copyright : Sabina Ulubeanu
Close your eyes and dream away.
La revedere 2011.
31 decembrie 2011
Ce-mi doresc de la 2012
1. Sa ma fac sanatoasa
2. Sa fiu o mama mai prezenta si mai responsabila (rezolvabil prin punctul 1)
3. Sa slabesc ce m-am ingrasat de la cortizon
4. Sa fie cel mai mare mega hit festivalul Innersound.
5. Sa compun mult de tot.
Astea-s dorintele mele personale.
Pe plan mondial :)) imi doresc sa se faca Bibi sanatos, si toti copilasii din lume.
Sa imi fie familia linistita si lipsita de boli si alte incercari.
Sa fie toata lumea din lume mult mai buna, mai binevoitoare, mai ingaduitoare si cu mai multa tinuta morala.
La multi ani!!
2. Sa fiu o mama mai prezenta si mai responsabila (rezolvabil prin punctul 1)
3. Sa slabesc ce m-am ingrasat de la cortizon
4. Sa fie cel mai mare mega hit festivalul Innersound.
5. Sa compun mult de tot.
Astea-s dorintele mele personale.
Pe plan mondial :)) imi doresc sa se faca Bibi sanatos, si toti copilasii din lume.
Sa imi fie familia linistita si lipsita de boli si alte incercari.
Sa fie toata lumea din lume mult mai buna, mai binevoitoare, mai ingaduitoare si cu mai multa tinuta morala.
La multi ani!!
25 decembrie 2011
22 decembrie 2011
Ce inseamna pentru mine doctoratul
Desigur, e un titlu onorant, pentru care am muncit, la care am aspirat dintotdeauna, in sensul ca am urmarit sa imi dezvolt ideile pe care le-am avut inca de la inceputul studiilor. iar ele s-au cristalizat, apoi s-au nuantat si s-au rafinat de-a lungul vremii.
Insa mai mult decat atat, e o victorie morala in lupta cu viata. De aceea pentru mine finalul a fost extrem de emotionant. Cata vreme am intrat in „sustinere mode” am fost rock solid, impecabila. Dar la momentul multumirilor, toate momentele incredibil de grele prin care am trecut, combinate cu solemnitatea momentului, m-au coplesit.
Sigur ca e placut sa ma alint un pic, sa ma scald in supa suficientei de sine :) , dar am fost extrem de mandra de mine si de ceea ce am realizat. Nu profesional, asta era de la sine inteles si nu am avut dubii (majore :D), dar pe plan uman.
Asta imi da multa incredere in viitor.
Sigur ca e placut sa ma alint un pic, sa ma scald in supa suficientei de sine :) , dar am fost extrem de mandra de mine si de ceea ce am realizat. Nu profesional, asta era de la sine inteles si nu am avut dubii (majore :D), dar pe plan uman.
Asta imi da multa incredere in viitor.
Cata vreme ai facut niste punctii de maduva, niste chimioterapii, peste 750 de zile de cortizoane , ai mai crescut copiii, ai compus, ai fotografiat, cu expunere publica, si ai terminat un doctorat summa cum laudae, nimic nu te poate dobori.
20 decembrie 2011
14 decembrie 2011
Iarna by Sofia
Sofia va roaga sa dati Sms la 848- 2 euro pentru Bibi si spune ca ar scoate la licitatie pictura, insa trebuie sa o puna la panoul scolii.
12 decembrie 2011
Inca odata Bibi
Si da, am sa sufoc auditoriul cu Bibi, pana se strang toti banii.
Nu uiotati de Sms si nr de Romtelecom. Au mai ramas doar 5 zile, cu tot cu asta.
Mai pun si 50 de semne de carte de vanzare la talciocul de pe 17.
mai sunt calendarele si pozele lui Cornel.
Cadouri deosebite pt cei dragi ai vostri.
Nu uiotati de Sms si nr de Romtelecom. Au mai ramas doar 5 zile, cu tot cu asta.
Mai pun si 50 de semne de carte de vanzare la talciocul de pe 17.
mai sunt calendarele si pozele lui Cornel.
Cadouri deosebite pt cei dragi ai vostri.
9 decembrie 2011
O saptamana foarte importanta
E sapatamana cand Bibi ar putea aduna toti banii.
Preluati si voi bannerele, de la Criticomamica
Scrolldown si le gasiti.
*De pe 10 pana pe 16 decembrie, printr-un SMS la 848 (numar valabil in retelele Vodafone, Orange si Cosmote) se doneaza 2 euro;
*la Romtelecom, tot intre 10-16 decembrie, puteti dona:
0 900 900 301- 10 euro/apel
0 900 900 303 – 3 euro/apel
0 900 900 305 – 5 euro/apel
*Nu se percepe TVA.
Preluati si voi bannerele, de la Criticomamica
Scrolldown si le gasiti.
*De pe 10 pana pe 16 decembrie, printr-un SMS la 848 (numar valabil in retelele Vodafone, Orange si Cosmote) se doneaza 2 euro;
*la Romtelecom, tot intre 10-16 decembrie, puteti dona:
0 900 900 301- 10 euro/apel
0 900 900 303 – 3 euro/apel
0 900 900 305 – 5 euro/apel
*Nu se percepe TVA.
7 decembrie 2011
Bibi Reminder
Avem SMS: 848, 2 euro, intre 10 si 16 decembrie.
amanunte : viatacudba.blogspot.com
Avem fotografiile lui Cornel.
Avem calendare de vanzare cu fotografiile mele. Au sosit si arata f f bine.
mai aveti 2 zile in care sa comandati calendare cu imaginile voastre preferate, iar 20% din incasari merg la Bibi.
Avem Talcioc Urban.
Acolo unde voi fi si eu prezenta, in persoana sau cel putin prin reprezentanti. Si anume prin 50 de semne de carte cu fotografiile mele, care vor costa 10 lei bucata.
Am preluat ideea de la Raluca, cu bratarile statement.
asa arata semnele de carte:
In rest, sunt cam depresiva si ingrijorata, am dizertatia pe 20 decembrie, nu am cu ce sa ma imbrac, m-am ingrasat vara asta infiorator, imi vine sa sparg oglinzile si nu mi-am scris prezentarea. Adica schita, ca nu sunt genu sa invete comentarii pe dinafara.
Dar sigur mi-ar creste moralul daca s-ar cumpara cele de mai sus.
amanunte : viatacudba.blogspot.com
Avem fotografiile lui Cornel.
Avem calendare de vanzare cu fotografiile mele. Au sosit si arata f f bine.
mai aveti 2 zile in care sa comandati calendare cu imaginile voastre preferate, iar 20% din incasari merg la Bibi.
Avem Talcioc Urban.
Acolo unde voi fi si eu prezenta, in persoana sau cel putin prin reprezentanti. Si anume prin 50 de semne de carte cu fotografiile mele, care vor costa 10 lei bucata.
Am preluat ideea de la Raluca, cu bratarile statement.
asa arata semnele de carte:
In rest, sunt cam depresiva si ingrijorata, am dizertatia pe 20 decembrie, nu am cu ce sa ma imbrac, m-am ingrasat vara asta infiorator, imi vine sa sparg oglinzile si nu mi-am scris prezentarea. Adica schita, ca nu sunt genu sa invete comentarii pe dinafara.
Dar sigur mi-ar creste moralul daca s-ar cumpara cele de mai sus.
4 decembrie 2011
2 decembrie 2011
Amintiri care-i pot salva Viața lui Bibi
Updates despre vânzări în josul textului.
Bogdana scrie pe blogul ei despre normalitatea în care ar trebui să ne situăm. Aceea de a dărui celor care au nevoie. Despre faptul că nu e nimic extraordinar în asta. Și are dreptate.
Din fericire, campania pentru Bibi a scos ce mai frumos din mulți oameni, iar asta nu poate fi decât minunat. Am fost martoră la cum s-au strâns 1770 de lei în 24 de ore. Pentru că nu am reușit să mă implic până acum, am avut senzația că asist la un miracol. Care m-a stors de energie în primă fază. timp de doua zile am intrat în gaura mea neagră, dar odată euforia consumată, am simțit un val de energie bună, caldă, benefică.
Și pentru că fotografiile s-au dat atât de repede (și mai avem înca două la vânzare, nu uitați!), m-am hotărât să mai scot la vânzare, într-o altă formulă.
Pentru asta, am apelat la bunii mei prieteni, http://calendare.yshop.ro/. La ei am făcut calendare pentru familie, cu poze ale copiilor. La ei mi-am printat teza de doctorat, ceea ce a fost absolut salvator, din foarte multe puncte de vedere, calitate, preț, stres, drumuri, am primit mereu ajutorul necesar, am primit totul la timp, acasă, mi-au fost suportate toate ideile de artistă zăpăcită și au fost rezolvate cu profesionalism desăvârșit.
Așa că nu am ezitat să le povestesc despre Bibi și vânzarea de fotografii, cu ideea unor calendare artistice care să îi fie dedicate. Răspunsul a fost prompt: da, le facem!
Mai mult decât atât, 20 % din încasările la comenzile de calendare familiale venite până pe 9 decembrie vor fi donate în contul lui Bibi.
Așa că, dacă vă doriți mai multe dintr fotografiile mele, acum e momentul. Le puteți vedea mai jos. .
Și dacă vreți să faceți un cadou special bunicilor, unchilor, mătușilor, le puteți oferi un calendar cu fotografiile copiiilor voștri, iar 20% din ceea ce plătiți va merge la Bibi, ca să crească mare.
Update. Unul vândut- 100 Euro. Am primit deja factura.
Bogdana scrie pe blogul ei despre normalitatea în care ar trebui să ne situăm. Aceea de a dărui celor care au nevoie. Despre faptul că nu e nimic extraordinar în asta. Și are dreptate.
Din fericire, campania pentru Bibi a scos ce mai frumos din mulți oameni, iar asta nu poate fi decât minunat. Am fost martoră la cum s-au strâns 1770 de lei în 24 de ore. Pentru că nu am reușit să mă implic până acum, am avut senzația că asist la un miracol. Care m-a stors de energie în primă fază. timp de doua zile am intrat în gaura mea neagră, dar odată euforia consumată, am simțit un val de energie bună, caldă, benefică.
Și pentru că fotografiile s-au dat atât de repede (și mai avem înca două la vânzare, nu uitați!), m-am hotărât să mai scot la vânzare, într-o altă formulă.
Pentru asta, am apelat la bunii mei prieteni, http://calendare.yshop.ro/. La ei am făcut calendare pentru familie, cu poze ale copiilor. La ei mi-am printat teza de doctorat, ceea ce a fost absolut salvator, din foarte multe puncte de vedere, calitate, preț, stres, drumuri, am primit mereu ajutorul necesar, am primit totul la timp, acasă, mi-au fost suportate toate ideile de artistă zăpăcită și au fost rezolvate cu profesionalism desăvârșit.
Așa că nu am ezitat să le povestesc despre Bibi și vânzarea de fotografii, cu ideea unor calendare artistice care să îi fie dedicate. Răspunsul a fost prompt: da, le facem!
Mai mult decât atât, 20 % din încasările la comenzile de calendare familiale venite până pe 9 decembrie vor fi donate în contul lui Bibi.
Așa că, dacă vă doriți mai multe dintr fotografiile mele, acum e momentul. Le puteți vedea mai jos. .
Și dacă vreți să faceți un cadou special bunicilor, unchilor, mătușilor, le puteți oferi un calendar cu fotografiile copiiilor voștri, iar 20% din ceea ce plătiți va merge la Bibi, ca să crească mare.
Update. Unul vândut- 100 Euro. Am primit deja factura.
29 noiembrie 2011
Frumosul, pentru Bibi
Trebuie sa vă spun că nu m-am așteptat să se vândă atât de repede fotografiile. Sunt extrem de fericită pentru asta și îmi reînnoiește certitudinea că oamenii sunt buni și vibrează la frumos, doar că uneori le trebuie un impuls din exterior. De fap, nouă, tuturor. Se ivește uneori câte ceva care ne răscolește, din motive pe care poate nici nu le intuim, dar e firesc așa, să rezonăm diferențiat.
Ceea ce nu am avut curajul să fac, e să bat la ușile (virtuale- ale) oamenilor să ii conving să facă același efort ca mine. Însă exista cineva în care am avut deplină încredere, un om deosebit, la care, atunci când mă gândesc, îl văd alături de familia sa minunată, îi simt cum emană toți trei bucurie, bunătate, iubire și compasiune sinceră, pură. Au fost alături de mine în toate încercările. Mi-au scris încurajări fără sa-i solicit, m-au înveselit, luat la fotografiat, ajutat și susținut fie numai cu câte o vorbă amuzantă la momentul potrivit sau o poză cu minunea mică.
Așa că nu-i de mirare că am îndrăznit să solicit jumătatea masculină a familiei, un fotograf cu totul și cu totul special, pentru imagini frumoase, de vânzare. Pentru Bibi. Mi le-a dat fără să clipească. Așa că mulțumim, Cornel Brad! Cornel are o dipsonibilitate uimitoare în a relaționa cu oamenii și în a suprinde cu îndrăzneală situații pe care nu oricine ar avea curajul să le imortalizeze. Iar la o analiză atentă (dar nu prețioasă-arogantă), eu una mereu descopăr, dincolo de ineditul situațiilor în sine, un ceva specific DOAR acelei fotografii, o nuanță foarte fină, dar totuși extrem de pregnantă care universalizează un sentiment profund uman și foarte acut descris.
La concret acum:
Prețul e fix: 150 de euro. Printul e realizat în condiții deosebite și voi pune dimensiunile în josul imaginilor.
Dupa ce dovada plății în contul lui Bibi vine la mine sau la Bogdana, o trimit la Cornel, care se va întâlni cu cumpărătorul sau dacă e cazul, va trimite fotografia în străinătate, caz în care o va înrăma corespunzător expediției (caserat cu passepartout), la dorința cumpărătorului.
Ceea ce nu am avut curajul să fac, e să bat la ușile (virtuale- ale) oamenilor să ii conving să facă același efort ca mine. Însă exista cineva în care am avut deplină încredere, un om deosebit, la care, atunci când mă gândesc, îl văd alături de familia sa minunată, îi simt cum emană toți trei bucurie, bunătate, iubire și compasiune sinceră, pură. Au fost alături de mine în toate încercările. Mi-au scris încurajări fără sa-i solicit, m-au înveselit, luat la fotografiat, ajutat și susținut fie numai cu câte o vorbă amuzantă la momentul potrivit sau o poză cu minunea mică.
Așa că nu-i de mirare că am îndrăznit să solicit jumătatea masculină a familiei, un fotograf cu totul și cu totul special, pentru imagini frumoase, de vânzare. Pentru Bibi. Mi le-a dat fără să clipească. Așa că mulțumim, Cornel Brad! Cornel are o dipsonibilitate uimitoare în a relaționa cu oamenii și în a suprinde cu îndrăzneală situații pe care nu oricine ar avea curajul să le imortalizeze. Iar la o analiză atentă (dar nu prețioasă-arogantă), eu una mereu descopăr, dincolo de ineditul situațiilor în sine, un ceva specific DOAR acelei fotografii, o nuanță foarte fină, dar totuși extrem de pregnantă care universalizează un sentiment profund uman și foarte acut descris.
La concret acum:
Prețul e fix: 150 de euro. Printul e realizat în condiții deosebite și voi pune dimensiunile în josul imaginilor.
Dupa ce dovada plății în contul lui Bibi vine la mine sau la Bogdana, o trimit la Cornel, care se va întâlni cu cumpărătorul sau dacă e cazul, va trimite fotografia în străinătate, caz în care o va înrăma corespunzător expediției (caserat cu passepartout), la dorința cumpărătorului.
Dimensiuni: 20/20 cm
Sper să-și găsească foarte repede proprietarii :) Poate fi și un f frumos și original dar de Crăciun pentru prietenii voștri.
Și încă odată, banii suntru Bibi. Sunt foarte , foarte puțini față de câți îi trebuie ca să se facă mare.
28 noiembrie 2011
Updates
S-au rezervat aproape toate pozele, V-a mai ramas doar cea AN verticala.
Pretul ei este 150 de euro, e in format mare, inramata cu geam. O sa o masor mai incolo, aveam dimensiunile undeva dar nu le gasesc acuma. In orice caz, e MARE :P
Banii merg direct in contul lui Bibi, apoi copie dupa OP la mine sau la Bogdana si noi stabilim detaliile ca sa intrati in posesia fotografiei.
Pretul ei este 150 de euro, e in format mare, inramata cu geam. O sa o masor mai incolo, aveam dimensiunile undeva dar nu le gasesc acuma. In orice caz, e MARE :P
Banii merg direct in contul lui Bibi, apoi copie dupa OP la mine sau la Bogdana si noi stabilim detaliile ca sa intrati in posesia fotografiei.
26 noiembrie 2011
Scrisoare deschisă
În josul textului voi face niste updates.
Se împlinesc astăzi, 26 noiembrie 2011, doi ani de la momentul care mi-a schimbat definitiv cursul vieții. Nu, nu sărbatoresc și nici nu-mi place să-mi hranesc mintea cu propria-mi nefericire, de altfel, nefericită în acest moment nu mă simt. Nici nu aș fi scris despre asta în mod special. Dar am un motiv întemeiat pe care îți veți afla dacă parcurgeți acest text.
Se împlinesc astăzi, 26 noiembrie 2011, doi ani de la momentul care mi-a schimbat definitiv cursul vieții. Nu, nu sărbatoresc și nici nu-mi place să-mi hranesc mintea cu propria-mi nefericire, de altfel, nefericită în acest moment nu mă simt. Nici nu aș fi scris despre asta în mod special. Dar am un motiv întemeiat pe care îți veți afla dacă parcurgeți acest text.
Boala m-a izbit tocmai în momentul în care planurile mele de viitor erau foarte bine așezate. Împlinisem 30 de ani, renovasem apartamentul, fetița intrase la școală, băiețelul avea doi ani și dependența lui de mine se estompa, aveam post la o Universitate, scriam pe două bloguri, unul personal, altul muzical, urma să fac școala de șoferi și să îmi scriu teza de doctorat. După ce aveam să fi terminat cu toate astea, mi-aș fi văzut liniștită de familie, compoziție și fotografie. Eram, în orice, caz, un om foarte împlinit pentru vârsta asta, care nu mai sperie pe nimeni și nu mai e considerată un prag al maturității. Cele mai importante aspecte erau rezolvate și urma o viață plină, obositoare, dar frumoasă.
În loc de asta, pe 26 noiembrie 2009, la sfatul dr. Mirjam Bercovici și trimisă de ea, am urcat cu eforturi supraomenești 6 etaje la Fundeni, pentru că liftul e „doar pentru urgențe”, ca să aflu de ce sunt galbenă și nu pot nici sa respir fără să obosesc, pentru că hemoglobina mi-a scăzut la 5, că am tensiune 15 și pulsul 140, că puteam să mor în orice clipă și ca sunt suspectă de leucemie.
Nu aveam buletinul la mine, exact în acea zi contractele la telefonia mobilă expirau, așa că foloseam o cartelă de pe care sunam pe fixul de acasă, abia mergeam și eram SINGURĂ în ditamai spitalul. Nu mai înțelegeam ce se petrece în jurul meu, țin minte doar că am fost condusă la altă secție, unde m-a primit o asistentă care mi-a cerut datele de identificare și m-a înțepat încă de un milion de ori. Apoi a venit doctorița care a început să planifice niște evenimente îngrozitoare: vorbea despre transfuzii și despre cum nu mi se găsește sânge că am grupa rară, puncție de măduvă, internare, leucemie, limfom, lupus, anemie, iar nu mai înțelegeam nimic și vroiam acasă.
Ca să nu mai lungim povestea, într-un final am primit și diagnosticul, anemie hemolitică autoimună, au urmat spitalizarea, transfuziile și de atunci o luptă continuă cu boala și mai ales o luptă continuă cu singurul tratament care mă ține în viață, adica medicamentele pe bază de cortizon. Am făcut și un fel de chimioterapie cu Rituximab, la Viena desigur, unde merg foarte des, pentru că în România nu e încă aprobat de asigurări pentru boala mea, urmează să fac și o splenectomie, sperăm să rezolve parte din problemă, știut fiind faptul că anemiile hemolitice răspund mult mai prost la splenectomii decât trombocitopeniile (iar cele din urma acționează mult mai perfid, pe nesimțite, fiind extrem de periculoase)
Într timp, m-am prefăcut că totul e în ordine. Am compus, am fotografiat, mi-am crescut copiii, mi-am scris doctoratul, am avut concerte, expoziții, am planificat la ideea prietenei mele compozitoare un festival. Exact ce aș fi făcut și fără boală. Nu vreți să știți însă cât mă costă, interior și exterior, aceasta mimare a normalității. Și totuși, am o viață. Mai mult sau mai puțin bună, eu încă trăiesc și încă fac planuri. Nu știu cât va dura. Nu știu când primesc următoarea lovitură, nu știu când vine următoarea recădere. Dar am avut, mulțumesc lui Dumnezeu, măcar 30 de ani în care am putut să mă construiesc pe mine însămi, în așa fel încât să pot oarecum merge mai departe.
Iar aici ajungem la punctul cel mai important al scrisorii mele. Sunt mamă, soție, artistă. Și sunt bătăioasă și încăpățânată. Și hipersensibilă. Așa că atunci când am văzut pentru prima dată pe bloguri cazul lui Bibi, mi-a făcut foarte rău. Tudor Daniel, zis Bibi, are anemie aplastică în forma ei cea mai rară, DBA. Sunt numai 600 de cazuri în toată lumea. Asta înseamnă ca e pe cortizon ca mine, că face transfuzii ca mine, dar că măduva lui NU produce celulele roșii, ca la mine. Și asta de când s-a nascut!!!
Și mi-am dat seama că la așa ceva nu mă pot gândi. E înfiorător, dar nu am energie să fac ceva în plus. Trebuie să mă fac sănătoasă. Treceam și printr-o depresie atunci, medicamentoasă, nu cred că mă poate cineva condamna pentru indiferență. Pentru că nu indiferență a fost, ci dimpotrivă, o mult prea intensă empatie.
Recitiți primele paragrafe ale scrisorii mele, iar apoi gândiți-vă că în locul femeii de 30 de ani e un bebeluș. Amplificați corespunzător frica, starea de rău fizic, pericolul, durerea, disperarea, necunoscutul. Apoi dublați rezultatul cu trăirile părinților acestui copilaș. Nu cred că e ceva ce puteți mai mult de o secundă imagina. Nu cred că se poate înțelege dacă nu ai fost acolo. Nici măcar eu nu pot să înțeleg pe deplin, pentru că eu am trăit cei 30 de ani (sună deodată mult, așa-i?), pe când Bibi are abia un an și cinci luni. Și doar o operație lungă și grea, un transplant de măduvă în Israel, îl poate ajuta să vă scrie peste 30 de ani o scrisoare asemănătoare. Iar pentru operație îi trebuie încă 140.000 euro.
M-am decis așadar să fac ceva. Să nu las să treacă pe lângă mine această avalanșă de stări. Pentru Bibi există o acțiune foarte frumoasă, a Bogdanei Dobre. M-am gândit să donez și eu ceva, dar ce? Ce ar aș putea da astfel încât să nu fiu judecată că o fac în interes propriu? Mi-am dat seama apoi că nu contează cum judecă unul sau altul. Drept pentru care am să donez din fotografiile mele, făcute după ce am fost diagnosticată. Voi reveni cu amănuntele pragmatice, vreau acum doar să spun că sunt fotografii grele, făcute cu patos, pentru ca măcar sufletul să îmi devină mai ușor. Și vreau să valorific consumul intens al realizării lor. M-au ajutat pe mine să îmi mențin speranța. E momentul să o dau mai departe.
Dacă nu doriți să cumpărați ceva, ci doar să îl ajutați pe Bibi să crească mare, puteți dona direct în conturile lui: LEI: RO24 BTRL 0140 1201 N396 55XX Banca Transilvania Titular cont: Filip Bogdan-Liviu CNP 1660903133678
Pe pagina lui găsiți conturile în euro și Paypal.
http://viatacudba.blogspot.com/
Am să vă rog să difuzați scrisoarea mea, să o dați mai departe. E mărturia unui om care a cunoscut infernul și care face o vizită acolo periodic. Nu mă jenez de această expunere publică. Nu am nimic de ascuns, e o poveste de viață ca atâtea altele. Mai ales că eu sunt dintre cei norocoși. Norocoasă să fi trăit 30 de ani sănătoși, să fi putut compune muzică, să fi putut fotografia, să am un soț și copii extraordinari, să fi pășit în viața adevărată de foarte tânără. Iar toate trăirile extreme mi-au dat consistență și mi-au întărit creația.
Și dacă un miligram din greutatea ce o poartă în suflet părinții lui Bibi s-ar putea evapora prin mărturia mea, atunci ea nu e zadarnică. Aș putea să închei cu sloganurile, perfect adevărate de altfel, Nu fiți indiferenți. Nu știți ce fericiți sunteți că aveți sănătate și variațiuni pe aceeași temă. În loc de asta, eu vă reamintesc altceva: viața, deși ne-o facem frumoasă și trebuie să o trăim cu bucurie, e foarte grea pentru toată lumea, fără excepție. Și te lovește atunci când nu te aștepți. Nimeni nu e scutit de probleme mai devreme sau mai târziu. Dar la Bibi este MULT prea devreme. Și e MULT prea grea.
Haideți să îl ajutăm să se facă bine. Și să se confrunte apoi doar cu normalitatea vieții.
Update 1. S-a rezervat fotografia nr 4, cu fetita pe rosu, pret 300 RON.
Update 2. S-au dat toate fotografiile. 50 Euro, 75 Euro, 100 USD, 150 EURO.
I am crazy
Ce face un om normal la cap cand face o recadere nasoala la o boala dubioasa?
Desigur, isi scrie doctoratul si organizeaza un festival !
Asadar, e oficial.
InnerSound , Festival de arte contemporane.
Bucuresti, 28-30 august 2012, Muzeul Taranului Roman, Bucuresti.
avem FB:
https://www.facebook.com/InnerSoundFestival/
si avem o descriere sintetica aici:
http://no14plusminus.ro/2011/11/25/innersound-new-arts-festival/
acum, pot sa ma odihnesc 2 zile.
Ca dupa aia o iau de la capat.
Desigur, isi scrie doctoratul si organizeaza un festival !
Asadar, e oficial.
InnerSound , Festival de arte contemporane.
Bucuresti, 28-30 august 2012, Muzeul Taranului Roman, Bucuresti.
avem FB:
https://www.facebook.com/InnerSoundFestival/
si avem o descriere sintetica aici:
http://no14plusminus.ro/2011/11/25/innersound-new-arts-festival/
acum, pot sa ma odihnesc 2 zile.
Ca dupa aia o iau de la capat.
7 noiembrie 2011
Rezumatul rezumatului -finished!
Teza de doctorat „Funcția memoriei în construcția timpului muzical” investighează procesele temporale și de memorie - structurile tari ale materiei ideatice utilizate de toate artele- din timpul compunerii, interpretării și receptării muzicii de tip european. Studiul memoriei din perspectivă istorică a relevat importanța criteriului pregnanței și efortului rememorării ideii, sentimentului, materiei sonore, regăsite în concepțiile multor filosofi.
Analiza tipurilor de timp ce intră în componența unei lucrări a dus la concluzia că în fiecare compunere, interpretare și receptare a muzicii are loc o veritabilă polifonie de timpuri. Mai multe tipuri de timp (newtonian, bergsonian, relativitate, circular, în spirală și altele) se pot regăsi într-o singură lucrare, în proporții diferite. Conceptul de polifonia timpurilor se referă și faptul că prezentul și trecutul se suprapun în puncte nodale ale compozițiilor, determinând cursul acesteia. S-au cercetat grafismul muzical și temporalitatea partiturilor grafice, punându-se, în premieră , muzica în relație cu arta fotografică. S-a observat că, similar actului muzical, memoria ierarhizează obiectele imaginii în funcție de pregnanța lor, organizându-le în timp. Acest fenomen a fost demonstrat și prin creația proprie, muzicală și vizuală.
Copyright: Sabina Ulubeanu.
Analiza tipurilor de timp ce intră în componența unei lucrări a dus la concluzia că în fiecare compunere, interpretare și receptare a muzicii are loc o veritabilă polifonie de timpuri. Mai multe tipuri de timp (newtonian, bergsonian, relativitate, circular, în spirală și altele) se pot regăsi într-o singură lucrare, în proporții diferite. Conceptul de polifonia timpurilor se referă și faptul că prezentul și trecutul se suprapun în puncte nodale ale compozițiilor, determinând cursul acesteia. S-au cercetat grafismul muzical și temporalitatea partiturilor grafice, punându-se, în premieră , muzica în relație cu arta fotografică. S-a observat că, similar actului muzical, memoria ierarhizează obiectele imaginii în funcție de pregnanța lor, organizându-le în timp. Acest fenomen a fost demonstrat și prin creația proprie, muzicală și vizuală.
Copyright: Sabina Ulubeanu.
27 octombrie 2011
25 octombrie 2011
De la Viena
E frig tare, si vant si ploua. dar pt Sofia e de vis.
pacat ca are parte si de spitale. N-o prea consoleaza ca e cel mai grozav din Europa, daca are de asteptat.
In concluzie, o sa ma iubiti si daca incep sa extrag chestii din mine, nu?
Joi fac vaccinurile.
peste o saptamana venim acasa.
Imi sustin dizertatia la doctorat, si dupa Anu nou candva actionam.
pacat ca are parte si de spitale. N-o prea consoleaza ca e cel mai grozav din Europa, daca are de asteptat.
In concluzie, o sa ma iubiti si daca incep sa extrag chestii din mine, nu?
Joi fac vaccinurile.
peste o saptamana venim acasa.
Imi sustin dizertatia la doctorat, si dupa Anu nou candva actionam.
6 octombrie 2011
incepem sa exageram
programul fetitei mele devine absolut nebunesc.
Trebuie sa ma gandesc la optimizari. Daca as fi sanatoasa, ar fi simplu, dar eu NU sunt si nu o pot ajuta. Singura nu are cum sa faca fata.
Pana le gasesc, va las aici o maxima care mi s-a revelat in dimineata asta:
In copilarie, copilul are o singura treaba: sa afle cine e. ATAT.
Trebuie sa ma gandesc la optimizari. Daca as fi sanatoasa, ar fi simplu, dar eu NU sunt si nu o pot ajuta. Singura nu are cum sa faca fata.
Pana le gasesc, va las aici o maxima care mi s-a revelat in dimineata asta:
In copilarie, copilul are o singura treaba: sa afle cine e. ATAT.
30 septembrie 2011
ne jucam
printre picaturi.Cine spunea ca nu pot iesi poze de mare, maaaaaaaaare interes si daca nu iesi din casa? :))
26 septembrie 2011
25 septembrie 2011
17 septembrie 2011
Despre gradinita
Am ezitat mult daca sa scriu despre asta sau nu, dar pana la urma am decis sa public ca sa pun closure.
In luna mai am pornit cu copilul spre o gradinita de stat f aproape de noi, care imi fusese laudata. Si pe drept cuvant, e mare, spatioasa, au tot felul de activitati extra, doamna amabila si nu cu multi copii in clasa. Baiatul meu s-a dus imediat pe un scaunel si mi-a cerut sa plec acasa, ca el ramane acolo sa deseneze. Semn bun.
L-am inscris si urma sa revin in iunie pentru sedinta. Din pacate, eu atunci am facut o recadere nasoala si nu am putut. Apoi vara am stat la munte sa imi scriu doctoratul (btw, mai am f putin, tineti pumnii ca iar manifest o scadere de energie). Doamna a fost f f amabila si telefonic mi-a anuntat prietena ca copilu e e la ea in grupa si ca totul va fi in ordine. Am apreciat si nu uit.
In fine, ne-am intors acasa si luni de dimineata am imbracat copilu frumos si am plecat la gradi. Fericit nevoie mare, si-a das jos ghiozdanelul, si-a pus papuceii si m-a expediat acasa.
La ora 13 m-am dus sa il iau si nu terminase mancarea, dar m-a vazut prin usa deschisa(ca era f f cald acolo) si s-a repezit la mine DISPERAT, s-a dus glont la dulapior, si-a scos tot de acolo si m-a implorat sa mergem acasa. Unde nu am reusit sa scot nimic de la el decat ca nu a avut voie paine in ciorba. Fleacuri, zic eu, se va obisnui, dornica sa nu dau importanta la amanunte. Insa a doua zi de dimineata copilul nu a vrut cu niciun chip sa intre in clasa. Ne-am invartit, ne-am rasucit, pana la urma am plecat acasa. Doamna m-a facut un pic atenta ca nu sunt ferma si poate el e mai sensibil.
A treia zi l-am luat si pe tati cu noi. Tati care, sa nu uitam, a fost profesor ani de zile. Povestea se repeta, Ghe nu a vrut sa intre in clasa, si ar fi fost dispus cu rucsacelul in spate (semn ca nu il las acolo....)
Dar atunci s-a produs declicul. Doamna a iesit din clasa si m-a intrebat ce nu i-a placut. Am indraznit sa povestesc despre painea in ciorba. Ei bine, a urmat adevarul si anume:
In luna mai am pornit cu copilul spre o gradinita de stat f aproape de noi, care imi fusese laudata. Si pe drept cuvant, e mare, spatioasa, au tot felul de activitati extra, doamna amabila si nu cu multi copii in clasa. Baiatul meu s-a dus imediat pe un scaunel si mi-a cerut sa plec acasa, ca el ramane acolo sa deseneze. Semn bun.
L-am inscris si urma sa revin in iunie pentru sedinta. Din pacate, eu atunci am facut o recadere nasoala si nu am putut. Apoi vara am stat la munte sa imi scriu doctoratul (btw, mai am f putin, tineti pumnii ca iar manifest o scadere de energie). Doamna a fost f f amabila si telefonic mi-a anuntat prietena ca copilu e e la ea in grupa si ca totul va fi in ordine. Am apreciat si nu uit.
In fine, ne-am intors acasa si luni de dimineata am imbracat copilu frumos si am plecat la gradi. Fericit nevoie mare, si-a das jos ghiozdanelul, si-a pus papuceii si m-a expediat acasa.
La ora 13 m-am dus sa il iau si nu terminase mancarea, dar m-a vazut prin usa deschisa(ca era f f cald acolo) si s-a repezit la mine DISPERAT, s-a dus glont la dulapior, si-a scos tot de acolo si m-a implorat sa mergem acasa. Unde nu am reusit sa scot nimic de la el decat ca nu a avut voie paine in ciorba. Fleacuri, zic eu, se va obisnui, dornica sa nu dau importanta la amanunte. Insa a doua zi de dimineata copilul nu a vrut cu niciun chip sa intre in clasa. Ne-am invartit, ne-am rasucit, pana la urma am plecat acasa. Doamna m-a facut un pic atenta ca nu sunt ferma si poate el e mai sensibil.
A treia zi l-am luat si pe tati cu noi. Tati care, sa nu uitam, a fost profesor ani de zile. Povestea se repeta, Ghe nu a vrut sa intre in clasa, si ar fi fost dispus cu rucsacelul in spate (semn ca nu il las acolo....)
Dar atunci s-a produs declicul. Doamna a iesit din clasa si m-a intrebat ce nu i-a placut. Am indraznit sa povestesc despre painea in ciorba. Ei bine, a urmat adevarul si anume:
- la gradinita nu suntem la cresa, nu punem paine in ciorba, aici ii invatam maniere si ii pregatim pentru viata
- nu se intra cu rucsacel, eu trebuie sa fiu ferma, sa il dezbrac si sa plec, iar copilul TREBUIE sa ma asculte, altfel ce ne facem? va deveni un mic tiran
- nu are voie sa isi manifeste nemultumirea: „a dat din picior....aaaaa, pai m-am lamurit”
Dupa care doamna a intrat in clasa si a inchis usa dupa ea, nemaschitand nici un gest de apropiere fata de copil (pe care recunosc, l-a incercat in ziua 2)
M-am uitat la sotul meu (repet, fost profesor care stie exact cum functioneaza copiii, par grizonat, pantalon la dunga , privire demna ;D si caruia nu i s-a acordat nici macar cea mai vaga atentie) . Sotul meu s-a uitat in apoi la mine, si l-am intrebat, ei, tu te-ai lamurit? si el a zis, da, m-am lamurit. Ne-am luat copilul de mana si am plecat.
O sa ma intrebati de ce nu am ripostat la ce a zis doamna. Cuvinte pe care sotul meu le-a calificat simplu: obraznicie.
Pentru ca eram deja hotarata ca daca copilul refuza a doua oara sa intre, il retrag si gata. Gradinita era pentru el, nu pentru mine. Ba dimpotriva, mie imi va face rau inscrierea lui in colectivitate, pt ca eu la orice raceala risc recaderi grave.
Dupa acest episod, ne-am dus sa vizitam fosta gradinita a Sofiei, privata si putin mai departe decat cealalata. Unde a fost primit cu dragalasenie si doamna directoare s-a jucat cu el jumatate de ora afara in curte. Unde a doua zi l-am dus la ora cand ies copiii afara si educatoarea, o fata f tanara si sufletista l-a luat si a stat cu el in plus, cat timp ceilalti copilasi erau la ora de germana. Unde a vrut sa intre in clasa. Unde a doua zi, fiind primit tot afara la joaca , a intrat in clasa si a facut si lectie de engleza si stie sa zica gubai :) si a mancat aproape tot si s-a apropiat de copii. Unde educatoarea mi-a spus. doamna, vad ca ii place f f mult sa cante , deci l-a urmarit si l-a studiat prin joc.
Nu neg ca doamna de la prima gradi , pe care am vazut-o imbratisata de multi copii, ajunge la sufletelele lor. Pur si simplu la al lui Gheorghe nu a ajuns si pt mine e un motiv suficient sa nu il „adaptez” cu anasana. Viata e lunga si grea si frustrari tot vor fi, daca imi sta in putinta sa evit unele inutile, o voi face, pentru ca de aia sunt mama lui.
Cu aceasta, ma intorc la scrisul tezei, ca micii mei tirani sunt la munte si am un pic de liniste (daca se poate numi liniste statul la bloc in Bucuresti....)
11 septembrie 2011
9 septembrie 2011
Ce inseamna copil bun?
Am o mare problema. Incepe clasa a treia si cica e f greu sa faca fata cu brio. Acest cu brio ma sperie rau. Cica concursurile de mate sunt complicate, la scoala trebuie din ce ce in ce mai mult sa lucrezi acasa, teme si nu numai, noi avem si pianul, unde trebuie sa studieze in fiecare zi, am fi vrut si un sport.
Cica un copil bun nu se multumeste cu manualul ci face f mult in plus, chestii care la scoala nu se prea abordeaza, dar la concursuri se dau.
Din experienta, fiecare concurs are tipul lui de probleme. Pana acuma am gasit un sg concurs care sa para simpatic (dpdv al matematicii), dar ce te faci ca tot asa, daca nu ai facut genu ala de exercitii o incurci.
Cica toate diplomele astea mititele conteaza la admiterea la liceu, ca parte din nota.
Atunci, cand se mai joaca, cand isi mai scrie povestile, cand mai picteaza, cand mai merge la un teatru, concert, vizita, cand mai citeste?
Eu am un copil f bun, constiincios, nu suporta sa nu aiba temele scrise, o amuza (daca nu e constransa) orice face parte din cunoastere. Si totusi, eu ca mama, nu fac fata.... iar copilul meu, desi exceptional ca potential, nu e in topul topurilor, din cauza MEA, care nu stiu ce trebuie facut suplimentar. Si nu sunt convinsa ca ii trebuie....
Cum fac ceilalti copii oare? De fapt, cum faceti voi, ceilalti parinti?
Cica un copil bun nu se multumeste cu manualul ci face f mult in plus, chestii care la scoala nu se prea abordeaza, dar la concursuri se dau.
Din experienta, fiecare concurs are tipul lui de probleme. Pana acuma am gasit un sg concurs care sa para simpatic (dpdv al matematicii), dar ce te faci ca tot asa, daca nu ai facut genu ala de exercitii o incurci.
Cica toate diplomele astea mititele conteaza la admiterea la liceu, ca parte din nota.
Atunci, cand se mai joaca, cand isi mai scrie povestile, cand mai picteaza, cand mai merge la un teatru, concert, vizita, cand mai citeste?
Eu am un copil f bun, constiincios, nu suporta sa nu aiba temele scrise, o amuza (daca nu e constransa) orice face parte din cunoastere. Si totusi, eu ca mama, nu fac fata.... iar copilul meu, desi exceptional ca potential, nu e in topul topurilor, din cauza MEA, care nu stiu ce trebuie facut suplimentar. Si nu sunt convinsa ca ii trebuie....
Cum fac ceilalti copii oare? De fapt, cum faceti voi, ceilalti parinti?
2 septembrie 2011
La Festivalul Enescu
Pentru prima data in isotria festivalului va avea loc si un workshop de compozitie. Se anunta foarte interesant.
Aici este intregul program
Aici este intregul program
29 august 2011
Multumesc
Celor 101539 vizitatori de cand mi-am pus sitemeter. Nu stiu exact ce inseamna asta, teoretic nimic, practic , sper sa am ce da, nu doar ce culege de la cei care intra pe blogul meu.
26 august 2011
24 august 2011
Yumiii
retete simple si delicioase, potrivite pentru mame ocupate, domni independenti, femei de cariera, bune de impresionat musafirii.
adica,
Sabrina prin casa
e o cvasicoincidenta de nume, care mie mi se pare f draguta, dar nu, nu am nicio legatura cu minunatiile de-acolo, din pacate...:P
adica,
Sabrina prin casa
e o cvasicoincidenta de nume, care mie mi se pare f draguta, dar nu, nu am nicio legatura cu minunatiile de-acolo, din pacate...:P
21 august 2011
Ajutati-l pe Bibi!
Eu nu am putere sa scriu despre cazul lui, ma doare prea rau, ma termina si eu trebuie sa ma conserv pentru copiii mei, pentru stiu EXACT ce inseamna aceasta boala. A mea se numeste altfel, dar simptomele sunt aceleasi. Nu cred ca ma poate condamna cineva ca nu ma implic mai mult, dar nici sa tac nu se mai poate. Citind postul despre donarea de sange am rememorat toate clipele in care pt mine, la grupa mea rara, pur si simplu nu se gasea masa eritrocitara.
Cititi la Bogdana si la mama lui Bibi.
Va rog din suflet sa donati, fiecare ce poate.
„Pentru orice detalii(mai multe informatii despre DBA, evolutia fului nostru si acte medicale) va stam la dispozitie la adresa de mail: loristefan@yahoo.com.
Donatii se pot face si in contul deschis in acest scop pentru Bibi:
LEI: RO24 BTRL 0140 1201 N396 55XX
Banca Transilvania
Titular cont: Filip Bogdan-Liviu
CNP 1660903133678 ”
Cititi la Bogdana si la mama lui Bibi.
Va rog din suflet sa donati, fiecare ce poate.
„Pentru orice detalii(mai multe informatii despre DBA, evolutia fului nostru si acte medicale) va stam la dispozitie la adresa de mail: loristefan@yahoo.com.
Donatii se pot face si in contul deschis in acest scop pentru Bibi:
LEI: RO24 BTRL 0140 1201 N396 55XX
Banca Transilvania
Titular cont: Filip Bogdan-Liviu
CNP 1660903133678 ”
19 august 2011
George Enescu
Astazi se implinesc 130 de ani de la nasterea lui George Enescu. Majoritatea il cunosc dupa cele doua rapsodii, mai ales prima. Lucrari de tinerete, foarte bine scrise, simpatice foc, dar nu transcendentale.
Adevaratul Enescu e inovator pana la limita suportabilitatii. Transcende orice stil si limbaj. Modifica timpul si iese din masurabil.
A scris muzica spectrala inainte de orice definitie a acesteia. A scris eteorofnic MULT inainte ca Boulez sa-si fi asumat, complet fraudulos, reinventarea acestei sintaxe muzicale.
Adevaratul Enescu e inovator pana la limita suportabilitatii. Transcende orice stil si limbaj. Modifica timpul si iese din masurabil.
A scris muzica spectrala inainte de orice definitie a acesteia. A scris eteorofnic MULT inainte ca Boulez sa-si fi asumat, complet fraudulos, reinventarea acestei sintaxe muzicale.
Today we celebrate 130 years from George Enescu's birth. He is well known for his 2 Romanian Rapsodies, composed when he was very young. These are really cute works, extremely well written, but not transcendental ones.
The real George Enescu inovates beyond all bearing. He rises above any style and musical language. He totally modifies time perception and the feelings in his works cannot be measured.
George Enescu wrote spectral music long before the term was even released (carillons nocturnes for piano). He wrote heterophonic music long before Pierre Boulez unfairly claimed the re-invetion of this musical syntax.
My favourite works (in this period of my life) are:
16 august 2011
Angelina cea isteață
Va rugam sa nu preluati povestea fara sa apuc sa intreb autoarea. Drepturile ii apartin. Multumim!
Angelina cea isteață
O poveste de Ada Sofia Ulubeanu.
A fost odată o fetiță care se numea Angelina. Când a împlinit 7 ani, a mers la școală în clasa 1. Când a văzut cât de ușor e, s-a plictisit să rezolve toate problemele acelea ușoare. Voia să fie mai greu. Peste un an a intrat în clasa a 2-a. A văzut că e la fel de ușor . A terminat anul cu bine și s-a gândit că in clasa a 3-a o să fie și mai ușor. Părinții i-au spus că o să aibă și mai multe materii. Angelina s-a bucurat de asta.
A trecut vara. E în clasa a 3-a. Îi place și s-a gândit că în clasele mai mari o să fie și mai frumos.dar ca să fie în clasele mai mari trebuie să crească. Dar ea avea doar nouă ani, nu era deloc mare. Și dacă nu va mai crește niciodată? La asta nu se gândise. Poate așa era. Și mai erau șapte luni pâmă la ziua ei....
Se gândi că dacă își punea o dorință la o stea căzătoare se va îndeplini. dar ea știa că stelele căzătoare sunt doar în august. Dar era abia ianuarie! Cum își putea pune o dorință? Se gândi la alte modalități dar nu își aminti niciuna.
Mai erau 5 zile până la ziua Angelinei. 4, 3, 2. Nu mai putea aștepta!...
De ziua ei, mama o duse la cinematograf să vadă „Frumoasa din pădurea adormită”. Apoi veni și școala cu temele.
Apoi veniră ploile și frigul. Angelina se îmbolnăvi și nimeni nu își dădea seama. În sfârșit, fu chemat doctorul. Spuse că Angelina are gripă și că trebuie să mănânce în fiecare zi o supă fierbinte și să stea în pat. Asta dură o săptămână în care să nu mai poată merge la școală. Degeaba sărea cățelușul împrejur. Fetița îl mângîia distrată și el pleca să se culce în colțișorul lui.
Angelina deveni foarte gânditoare și îi plăcea mult să citească. Citea basme. Recitise de multe ori nenumărate cărți.. Așa că hotărî să nu mai citească basme ci cărțile pe care le citesc mama și cu tata. Dar se juca la fel de mult.În curând deveni foarte serioasă și foarte deșteaptă, ca adulții.
Putea să răspundă perfect la întrebările: Ce e mai gras în lume? Ce este mai bun? Ce aleargă mai iute? Atât de mult își dorea să fie mare. Și peste 10 ani văzu cum este fii mare. Era mult mai greu.
Dar se trezi din somn și văzu ca este abia în copilărie.
Sfârșit
scrisă în 24 iulie 2011
13 august 2011
10 pentru care sunt recunoscatoare
Leapsa de la Bogdana.
Sunt asa prinsa cu teza (deci de bine) incat scriu repejor. Desi sunt multe lucruri pe care situatia de 2 ani incoace mie le-a furat de sub nas (de exemplu mersul pe munte pe poteci nestiute:D), am avut timp sa ma gandesc la lucurile bune:
Sunt asa prinsa cu teza (deci de bine) incat scriu repejor. Desi sunt multe lucruri pe care situatia de 2 ani incoace mie le-a furat de sub nas (de exemplu mersul pe munte pe poteci nestiute:D), am avut timp sa ma gandesc la lucurile bune:
- Intuitia mea. La pachet cu instinctul. Fara astea doua nu aveam acuma doi copii mari si evident superbi, geniali, deosebiti (si tot ce va mai trece prin cap cand va ganditi voi la ai vostri :P ). Acuma nu mai am voie sa fac copii, deci sunt foarte recunoscatoare pentru ei si multumesc celor doua mai sus mentionate care m-au facut sa le dau nastere la 23, respectiv 28 de ani. Mai planificasem in sinea mea unul pe la 33, 34, dar, cum spuneam, zic un multumesc mare de tot pt cei care deja sunt.
- Norocul picat din cer care ne-a facut sa putem iesi din Bucuresti cand vrem noi.
- Prima mea profesoara de pian care a crezut in mine si in momentele rebele ale adolescentei si fara ajutorul careia nu m-as fi putut duce la Viena la tratament si ce-o mai fi urmand.
- Sotului meu care , desi uneori imi este cel mai mare critic, este si cel mai aprig sustinator si care si-a asumat rolul de a ingriji vedeta familiei. Concerte, expozitii, doctorat, calatorii medicale carora le asociez expeditii culturale, orice tine de cariera mea si eu vreau sa fac, el e acolo sa aiba grija de copii si de casa. Sincera sa fiu, nu cunosc niciun barbat care sa fi fi facut asta la scara la care o face sotul meu. Care sa fi dat interesele lui personale TOTAL deoparte ca sa pot straluci eu. Cunosc numai milarde de neveste care fac asta.
- Internetul fara de care as fi fost complet izolata . Nu zic mai mult, ca se stie ce si cum.
- Prietenelor mele din copilarie, Magda, Anca si Monica si prietenei mele de la Viena fara de care sederea acolo ar fi fost pur medicala, datorita ei si familiei Monicai, Viena a devenit a doua casa si o rampa de lansare.
- Prietenilor virtuali care m-au sustinut uneori mult mai bine decat familia. E firesc, familia face partea fizica, sufleteste au si ei nevoie sa fie sustinuti.Nu reprosez chestii familiei :)
- O sa par aroganta, dar sunt recunoscatoare ca m-a inzestrat Dumnezeu cu talent. Vine la pachet si cu reversul medaliei, chinurile creatiei si altele asemenea, dar ce ma faceam fara ? Asa, exista un punct stabil in viata mea pe care nimeni nu mi-l ia.
- O sa par acum foarte ciudata, dar intr-un fel sunt recunoscatoare conjuncturii prin care trec, pentru boala mi-a aratat care sunt limitele, fizice si psihice. Experientele near death prin care am trecut n-au facut altceva decat sa ma inversuneze si mai tare sa traiesc, sa creez. Intr-un fel arata ceva creat de un om care a fost aproape dincolo si altfel creatia unuia care doar a baut berica si a mancat mititei all his life, nu? :) Toate astea m-au ajutat sa ma bucur de viata mult mai mult atunci cand ma simt bine. Stiu ca ma mai deprim uneori, dar cand ma simt bine, jur ca savurez fiecare clipa cu totul altfel. Perceptia mea s-a amplificat mult, sunt lucruri pe care nu le inveti din nicio carte. Sunt recunoascatoare ca le cunosc.
- Ca exista Bach .Punct.
5 august 2011
tot despre alaptare si despre normalitate
Eu am mai tot scris despre asta. Dar am citit acum povestea nr 1 a Bogdanei si m-am socat de asemanari. Sigur si deosebiri.
Eu eram mult mai tanara, abia implinisem 23 de ani, fetita mea a avut 2.7 kg, desi la termen, n-a facut cadere dupa nastere, (cred ca pt o proaspata mama nu exista trauma mai mare, sa nu fie copilul in perfecta stare de sanatate, numai si-atata si e destul sa te deprime iremediabil si sa nu-ti mai pese de niciun alaptat) , deci a mea a stat doar un pic la oxigen, deh, cezariana la rece ca era transversa si nu mai crestea de loc ca nu mai exista decat o lingura de lichid, cum mi-a zis medicul in timpul operatiei samd.
Am mai povestit, reiau pe scurt, ranile mele au durat 2 luni si jumatate, aveam spectrul reintoarcerii la facultate permanent agatat in minte, copilul nu crestea cat ar fi vrut cartile mamei. Salvarea noastra a fost tot dr Culcer. Atunci, in 2002, era in plin avant si forta (si acuma este), ea a fost medicul neonatolog al Sofiei, a vazut-o din secunda 1, a venit la orice apel disperat de-al nostru, m-a incurajat nespus, in tot, cu panicile alea nesabuite din capul meu, cu pozitia de alaptat, cu mersul meu la facultate, cu mancatul bine, nu prostiile de regim, imi evidentia mereu starea buna a copilului, precocitatea extrema, asta la amandoi, au fost uimitori din punctul asta de vedere. Sa va explic de ce: nu ca ar conta peste ani ca ei efectiv s-au ridicat in picioare la 6 luni, nu , nu exagerez si nu spun povesti pescaresti, asta e adevarul. Ca de la 5 luni jumate mergeau de-a busilea etc etc. (de mers in picioare mai tarziu, ca 4 labe e mai haios, or fi considerat copiii mei). Dar e foarte foarte important pt o tanara mama care aude in cor vaaaaai ce miica e, vaaai plange la o ora dupa ce a supt (aiurea, copiii mei au avut momente in care au supt 20 din 24), asa, revenind, e foarte important sa ai un medic care iti spuna: Uita-te la COPIL, nu te uita la cantar si centimetru. Si intr-adevar, copiii erau psihic si motric excelent dezvoltati, udau cate scutece trebuie, si alte mici amanunte din astea care de fapt dau masura bunastarii generale.
Dar nu v-am spus niciodata despre alt medic minunat, care m-a ajutat doar cu o simpla conversatie la telefon. Se numeste Gina Palicari. Ei ii datorez foarte mult, si anume toata abordarea mea ca mama.
pe langa sfaturile cu alapteaza la cerere, laptele matern se digera imediat, alaptarea se face pana la doi ani si peste, Ea este cea care mi-a spus sa-mi tin in brate tot timpul copilul, sa imi amintesc ca copilul ma iubeste neconditionat, sa las vinovatia si sa fac absolut tot ce fac din iubire. Si sa-mi ascult instinctul.
Ei bine, au fost cuvintele magice, pentru ca dupa aceea nici ca am mai ascultat sfaturile binevoitorilor. Nu a fost mai usor fizic, dar cu siguranta a fost mai usor psihic.
Bogdana vorbea despre determinare, asa este, eu n-am avut niciodata biberoane si lapte praf in casa. As fi considerat ca fac o crima . Asa credeam eu atunci. N-as vrea sa considere ca vreau sa discreditez pe cineva, pur si simplu pentru MINE ar fi fost un scurt circuit sa o iau pe calea cea mai usoara si sa nu dau copilului ceva ce AM, sa nu trec peste ranile care m-au tinut 10 saptamani pana au inceput sa se vindece si altele asemenea.
Si vreau sa mai spun ceva foarte important, cu riscul sa ofensez toate mamele care au trecut prin greutati infioratoare, ca Bogdana, ca mine. Ei bine, desi sunt mandra de mine, nu mi se pare deloc eroism. Stiti cum mi se pare acuma, dupa atatia ani? Mi se pare absolut NORMAL. Mi se pare ca e doar primul dintr-un lung sir de evenimente care iti pun la incercare fiinta, in sensul de fiinta ta parinteasca. E FIRESC sa treci peste dureri, temeri, incertitudini. Mi se parea ca e o mare vitejie ca eu la 23 abia impliniti am reusit. Ei bine, nu. Nu e nicio vitejie. Viata iti ofera momente mult mai grele de atat.
Sa treci peste primele chinuri ale alaptarii e cel mai mic dintre ele.
Inca odata, nu vreau sa ofensez pe nimeni, copiii mei sunt mari de-acuma, alaptarea este un capitol incheiat pentru mine. Insa din experienta ultimilor doi ani, pot spune ca ce a fost atunci e floare la ureche fata de ce e acuma. In plus, stiti vorba aceea: kleine Kinder, kleine Sorgen, grosse Kinder, grosse Sorgen...
Alaptatul poate fi greu, dureros, infiorator pe alocuri. dar e cea mai usoara parte din cate urmeaza. Ce am facut eu a fost pur si simplu...normal.
Eu eram mult mai tanara, abia implinisem 23 de ani, fetita mea a avut 2.7 kg, desi la termen, n-a facut cadere dupa nastere, (cred ca pt o proaspata mama nu exista trauma mai mare, sa nu fie copilul in perfecta stare de sanatate, numai si-atata si e destul sa te deprime iremediabil si sa nu-ti mai pese de niciun alaptat) , deci a mea a stat doar un pic la oxigen, deh, cezariana la rece ca era transversa si nu mai crestea de loc ca nu mai exista decat o lingura de lichid, cum mi-a zis medicul in timpul operatiei samd.
Am mai povestit, reiau pe scurt, ranile mele au durat 2 luni si jumatate, aveam spectrul reintoarcerii la facultate permanent agatat in minte, copilul nu crestea cat ar fi vrut cartile mamei. Salvarea noastra a fost tot dr Culcer. Atunci, in 2002, era in plin avant si forta (si acuma este), ea a fost medicul neonatolog al Sofiei, a vazut-o din secunda 1, a venit la orice apel disperat de-al nostru, m-a incurajat nespus, in tot, cu panicile alea nesabuite din capul meu, cu pozitia de alaptat, cu mersul meu la facultate, cu mancatul bine, nu prostiile de regim, imi evidentia mereu starea buna a copilului, precocitatea extrema, asta la amandoi, au fost uimitori din punctul asta de vedere. Sa va explic de ce: nu ca ar conta peste ani ca ei efectiv s-au ridicat in picioare la 6 luni, nu , nu exagerez si nu spun povesti pescaresti, asta e adevarul. Ca de la 5 luni jumate mergeau de-a busilea etc etc. (de mers in picioare mai tarziu, ca 4 labe e mai haios, or fi considerat copiii mei). Dar e foarte foarte important pt o tanara mama care aude in cor vaaaaai ce miica e, vaaai plange la o ora dupa ce a supt (aiurea, copiii mei au avut momente in care au supt 20 din 24), asa, revenind, e foarte important sa ai un medic care iti spuna: Uita-te la COPIL, nu te uita la cantar si centimetru. Si intr-adevar, copiii erau psihic si motric excelent dezvoltati, udau cate scutece trebuie, si alte mici amanunte din astea care de fapt dau masura bunastarii generale.
Dar nu v-am spus niciodata despre alt medic minunat, care m-a ajutat doar cu o simpla conversatie la telefon. Se numeste Gina Palicari. Ei ii datorez foarte mult, si anume toata abordarea mea ca mama.
pe langa sfaturile cu alapteaza la cerere, laptele matern se digera imediat, alaptarea se face pana la doi ani si peste, Ea este cea care mi-a spus sa-mi tin in brate tot timpul copilul, sa imi amintesc ca copilul ma iubeste neconditionat, sa las vinovatia si sa fac absolut tot ce fac din iubire. Si sa-mi ascult instinctul.
Ei bine, au fost cuvintele magice, pentru ca dupa aceea nici ca am mai ascultat sfaturile binevoitorilor. Nu a fost mai usor fizic, dar cu siguranta a fost mai usor psihic.
Bogdana vorbea despre determinare, asa este, eu n-am avut niciodata biberoane si lapte praf in casa. As fi considerat ca fac o crima . Asa credeam eu atunci. N-as vrea sa considere ca vreau sa discreditez pe cineva, pur si simplu pentru MINE ar fi fost un scurt circuit sa o iau pe calea cea mai usoara si sa nu dau copilului ceva ce AM, sa nu trec peste ranile care m-au tinut 10 saptamani pana au inceput sa se vindece si altele asemenea.
Si vreau sa mai spun ceva foarte important, cu riscul sa ofensez toate mamele care au trecut prin greutati infioratoare, ca Bogdana, ca mine. Ei bine, desi sunt mandra de mine, nu mi se pare deloc eroism. Stiti cum mi se pare acuma, dupa atatia ani? Mi se pare absolut NORMAL. Mi se pare ca e doar primul dintr-un lung sir de evenimente care iti pun la incercare fiinta, in sensul de fiinta ta parinteasca. E FIRESC sa treci peste dureri, temeri, incertitudini. Mi se parea ca e o mare vitejie ca eu la 23 abia impliniti am reusit. Ei bine, nu. Nu e nicio vitejie. Viata iti ofera momente mult mai grele de atat.
Sa treci peste primele chinuri ale alaptarii e cel mai mic dintre ele.
Inca odata, nu vreau sa ofensez pe nimeni, copiii mei sunt mari de-acuma, alaptarea este un capitol incheiat pentru mine. Insa din experienta ultimilor doi ani, pot spune ca ce a fost atunci e floare la ureche fata de ce e acuma. In plus, stiti vorba aceea: kleine Kinder, kleine Sorgen, grosse Kinder, grosse Sorgen...
Alaptatul poate fi greu, dureros, infiorator pe alocuri. dar e cea mai usoara parte din cate urmeaza. Ce am facut eu a fost pur si simplu...normal.
4 august 2011
2 august 2011
26 iulie 2011
21 iulie 2011
in rest....
Ma simt inchisa si cu inima de plumb, ca si cum toata lumea are sufletul liber numai eu la inchisoarea doctoratului. Fiecare zi care trece si nu-mi iese la socoteala numarul de pagini e o tortura.
15 iulie 2011
7 iulie 2011
Dezbatere
Pentru cine e mai complicat?
Pentru persoana bolnava sau pentru cei din jurul ei?
Cateodata ma bucur ca sunt eu impricinata, ma gandesc ca exista legea compensatiei, asa ca cei apropiatati vor fi astfel scutiti de necazuri de genul asta. Si chiar pot sa spun ca in anul scolar 2010-2011 pot sa numar pe degetele de la o mana episoadele de mica imbolnavire ale ambilor copii. Ceea ce ma bucura imens, si daca e sa aleg, aleg cu ochii inchisi sa fie asa.
Pe de alta parte, pentru mine e mai "simplu".
Am diploma de la medic si gata. fac ce pot, cum nu pot, trebuie sa ma opresc. Sotul nu are aceeasi diploma, asa ca el nu se opreste.
Oare cine duce greul?
Pentru persoana bolnava sau pentru cei din jurul ei?
Cateodata ma bucur ca sunt eu impricinata, ma gandesc ca exista legea compensatiei, asa ca cei apropiatati vor fi astfel scutiti de necazuri de genul asta. Si chiar pot sa spun ca in anul scolar 2010-2011 pot sa numar pe degetele de la o mana episoadele de mica imbolnavire ale ambilor copii. Ceea ce ma bucura imens, si daca e sa aleg, aleg cu ochii inchisi sa fie asa.
Pe de alta parte, pentru mine e mai "simplu".
Am diploma de la medic si gata. fac ce pot, cum nu pot, trebuie sa ma opresc. Sotul nu are aceeasi diploma, asa ca el nu se opreste.
Oare cine duce greul?
5 iulie 2011
sunt ocupata si-mi prinde bine
Imi scriu doctoratul , lucrez la un proiect absolut fantastic, care daca iese, va fi incununarea nebuniei. Nu dau detalii, doar ma laud:D
Nu-i asa ca-s sarita de pe fix ? In halul in care ma aflu:) dar vad ca rezist deocamdata.
Nu-i asa ca-s sarita de pe fix ? In halul in care ma aflu:) dar vad ca rezist deocamdata.
30 iunie 2011
28 iunie 2011
ne dam huta
si mai avem 6 luni de stat cu splina. asa a zis nenea doctoru de la AKH cand a vazut in ce hal se joaca hemoglobina mea. Mi-a luat si proba de transfuzie, jmekeru.
18 iunie 2011
10 lucruri frumoase, doar ale mele
leapsa de la Bogdana, care lucreaza fin sa ma scoata din depresie. Crezi ca nu mi-am dat seama:) Multumesc si te iubesc!
1. Cafeaua mea de dimineata in cana ca o halba de bere. neagra cu un strop de lapte. Am perioade in care nu beau, deci nu e neaparat nevoie, e placere in stare pura.
2. My Apple.
Nu e inca folosit la maxima capacitate, dar promite. Nu-mi dau seama cum am trait fara el:)
3. My Pentax. E vechi, e uzat moral, dar ma face fericita.
4. Pantofii. Cei mov de la Camper in primul rand, dar Naturalista cei rosii.
nu gasesc poza pe mov. ne multumim cu imaginatia
5.Pianul din casa copilariei, E in stare jalnica, dar de cate ori pun mana se transforma in madelaine lui Proust pentru mine.
6.Rucsacul meu albastru "bagaj de mana" cu bretele si rotite.
7. Inelul de logodna, cu forma misterioasa, singurul inel pe care-l port.
8. Geanta de la Desigual, de iarna. Musai sa-mi iau si una de vara:)
9. La cosmetice stau prost. Crema de ochi Rexaline si cea de fata de la Dior. ma dau rar, imi ajung mult:P, dar fara ele nu ma vad.
10. tricourile lungi de la H&M , lantisorul grunge de la Caiscais si Ugg-urile de la EMU :) da, m-au salvat de multe ori, comoditate si eficienta, si datorita lantului, picatura out of the box.
Sa nu uit, cat era Gh mic, caruciorul de la Stokke si pouch-ul de la Diana ma faceau mai fericita ca orice altceva.
Cam asta imi vine acum in minte, de parfum sa n-aud , desi imi plac pe altii, mie imi fac rau fizic, si nu de ieri de azi, dintotdeauna.
Dau leapsa la oricine vrea s-o preia, numai sa-mi lasati un comment ca sa citesc si eu.
1. Cafeaua mea de dimineata in cana ca o halba de bere. neagra cu un strop de lapte. Am perioade in care nu beau, deci nu e neaparat nevoie, e placere in stare pura.
2. My Apple.
Nu e inca folosit la maxima capacitate, dar promite. Nu-mi dau seama cum am trait fara el:)
3. My Pentax. E vechi, e uzat moral, dar ma face fericita.
4. Pantofii. Cei mov de la Camper in primul rand, dar Naturalista cei rosii.
nu gasesc poza pe mov. ne multumim cu imaginatia
5.Pianul din casa copilariei, E in stare jalnica, dar de cate ori pun mana se transforma in madelaine lui Proust pentru mine.
6.Rucsacul meu albastru "bagaj de mana" cu bretele si rotite.
7. Inelul de logodna, cu forma misterioasa, singurul inel pe care-l port.
8. Geanta de la Desigual, de iarna. Musai sa-mi iau si una de vara:)
9. La cosmetice stau prost. Crema de ochi Rexaline si cea de fata de la Dior. ma dau rar, imi ajung mult:P, dar fara ele nu ma vad.
10. tricourile lungi de la H&M , lantisorul grunge de la Caiscais si Ugg-urile de la EMU :) da, m-au salvat de multe ori, comoditate si eficienta, si datorita lantului, picatura out of the box.
Sa nu uit, cat era Gh mic, caruciorul de la Stokke si pouch-ul de la Diana ma faceau mai fericita ca orice altceva.
Cam asta imi vine acum in minte, de parfum sa n-aud , desi imi plac pe altii, mie imi fac rau fizic, si nu de ieri de azi, dintotdeauna.
Dau leapsa la oricine vrea s-o preia, numai sa-mi lasati un comment ca sa citesc si eu.
16 iunie 2011
14 iunie 2011
Vremea trece si fara noi?
Via Bogdana, am ajuns pe blogul Tomatei care intreaba care-s lectiile importante pe care le-am invatat in viata asta si povesteste despre experienta dureroasa a pierderii unui parinte drag.
Asta m-a facut sa ma gandesc cum as putea impartasi ce traiesc de un si jumatate.
Bogdana spune ca cea mai importanta lectie a fost maternitatea. Pana la 30 de ani, a fost si la mine.
Dar dupa aceea a venit boala. Episoadele in care am simtit moartea langa mine. N-am mai spus-o asa direct pana acuma, dar e o senzatie pe care nu o poti uita. Nici nu mai stiu daca mi-a fost frica atunci, dar acuma imi este. Si au fost destule. Lumea ma intreaba: dar ce simti cand ti-e rau? e cumplit de descris. Nu ma doare nimic, de cele mai multe ori. Pana si simptomele anemiei sunt ok (oboseala, gafaiala, greutatea la mers etc). Cel mai oribil cred e in faza cea mai adanca. Atunci e sentimentul absorbtiei. Ca o imensa gaura neagra care trage, trage, ustura si nu se mai opreste. Si nu stii unde te duce.
Din noiembrie 2009, au urmat luni de zile de incertitudini in care totusi ma inselam cu speranta. Apoi, cand toate investigatiile s-au incheiat, a ramas diagnosticul implacabil.
Au urmat alte luni de zile de citit studii peste studii, pe care le abandonam cand ajungeam la partea cu statisticile. Apoi unele mai optimiste, care sustineau ca nu boala omoara (atunci cand e sub supraveghere), ci medicatia.
Ce aduce asta cu sine?
In primul rand groaza ca imi las copiii singuri si pe sot sa creasca inca odata copii orfani.
Apoi, chiar supravietuind, sunt cam leguma. Nu pot sa fac curat in casa, f rar ceva de mancare, daca iau fata de la scoala odata la 3 saptamani e sarbatoare nationala. Caldura imi face rau, frigul imi face rau, o simpla raceala ma pune la orizontala. Medicamentele m-au transformat in omul acordeon, dpdv silueta. Cand umflata, cand mai subtire.
Cand vin copiii sa se alinte, sa ma joc cu ei, rezist maximum 15 minute. Mai mult ma termina si trebuie sa ii alung intr-un fel sau altul.
Poate ca sunt egoista, poate ca o mama cu adevarat buna ar sta cu ei pana la ultima suflare. Un punct in plus pe lista cu vinovatia, destul de bogata prin simplul fapt ca sunt , la propriu, o problema in viata familiei.
Ma gandesc apoi ca e mai bine asa decat sa nu fiu deloc.Dar daca nu as fi deloc, nu ar trebui ceilalti sa se chinuie pentru mine. Ar fi o persoana in minus de ingrijit.
Ce mai inseamna suferinta fizica? Inseamna renuntarea la zecile de proiecte frumoase, la taberele de fotografie, la comenzi de compozitii, si mai nou, cat pe-aci sa ma coste doctoratul.
Nici acum nu sunt sigura ca il reusesc. E dureros sa ai "a brilliant mind" si un trup neputincios.
Firesc, a urmat depresia, 90% medicamentoasa. La medicament nu pot renunta, asa ca o sa tot vina in valuri. Important e sa fiu lasata sa stau intr-un colt pana trece.
Apoi ma gandesc cum as putea gasi partea buna.
Ar fi cate ceva. Nu sunt in stare sa muncesc = mai multa contemplare. mai mult gand, mai multa aplecare asupra sufletelor celor din jur.
mai mult timp pt observatie, citit.
Incerc sa iau calatoriile medicale ca excursii culturale. Merg la concerte, la muzee (aici cate 2 ore maximum, mai mult nu pot)
Am intalnit oameni extraordinari, am avut succese profesionale, expozitia si concertul de la Viena din martie e unul dintre ele, sper sa urmeze si altele.
Sigur, nu e la schimb, e un pret cam nedrept.
cat despre"viata trece si fara noi", da, sunt de acord.
Dar daca Tomata spunea ca e groaznic pentru parinti, cred ca e la fel de groaznic pentru doi copii mici.
Copii care-mi spun:
"daca te mai duci la spital, eu nu mai am mama"....
Ce am invatat de aici?
am invatat ca nu trebuie sa amanam ceea ce ne place si ne defineste, sa avem curaj sa traim clipa, oricat de cliseistic suna asta.
Sa nu uitam sa le spunem celor dragi ca ii iubim mult. Sa nu uitam sa facem ceea ce vrem uneori, ce e mai bine pentru noi. Ca sa nu refulam resemnarea si resentimentele.
As mai avea de invatat sa sufar fara sa fac valuri. Asta inca nu-mi iese. Nu imi traiesc boala cu demnitate. Nu inca. Pana si faptul ca ma plang in spatiu public e jalnic . E urat. E exchibitionism , e aruncare a problemei in ograda tuturor.
Si desi imi e foarte rusine, nu pot sa nu spun.
Pentru ca mi-e ciuda si mi-e frica.
Probabil ca mai am inca de invatat....
Asta m-a facut sa ma gandesc cum as putea impartasi ce traiesc de un si jumatate.
Bogdana spune ca cea mai importanta lectie a fost maternitatea. Pana la 30 de ani, a fost si la mine.
Dar dupa aceea a venit boala. Episoadele in care am simtit moartea langa mine. N-am mai spus-o asa direct pana acuma, dar e o senzatie pe care nu o poti uita. Nici nu mai stiu daca mi-a fost frica atunci, dar acuma imi este. Si au fost destule. Lumea ma intreaba: dar ce simti cand ti-e rau? e cumplit de descris. Nu ma doare nimic, de cele mai multe ori. Pana si simptomele anemiei sunt ok (oboseala, gafaiala, greutatea la mers etc). Cel mai oribil cred e in faza cea mai adanca. Atunci e sentimentul absorbtiei. Ca o imensa gaura neagra care trage, trage, ustura si nu se mai opreste. Si nu stii unde te duce.
Din noiembrie 2009, au urmat luni de zile de incertitudini in care totusi ma inselam cu speranta. Apoi, cand toate investigatiile s-au incheiat, a ramas diagnosticul implacabil.
Au urmat alte luni de zile de citit studii peste studii, pe care le abandonam cand ajungeam la partea cu statisticile. Apoi unele mai optimiste, care sustineau ca nu boala omoara (atunci cand e sub supraveghere), ci medicatia.
Ce aduce asta cu sine?
In primul rand groaza ca imi las copiii singuri si pe sot sa creasca inca odata copii orfani.
Apoi, chiar supravietuind, sunt cam leguma. Nu pot sa fac curat in casa, f rar ceva de mancare, daca iau fata de la scoala odata la 3 saptamani e sarbatoare nationala. Caldura imi face rau, frigul imi face rau, o simpla raceala ma pune la orizontala. Medicamentele m-au transformat in omul acordeon, dpdv silueta. Cand umflata, cand mai subtire.
Cand vin copiii sa se alinte, sa ma joc cu ei, rezist maximum 15 minute. Mai mult ma termina si trebuie sa ii alung intr-un fel sau altul.
Poate ca sunt egoista, poate ca o mama cu adevarat buna ar sta cu ei pana la ultima suflare. Un punct in plus pe lista cu vinovatia, destul de bogata prin simplul fapt ca sunt , la propriu, o problema in viata familiei.
Ma gandesc apoi ca e mai bine asa decat sa nu fiu deloc.Dar daca nu as fi deloc, nu ar trebui ceilalti sa se chinuie pentru mine. Ar fi o persoana in minus de ingrijit.
Ce mai inseamna suferinta fizica? Inseamna renuntarea la zecile de proiecte frumoase, la taberele de fotografie, la comenzi de compozitii, si mai nou, cat pe-aci sa ma coste doctoratul.
Nici acum nu sunt sigura ca il reusesc. E dureros sa ai "a brilliant mind" si un trup neputincios.
Firesc, a urmat depresia, 90% medicamentoasa. La medicament nu pot renunta, asa ca o sa tot vina in valuri. Important e sa fiu lasata sa stau intr-un colt pana trece.
Apoi ma gandesc cum as putea gasi partea buna.
Ar fi cate ceva. Nu sunt in stare sa muncesc = mai multa contemplare. mai mult gand, mai multa aplecare asupra sufletelor celor din jur.
mai mult timp pt observatie, citit.
Incerc sa iau calatoriile medicale ca excursii culturale. Merg la concerte, la muzee (aici cate 2 ore maximum, mai mult nu pot)
Am intalnit oameni extraordinari, am avut succese profesionale, expozitia si concertul de la Viena din martie e unul dintre ele, sper sa urmeze si altele.
Sigur, nu e la schimb, e un pret cam nedrept.
cat despre"viata trece si fara noi", da, sunt de acord.
Dar daca Tomata spunea ca e groaznic pentru parinti, cred ca e la fel de groaznic pentru doi copii mici.
Copii care-mi spun:
"daca te mai duci la spital, eu nu mai am mama"....
Ce am invatat de aici?
am invatat ca nu trebuie sa amanam ceea ce ne place si ne defineste, sa avem curaj sa traim clipa, oricat de cliseistic suna asta.
Sa nu uitam sa le spunem celor dragi ca ii iubim mult. Sa nu uitam sa facem ceea ce vrem uneori, ce e mai bine pentru noi. Ca sa nu refulam resemnarea si resentimentele.
As mai avea de invatat sa sufar fara sa fac valuri. Asta inca nu-mi iese. Nu imi traiesc boala cu demnitate. Nu inca. Pana si faptul ca ma plang in spatiu public e jalnic . E urat. E exchibitionism , e aruncare a problemei in ograda tuturor.
Si desi imi e foarte rusine, nu pot sa nu spun.
Pentru ca mi-e ciuda si mi-e frica.
Probabil ca mai am inca de invatat....
12 iunie 2011
Cello solo
Instrumentul meu preferat.
Vers le Ciel
Oldenburg,ianuarie 2002.
prima auditie: iunie 2002, Muzeul Enescu
Vers le Ciel
Oldenburg,ianuarie 2002.
prima auditie: iunie 2002, Muzeul Enescu
6 iunie 2011
scurt raport
scuzati absenta, am fost ocupata :)
Gh a reusit sa-si sfasie la propriu carnea de pe genunchi intr-o cazatura de pe biblioteca, care nu i-ar fi pus probleme daca nu harsia piciorul de coltul nemernic...
Plansete grozave, dormit la mine in brate 2 ore la ora 11 dimineata....etc etc. A trecut.
Cu doua zile inainte de examenul de pian, domnisoara a fost la parc unde a reusit sa-si "intoarca pe dos" laba piciorului drept.
plansete amarnice, irascibilitate, drama. Radiografie: os perfect, tesutul moale un pic afectat, comprese reci, odihna, mers la examen intr-un picior, suita de mine pe scena, a 4-a zi a inceput sa mearga, a 5-a zi a alergat.
eu sunt cam din ce in ce mai palida si obosita, tocmai cand ma hotarasem ca-mi scriu doctoratul.
ceea ce a contribuit la recadere in depresia care ma tot tine de vreo 2 luni.
Sper sa se rezolve cu mai mult somn.
Altfel, copilul cel mare termina clasa a doua cu o mapa intreaga de premii la concursuri care mai de care mai grele, cu un examen de pian nebanuit de reusit si cu un mare chef de vacantaaaa....
iar cel mic va merge la gradinita, unde l-am inscris intr- o zi frumoasa cu soare si de unde nu a mai vrut sa plece decat cu lacrimi si promisiuni ca din toamna acolo ii va fi locul.
Gh a reusit sa-si sfasie la propriu carnea de pe genunchi intr-o cazatura de pe biblioteca, care nu i-ar fi pus probleme daca nu harsia piciorul de coltul nemernic...
Plansete grozave, dormit la mine in brate 2 ore la ora 11 dimineata....etc etc. A trecut.
Cu doua zile inainte de examenul de pian, domnisoara a fost la parc unde a reusit sa-si "intoarca pe dos" laba piciorului drept.
plansete amarnice, irascibilitate, drama. Radiografie: os perfect, tesutul moale un pic afectat, comprese reci, odihna, mers la examen intr-un picior, suita de mine pe scena, a 4-a zi a inceput sa mearga, a 5-a zi a alergat.
eu sunt cam din ce in ce mai palida si obosita, tocmai cand ma hotarasem ca-mi scriu doctoratul.
ceea ce a contribuit la recadere in depresia care ma tot tine de vreo 2 luni.
Sper sa se rezolve cu mai mult somn.
Altfel, copilul cel mare termina clasa a doua cu o mapa intreaga de premii la concursuri care mai de care mai grele, cu un examen de pian nebanuit de reusit si cu un mare chef de vacantaaaa....
iar cel mic va merge la gradinita, unde l-am inscris intr- o zi frumoasa cu soare si de unde nu a mai vrut sa plece decat cu lacrimi si promisiuni ca din toamna acolo ii va fi locul.
17 mai 2011
Salonul de Fotografie Bucuresti 2011
Va astept la Muzeul Taranului Roman, incepand de joi 19 mai.
Am doua fotografii la vanzare:), iar pentru pasionati, exista o multime de evenimente: dezbateri, workshopuri, concursuri.
mai multe :
Salonul Foto
Am doua fotografii la vanzare:), iar pentru pasionati, exista o multime de evenimente: dezbateri, workshopuri, concursuri.
mai multe :
Salonul Foto
16 mai 2011
5 mai 2011
4 mai 2011
24 aprilie 2011
21 aprilie 2011
5 aprilie 2011
intrebare f serioasa
De ce nu ii asa pe parinti sa stea cu cei mici la terapie intensiva?
Din pur sadism? nu am gasit niciun motiv rational, sterilizare se poate face bine merci cu parintii samd samd.
Exista vreo lege in sensul asta?
Daca da, cum se poate schimba?
PS Nepotica merge spre bine. Doar ca a fost catalogata drept "ingrozitoare" de catre anestezista. E inadmisibil, se pare, ca un copil de 2 ani sa ceara la mama lui.
da, da, in Romania, secolul 21.
Din pur sadism? nu am gasit niciun motiv rational, sterilizare se poate face bine merci cu parintii samd samd.
Exista vreo lege in sensul asta?
Daca da, cum se poate schimba?
PS Nepotica merge spre bine. Doar ca a fost catalogata drept "ingrozitoare" de catre anestezista. E inadmisibil, se pare, ca un copil de 2 ani sa ceara la mama lui.
da, da, in Romania, secolul 21.
4 aprilie 2011
bad monday
e nasol. nepotica, 2 ani 5 luni, apendicita perforata, in operatie.
Rugati-va pentru Thea.
Rugati-va pentru Thea.
23 martie 2011
Abonați-vă la:
Postări (Atom)