în acea dimineață extrem de geroasă, în Dresda de-abia dezmorțită de spiritul sărbătorilor, o femeie să scoată de sub tejghea, puțin obosită după jumătate de oră de întrebări, minunea pe care am primit-o emoționată câteva zile mai târziu, o supriză totală pentru mine, o prevestire timpurie a unei vieți de poveste.
Inelul nu mi s-a potrivit pe „degetul patru”, așa cum îi spunem noi, pianiștii, ci îl port pe cel din mijloc, pe mâna dreaptă, și e primul lucru pe care îl văd în toate diminețile în care mă trezesc. La început a fost un pic larg, apoi s-a ajustat de la sine, odată cu trecerea vremii și cu transformarea mea în femeia care sunt astăzi.
Pentru că ce a urmat, e o poveste și mai fantastică. Singura bijuterie care i s-a alăturat a fost verigheta, de astă dată cumpărată de mine, tot în spațiu german, nordul extrem, mi-am le-am dorit cât mai asemănătoare cu inelul și doar cu numele scris înăuntru, atemporal, ca dragostea.
Nu le-am mai dat jos nici când studiam la pian, m-am obișnuit cu ele, doar la mare le păzesc și le las undeva în cameră, ca să nu le duc grija în largul albastru pe care îl ador.
În timpul sarcinilor nu mi s-au umflat mâinile atât de tare încât să trebuiască să îmi scot inelul. Nici măcar în timpul nașterilor nu m-a pus nimeni să îl dau jos.
In 2010 și 2011 ceva s-a întâmplat. Aproape că nu puteam să-l privesc și pietrele își pierduseră magia. Mă găseam într-o profunda respingere, îndreptată către mine și reflectată asupra celor aproape mie.
Apoi a urmat singurul moment în care m-a așteptat în sertar, și nu în grija cuiva drag, la Viena, în primăvară, în timpul splenctomiei. Probabil că orele de la ATI au fost îngrozitoare și pentru că simțeam că îmi lipsește un organ vital: nu splina, ci privirea odihnitoare spre mâna dreaptă, în galben, alb și albastru. Probabil că secunda în care am putut să-l simt din nou acolo unde îi este locul a coincis cu vindecarea mea.
În iulie, la mare, a fost primul an când am uitat să-l scot în plutirea mea până departe, așa cum îmi place. A fost un alt moment decisiv, fără să știu: a coincis cu renunțarea la medicația teribilă care m-a torturat cu atâta perfidie.
N-am reușit să mă gândesc la toate astea până azi, când mă simt dn nou cea care palpită în ritmul vechilor rune, cea care lăcrimează adânc la concertul celei mai bune prietene, cea care a învățat să și asculte, nu doar să vorbească, cea care a trăit in 33 de ani ca alții în 333, cea care a cunoscut viața, moartea, iubirea, îndrăgostirea, chinul creației, bucuria creației, cea care vrea să dea mult din ceea ce este, pentru ca mă simt prea plină de frumos, de bine, de minunat.
Și nu aș fi fost toate acestea fără să primesc descrierea muzicală a unor safire în forma ochilor mei căprui, care se apleacă, fără ochelari, asupra foilor alb negru cu portative, văzand inevitabil inelul magic care îmi va deschide drumul către...simfonia pe care o așteaptă, pe bună dreptate, toți cei care mă iubesc și pe care îi iubesc.
13 decembrie 2012
Despre libertate si alti demoni
Problema libertății mă preocupă de foarte multă vreme. A libertății sufletești în primul rând, mai ales în contextul acesta al vieții agitate, plină de responsabilități, griji, poveri care atârnă greu și care pot ucide orice senzație de plutire și frumusețe.
Ce ne ține prizonieri? Ce ne împiedică să ne uităm la noi înșine și, mai grav, ce ne împiedică să ne acceptăm atunci când ne vedem așa cum suntem? Și cât de bună e această libertate?
Am avut momentele mele de revoltă frenetică de multe ori de-a lungul vieții. Contradicțiile „casă- societate” au început cu vârsta copilăriei, trecând bineînțeles prin adolescență, moment al vieții mele în care m-am simțit mereu cu un pas înainte, nu am fost o neînțeleasă, n-am avut probleme cu școala, nici cu găsirea drumului profesional, așadar, total ciudat pentru o adolescentă, dar în schimb senzația de libertate interioară, de a putea face tot ce imi propun era înspăimântătoare. De ce ? Pentru că în acele vremuri, mijloc de ani 90', puțini tineri își luau propriile decizii în legatură cu viața lor, iar asta mă făcea să mă simt complet outsider și pe teren mișcător în raport cu ceilalți, și foarte sigură și suverană în raport cu mine, susținută fiind de părinții mei.
Rămân aici pentru acest moment al scrierii mele, deoarece ajung la o parte a problematicii care mă preocupă. La creșterea copiilor în spiritul libertății. O libertate foarte bine înțeleasă. Acea libertate care îti vorbeste matur, care-ți spune că atunci când ți-ai făcut treaba, ești capabil de a-ți urma idealurile. „Treaba” are, desigur, strânsă legătură cu idealurile.
Cum sădim însa această idee de ideal in copii? Și, mai ales, e sănătos să facem asta?
Oare nu e mai întelept să nu le încurajăm o prea profundă visare? Scopuri prea înalte? Care macină, consumă, uneori distrug echilibrul interior, nu te lasă liniștit, te avântă, te înflăcărează, te trec prin toate tonalitățile trăirilor și te împiedică să petreci o viață calmă și lipsită de problematici?
Trebuie să recunosc, îi invidiez pe aceia care reușesc să învingă demonul libertății. Nu o spun cu ironie, ci cu profund regret, pentru ca libertatea aduce cu sine înălțimi luminoase și pastelate dar și hăuri severe și aspre.
În momentul în care îți acorzi luxul simțirilor intense, te supui totodată la arderi rapide, din ambele capete ale lumânării, cum zic francezii. Și nu toată lumea e dispusă să îți accepte asta. Din exterior, pare egocentrism, indiferent cât de mult dai acestui exterior, conștient și inconștient. Libertatea interioară sperie, incomodează, provoacă panică, uneori zeflemea, de multe ori iritare.
Dar dacă toți am fi mai conectați cu propria ființă, oare nu ar fi mai ușor?
Începe de la naștere, de la primele momente la sânul mamei, de la dăruirea totală pe care bebelușul o percepe ca fiind naturală, că i se cuvine, continuă cu atenta ghidare prin copilăria mică, cu folosirea parcimonioasă a negațiilor și interdicțiilor, cu anularea categorisirilor, cu înlăturarea patternurilor care umilesc și reduc copilul la o o materie numai bună de modelat într-un pătrățel facil.
Desigur, e nevoie de mult efort pentru asta. Uneori, a deveni părinte e un trigger năucitor pentru a scoate la iveală toate rănile adunate de-a lungul vremurilor. Mi s-a întîmplat și mie, eu, paradoxal, am suferit de prea multă libertate, e specifică celor ce se ocupă cu artele, mă doream mai organizată, mai adunată, mai burgheză. N-am reușit niciodată, am realizat doar o profundă depresie postnatală, trenul maternității m-a izbit frontal la 23 de ani, noroc că tot libertatea m-a salvat, și asta doar pentru că am fost lăsată să îmi manifest curajul întotdeauna, m-am uitat la mine însămi și mi-am dat seama că a mă schimba după cerințele cărților de puericultură din vremea aceea era adevărata eroare, mai bine zis, adevărata oroare.
Libertatea gândurilor și a sentimentelor nu ține de material, de ce mașină conduci, de ce telefon butonezi și din ce vilă pe malul Mediteranei conduci afacerile mondiale. Dimpotrivă, de cele mai multe ori te stăpânesc ele pe tine, asta, dacă nu ai fost crescut în puternică conexiune cu natura ta intimă. Cred cu convingere că bunătatea, îngăduința, deschiderea, iubirea unor părinți, sunt singurele căi pentru a crește un copil ce va rămâne luminos și curios indiferent ce drum va alege ca adult. Așa, va face face față la orice, tuturor problemelor care se ivesc inerent de-a lungul unei vieți, pentru că o problemă încetează să devină o problemă în momentul în care acționezi în deplină armonie cu conștiința, trăirile și, scriu un cuvânt mare și nepermis dacă n-ar fi doar un text pe blog, sufletul.
Alteori însă, viața îți oferă atenționări, mai mici sau mai mari. Cu cât privesc în urmă, deși resping cu putere teoriile psiho-pupu, cum le numesc eu, știind prea multe deja dpdv științific, cu atât îmi dau seama că boala m-a atacat într-un moment în care eram în totală dizarmonie cu mine însămi, în care jucam un rol care nu era și nu va fi niciodată al meu, în care am depus niște eforturi supraomenești nedându-mi timp și fiind constrânsă de dead-line-uri absurde, care nu aveau nicio legătură cu dezvoltarea mea firească. Nu numai eu, ci toți ai casei am procedat așa, iar totul s-a răsfrânt cel mai dramatic asupra mea, cea care nu trăise despărțită de interiorul ei niciodată până în acel teribil și lung 2009. Am avut oare nevoie de acești trei ani de dramă ca să mă înțeleg și să redevin cea care am fost dintotdeauna? nu voi afla niciodată, înclin să cred că da, încă nu am procesat tot ce s-a întâmplat acolo, nu am reușit să mă conving să mă deschid în fața vreunui specialist, ce scriu aici e vârful icebergului..., aș prefera prietenii, dar pentru ei ar fi o povară cam grea de dus, jena mea proverbială mă împiedică să spun tot, convinsă fiind că mai bine scriu o muzică despre asta, e un loc unde mă simt într-adevăr foarte, foarte liberă, ușoară, puternică, un loc unde nu mi-e teamă de intensitatea năucitoare a simțirii, de aceea pot spune, pentru unii, atât de multe aici, pentru că de fapt e atât de puțin din ceea ce sunt.
În orice caz, încep și încerc să las în urmă ce am trăit atunci, să mă raportez la acele evenimente ocazional, doar pentru a nu uita nebunia constrângerilor și a nu pica din nou în aceeași capcană. Îmi place enorm senzația de acum, ador aceste momente în care nu mi-e teama de mine, poate a fost prețul maturizării?
Aș mai vrea să spun că arta ajută la definirea libertății. Consumator sau producător :), nu trebuie să ne ferim de ea, dimpotrivă. Nu e totul, dar e un suport excepțional, e poate singura manifestare umană inefabilă și solidă în același timp. Arta nu e doar sentiment, e multă gândire, e pragmatism, e mult cerebral și mult control acolo. Asta în cazul în care vă era teamă de implicațiile ei asupra capacității copiilor de a „reuși în viață” după canoanele societății.
Mi-e foarte bine acum. Mă bucur cu măsură, nu intru în euforie, euforia nu inseamnă libertate decât pe termen extrem de scurt. Copiii sunt pe primul plan, firește, dar nu asta nu e nicio constrângere, e o fericire, cine nu o înțelege are o problema gravă.
Ar trebui să nu ne temem așa mult de libertate. În fond, problema vine de la cei ce trăiesc meschin, greu, în compromis cu ei înșiși , sau mai grav, în deplină necunoștință de cauză în ceea ce-i privește.
Ar trebui să ne putem privi în oglindă. Și apoi, dincolo de oglindă, să ne placă ce vedem și să reușim să transmitem și altora acest lucru. Cu mult curaj, frontal. Pentru că libertatea e unica formă a frumuseții care nu pălește odată cu timpul.
Ce ne ține prizonieri? Ce ne împiedică să ne uităm la noi înșine și, mai grav, ce ne împiedică să ne acceptăm atunci când ne vedem așa cum suntem? Și cât de bună e această libertate?
Am avut momentele mele de revoltă frenetică de multe ori de-a lungul vieții. Contradicțiile „casă- societate” au început cu vârsta copilăriei, trecând bineînțeles prin adolescență, moment al vieții mele în care m-am simțit mereu cu un pas înainte, nu am fost o neînțeleasă, n-am avut probleme cu școala, nici cu găsirea drumului profesional, așadar, total ciudat pentru o adolescentă, dar în schimb senzația de libertate interioară, de a putea face tot ce imi propun era înspăimântătoare. De ce ? Pentru că în acele vremuri, mijloc de ani 90', puțini tineri își luau propriile decizii în legatură cu viața lor, iar asta mă făcea să mă simt complet outsider și pe teren mișcător în raport cu ceilalți, și foarte sigură și suverană în raport cu mine, susținută fiind de părinții mei.
Rămân aici pentru acest moment al scrierii mele, deoarece ajung la o parte a problematicii care mă preocupă. La creșterea copiilor în spiritul libertății. O libertate foarte bine înțeleasă. Acea libertate care îti vorbeste matur, care-ți spune că atunci când ți-ai făcut treaba, ești capabil de a-ți urma idealurile. „Treaba” are, desigur, strânsă legătură cu idealurile.
Cum sădim însa această idee de ideal in copii? Și, mai ales, e sănătos să facem asta?
Oare nu e mai întelept să nu le încurajăm o prea profundă visare? Scopuri prea înalte? Care macină, consumă, uneori distrug echilibrul interior, nu te lasă liniștit, te avântă, te înflăcărează, te trec prin toate tonalitățile trăirilor și te împiedică să petreci o viață calmă și lipsită de problematici?
Trebuie să recunosc, îi invidiez pe aceia care reușesc să învingă demonul libertății. Nu o spun cu ironie, ci cu profund regret, pentru ca libertatea aduce cu sine înălțimi luminoase și pastelate dar și hăuri severe și aspre.
În momentul în care îți acorzi luxul simțirilor intense, te supui totodată la arderi rapide, din ambele capete ale lumânării, cum zic francezii. Și nu toată lumea e dispusă să îți accepte asta. Din exterior, pare egocentrism, indiferent cât de mult dai acestui exterior, conștient și inconștient. Libertatea interioară sperie, incomodează, provoacă panică, uneori zeflemea, de multe ori iritare.
Dar dacă toți am fi mai conectați cu propria ființă, oare nu ar fi mai ușor?
Începe de la naștere, de la primele momente la sânul mamei, de la dăruirea totală pe care bebelușul o percepe ca fiind naturală, că i se cuvine, continuă cu atenta ghidare prin copilăria mică, cu folosirea parcimonioasă a negațiilor și interdicțiilor, cu anularea categorisirilor, cu înlăturarea patternurilor care umilesc și reduc copilul la o o materie numai bună de modelat într-un pătrățel facil.
Desigur, e nevoie de mult efort pentru asta. Uneori, a deveni părinte e un trigger năucitor pentru a scoate la iveală toate rănile adunate de-a lungul vremurilor. Mi s-a întîmplat și mie, eu, paradoxal, am suferit de prea multă libertate, e specifică celor ce se ocupă cu artele, mă doream mai organizată, mai adunată, mai burgheză. N-am reușit niciodată, am realizat doar o profundă depresie postnatală, trenul maternității m-a izbit frontal la 23 de ani, noroc că tot libertatea m-a salvat, și asta doar pentru că am fost lăsată să îmi manifest curajul întotdeauna, m-am uitat la mine însămi și mi-am dat seama că a mă schimba după cerințele cărților de puericultură din vremea aceea era adevărata eroare, mai bine zis, adevărata oroare.
Libertatea gândurilor și a sentimentelor nu ține de material, de ce mașină conduci, de ce telefon butonezi și din ce vilă pe malul Mediteranei conduci afacerile mondiale. Dimpotrivă, de cele mai multe ori te stăpânesc ele pe tine, asta, dacă nu ai fost crescut în puternică conexiune cu natura ta intimă. Cred cu convingere că bunătatea, îngăduința, deschiderea, iubirea unor părinți, sunt singurele căi pentru a crește un copil ce va rămâne luminos și curios indiferent ce drum va alege ca adult. Așa, va face face față la orice, tuturor problemelor care se ivesc inerent de-a lungul unei vieți, pentru că o problemă încetează să devină o problemă în momentul în care acționezi în deplină armonie cu conștiința, trăirile și, scriu un cuvânt mare și nepermis dacă n-ar fi doar un text pe blog, sufletul.
Alteori însă, viața îți oferă atenționări, mai mici sau mai mari. Cu cât privesc în urmă, deși resping cu putere teoriile psiho-pupu, cum le numesc eu, știind prea multe deja dpdv științific, cu atât îmi dau seama că boala m-a atacat într-un moment în care eram în totală dizarmonie cu mine însămi, în care jucam un rol care nu era și nu va fi niciodată al meu, în care am depus niște eforturi supraomenești nedându-mi timp și fiind constrânsă de dead-line-uri absurde, care nu aveau nicio legătură cu dezvoltarea mea firească. Nu numai eu, ci toți ai casei am procedat așa, iar totul s-a răsfrânt cel mai dramatic asupra mea, cea care nu trăise despărțită de interiorul ei niciodată până în acel teribil și lung 2009. Am avut oare nevoie de acești trei ani de dramă ca să mă înțeleg și să redevin cea care am fost dintotdeauna? nu voi afla niciodată, înclin să cred că da, încă nu am procesat tot ce s-a întâmplat acolo, nu am reușit să mă conving să mă deschid în fața vreunui specialist, ce scriu aici e vârful icebergului..., aș prefera prietenii, dar pentru ei ar fi o povară cam grea de dus, jena mea proverbială mă împiedică să spun tot, convinsă fiind că mai bine scriu o muzică despre asta, e un loc unde mă simt într-adevăr foarte, foarte liberă, ușoară, puternică, un loc unde nu mi-e teamă de intensitatea năucitoare a simțirii, de aceea pot spune, pentru unii, atât de multe aici, pentru că de fapt e atât de puțin din ceea ce sunt.
În orice caz, încep și încerc să las în urmă ce am trăit atunci, să mă raportez la acele evenimente ocazional, doar pentru a nu uita nebunia constrângerilor și a nu pica din nou în aceeași capcană. Îmi place enorm senzația de acum, ador aceste momente în care nu mi-e teama de mine, poate a fost prețul maturizării?
Aș mai vrea să spun că arta ajută la definirea libertății. Consumator sau producător :), nu trebuie să ne ferim de ea, dimpotrivă. Nu e totul, dar e un suport excepțional, e poate singura manifestare umană inefabilă și solidă în același timp. Arta nu e doar sentiment, e multă gândire, e pragmatism, e mult cerebral și mult control acolo. Asta în cazul în care vă era teamă de implicațiile ei asupra capacității copiilor de a „reuși în viață” după canoanele societății.
Mi-e foarte bine acum. Mă bucur cu măsură, nu intru în euforie, euforia nu inseamnă libertate decât pe termen extrem de scurt. Copiii sunt pe primul plan, firește, dar nu asta nu e nicio constrângere, e o fericire, cine nu o înțelege are o problema gravă.
Ar trebui să nu ne temem așa mult de libertate. În fond, problema vine de la cei ce trăiesc meschin, greu, în compromis cu ei înșiși , sau mai grav, în deplină necunoștință de cauză în ceea ce-i privește.
Ar trebui să ne putem privi în oglindă. Și apoi, dincolo de oglindă, să ne placă ce vedem și să reușim să transmitem și altora acest lucru. Cu mult curaj, frontal. Pentru că libertatea e unica formă a frumuseții care nu pălește odată cu timpul.
Photo: Cornel Brad
11 decembrie 2012
Raluca Stratulat
Minunat sa imi pot fotografia o prietena draga, colega mea inca din clasa a cincea.
Raluca a devenit o violonista de exceptie si o ferventa sustinatoare a muzicii contemporane in Romania.
Raluca a devenit o violonista de exceptie si o ferventa sustinatoare a muzicii contemporane in Romania.
Photo: Sabina Ulubeanu. All Rights Reserved
10 decembrie 2012
Love this Song
V-am povestit ca am avut formatie de muzica folk? In 1995?
Si ca am participat la festivalul Om Bun?
Eu eram soprana, faceam niste floricele pe sus, eram o trupa de 4 fete si-un baiat, doua fete cantau si la vioara si violoncel,baiatul la chitara, toti cu vocea, Eram imbracate in negru, rochii lungi, si desculte, eu aveam doua codite si parul tot lung. Nu ne-a facut nimeni o poza din pacate.
Ne-au dat in direct la Radio, toata lumea ne simpatiza, n-am luat vreun premiu, dar ce conta. Atunci i-am cunoscut pe cei care formau trupa Beleaua, ulterior Om Bun,din Brasov, au luat marele premiu, niste oameni atat de draguti, noi aveam media de varsta 16 ani, ei erau mai mari cu vrei 10 ani, acum avem copii, familii, ne-am reintalnit pe FB, dar...mi s-a facut dor sa cant un folk :)
Si acum, un Beatles, Norwegian Wood, preferatul adolescentei mele. Norwegian Wood nu inseamna padure norvegiana. Era vorba de un anumit tip de mobilier din lemn norvegian, era un fel de ikea avant la Lettre. Stiu asta de la un mare, mare fan Beatles in care am prefecta incredere, este un respectat medic cardiolog in New York si canta minunat.
Si cartea lui Murakami este sublima, filmul nu l-am vazut, dar ma deranjeaza traducerea pe pista gresita, desi poetica.
I once had a girl, or should I say, she once had me...
She showed me her room, isn't it good, norwegian wood?
She asked me to stay and she told me to sit anywhere,
So I looked around and I noticed there wasn't a chair.
I sat on a rug, biding my time, drinking her wine
We talked until two and then she said, "It's time for bed"
She told me she worked in the morning and started to laugh.
I told her I didn't and crawled off to sleep in the bath
And when I awoke, I was alone, this bird had flown
So I lit a fire, isn't it good, norwegian wood.
Eu eram soprana, faceam niste floricele pe sus, eram o trupa de 4 fete si-un baiat, doua fete cantau si la vioara si violoncel,baiatul la chitara, toti cu vocea, Eram imbracate in negru, rochii lungi, si desculte, eu aveam doua codite si parul tot lung. Nu ne-a facut nimeni o poza din pacate.
Ne-au dat in direct la Radio, toata lumea ne simpatiza, n-am luat vreun premiu, dar ce conta. Atunci i-am cunoscut pe cei care formau trupa Beleaua, ulterior Om Bun,din Brasov, au luat marele premiu, niste oameni atat de draguti, noi aveam media de varsta 16 ani, ei erau mai mari cu vrei 10 ani, acum avem copii, familii, ne-am reintalnit pe FB, dar...mi s-a facut dor sa cant un folk :)
Si acum, un Beatles, Norwegian Wood, preferatul adolescentei mele. Norwegian Wood nu inseamna padure norvegiana. Era vorba de un anumit tip de mobilier din lemn norvegian, era un fel de ikea avant la Lettre. Stiu asta de la un mare, mare fan Beatles in care am prefecta incredere, este un respectat medic cardiolog in New York si canta minunat.
Si cartea lui Murakami este sublima, filmul nu l-am vazut, dar ma deranjeaza traducerea pe pista gresita, desi poetica.
I once had a girl, or should I say, she once had me...
She showed me her room, isn't it good, norwegian wood?
She asked me to stay and she told me to sit anywhere,
So I looked around and I noticed there wasn't a chair.
I sat on a rug, biding my time, drinking her wine
We talked until two and then she said, "It's time for bed"
She told me she worked in the morning and started to laugh.
I told her I didn't and crawled off to sleep in the bath
And when I awoke, I was alone, this bird had flown
So I lit a fire, isn't it good, norwegian wood.
9 decembrie 2012
si frivolitati necesare
Furat de la Raluca :)
De data asta trebuie sa ramana totul perfect.
Si bonus :)
Cu dragii mei prieteni in background.
De data asta trebuie sa ramana totul perfect.
Si bonus :)
Cu dragii mei prieteni in background.
8 decembrie 2012
Liebestod
Wagner imi face bine, Foarte bine. Il simt aproape dureros de fizic, ma cufunda in trupul muzicii si ma elibereaza de cerebral. Ma transforma intr-un fel specific, numai al lui, asa cum o fac toti compozitorii mari.
Am nevoie de Wagner periodic, incepand cu acel magic august 2001 petrecut la Bayreuth, la cursul de muzica de film, printre oameni speciali, vizitand templul FestspielHaus in 7 seri vrajite, in care am vazut toate operele montate in acel an.
Imi dadeam seama ca asist la un miracol, dar abia odata cu trecerea anilor mi-am dat seama ce sansa unica avea tanara de 22 de ani abia impliniti, o sansa pentru care altii asteapta o viata.
Odata cu acea vara am inteles ce e cu muzica de opera, pana atunci o consideram un fel de sora mai frivola a marii muzici, cea instrumentala, desigur.
Wagner mi-a relevat niste zone ce merg in profunzime, a fost experienta care m-a conectat cu interiorul meu in curs de maturizare, as putea spune, trecand peste teama emfazei intime, ca Wagner m-a transformat intr-o considerabila masura in femeia care sunt astazi.
Finalul din Tristan si Isolda. Liebestod este un termen ca nuanteaza fin implinirea iubirii in moarte sau dupa moarte.
Am nevoie de Wagner periodic, incepand cu acel magic august 2001 petrecut la Bayreuth, la cursul de muzica de film, printre oameni speciali, vizitand templul FestspielHaus in 7 seri vrajite, in care am vazut toate operele montate in acel an.
Imi dadeam seama ca asist la un miracol, dar abia odata cu trecerea anilor mi-am dat seama ce sansa unica avea tanara de 22 de ani abia impliniti, o sansa pentru care altii asteapta o viata.
Odata cu acea vara am inteles ce e cu muzica de opera, pana atunci o consideram un fel de sora mai frivola a marii muzici, cea instrumentala, desigur.
Wagner mi-a relevat niste zone ce merg in profunzime, a fost experienta care m-a conectat cu interiorul meu in curs de maturizare, as putea spune, trecand peste teama emfazei intime, ca Wagner m-a transformat intr-o considerabila masura in femeia care sunt astazi.
Finalul din Tristan si Isolda. Liebestod este un termen ca nuanteaza fin implinirea iubirii in moarte sau dupa moarte.
7 decembrie 2012
Daca s-ar putea fotografia muzica mea...
Asa ar arata!
Iti multumesc din suflet, Miri! Esti minunata. E acolo tot romantismul, toata intensitatea, toata tragedia , tot lirismul si toata seninatatea, toate cele care imi locuiesc compozitiile.
Iti multumesc din suflet, Miri! Esti minunata. E acolo tot romantismul, toata intensitatea, toata tragedia , tot lirismul si toata seninatatea, toate cele care imi locuiesc compozitiile.
Photo: Miri Bratu. All Rights Reserved
5 decembrie 2012
4 decembrie 2012
3 decembrie 2012
despre frumusete ca o cadenta lirica
Azi am trait frumusetea in toate formele ei.
Frumusetea de a-ti bea cafeaua dimineata la ora 7, uitandu-te lenes din varful patului la norii care dezgolesc muntele albastru si totodata acoperit de zapada, incarcandu-te de o noblete ce iti da acea aura de iubire care iradiaza peste tot.
Frumusetea prietenilor stransi in jurul prajiturii si cafelei si ceaiului, rasete cristaline de copii, cantece dulci in dialog fermecator, vorbe hazlii, caldura interioara, conversatie spumoasa, o adevarata minune pentru sufletul meu.
Frumusetea muzicii, a fotografiei. a filmului, a ideilor care picura din ce in ce mai repede, pana cand nasc o adevarata cascada, alti prieteni in jurul altor cafele si ceaiuri, apoi unor pizze, pe jos, la mine in sufragerie, s-au adunat spontan, firesc, de parca acolo le era locul dintotdeauna, totul intr-un cadru aproape studentesc, daca nu chiar de liceu, suntem artisti, niste zapaciti, da, nu-i nimic gresit in asta, e atat de bine sa poti simti ca ceea ce faci rezoneaza adanc in oameni, ca putem creste in cateva ore ca altii in cativa ani, ca ne leaga muzica, muzica lumii, dar si muzica mea, cea care ne-a adus de fapt in aceasta dupa-amiaza si seara impreuna, un impreuna atat de special si de intens incat aproape ca m-am bucurat cand s-a incheiat, nu putem trai incontinuu cu atat de mult frumos, frumos, frumos, frumos, frumos.
Frumusetea de a-ti bea cafeaua dimineata la ora 7, uitandu-te lenes din varful patului la norii care dezgolesc muntele albastru si totodata acoperit de zapada, incarcandu-te de o noblete ce iti da acea aura de iubire care iradiaza peste tot.
Frumusetea prietenilor stransi in jurul prajiturii si cafelei si ceaiului, rasete cristaline de copii, cantece dulci in dialog fermecator, vorbe hazlii, caldura interioara, conversatie spumoasa, o adevarata minune pentru sufletul meu.
Frumusetea muzicii, a fotografiei. a filmului, a ideilor care picura din ce in ce mai repede, pana cand nasc o adevarata cascada, alti prieteni in jurul altor cafele si ceaiuri, apoi unor pizze, pe jos, la mine in sufragerie, s-au adunat spontan, firesc, de parca acolo le era locul dintotdeauna, totul intr-un cadru aproape studentesc, daca nu chiar de liceu, suntem artisti, niste zapaciti, da, nu-i nimic gresit in asta, e atat de bine sa poti simti ca ceea ce faci rezoneaza adanc in oameni, ca putem creste in cateva ore ca altii in cativa ani, ca ne leaga muzica, muzica lumii, dar si muzica mea, cea care ne-a adus de fapt in aceasta dupa-amiaza si seara impreuna, un impreuna atat de special si de intens incat aproape ca m-am bucurat cand s-a incheiat, nu putem trai incontinuu cu atat de mult frumos, frumos, frumos, frumos, frumos.
foto : Sabina Ulubeanu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)