31 decembrie 2012

Final de 2012

Am avut o lista lunga si o lista scurta de obiective.
Cele de pe lista scurta...s-au indeplinit toate, cu exceptia unuia singur. Mi-am dorit din tot sufletul ca Bibi sa se faca bine. Nu am de unde sa stiu unde locuieste acest bine, in ce sfere, dar pe mine ma doare teribil, la modul egoist,  ca acest inger de copil nu mai e aici sa ne minuneze cu prezenta lui. Ma doare lipsa lui. Aproape fizic.

In rest, anul a inceput greu, nebulos, cu sanatatea mea deteriorata, cu viata mea pe muchie de cutit,  operatia insa a functionat deocamdata, ma asteapta cel putin inca un an foarte bun , potrivit statisticilor, majoritatea au rezistat 2 ani fara recadere dupa splenectomie, insa eu vreau sa cred ca ma voi incadra in procentul de 15% care se si vindeca complet.
N-am slabit chiar tot de la cortizon, dar ma aflu pe drumul cel bun.  Macar mi-am recapatat chipul in proportie de 90%.
InnerSound 2012 a fost un mega hit. Dar sa vedeti ce grozav va fi la anul :)
N-am compus mult de tot, dar am compus rezonabil. Chiar acum pun ultimele note dintr-o lucrare. E foarte bine. Iar 2013 se anunta deja cu 4 comenzi ferme si una de suflet pentru prietena mea Adriana, cu multe octave si acorduri, promit. Am avut multe evenimente frumoase in 2012, nesperate unele, am muncit pentru ele mult, dar si satisfactiile au fost peste asteptari.

Minunat in 2012 a fost faptul ca am putut, dupa aproape 3 ani de izolare, sa ma reapropii de vechii mei prieteni si sa consolidez prietenii mai noi. Mi-am gasit si inca o sora!  Timpul petrecut in preajma lor mi-a lipsit ingrozitor, mai ales ca oricum eu veneam dupa cei 2 ani in care Gheorghe a fost mic de tot si iesirile mele extrem de rare. Sunt acasa afectiv, dpdv prieteni, si la Viena, si la Bucuresti. mai nou si la Busteni. Ce mi-as putea dori mai mult?

Sigur ca ne cautam uneori pretexte (Maria,  pe bune acuma, cartonase pt Sofia?:D) sau folosim intalnirile de lucru (noi, Innersounzii) ca sa ne simtim bine impreuna si sa construim ceva conectati frumos, cert e ca desi nu foarte dese, zilele sau serile cu prietenii m-au incarcat minunat , mai ales in ultimele 5 luni ale anului, sau in aceste ultime zile, cand am avut alaturi de mine pe prietena mea din copilarie, sufletul meu pereche la feminin :)
Multumirile catre prietenii si prietenele mele nu ar incapea nici pe 10 pagini, ma opresc asadar,  iar pentru 2103 imi propun sa ma vizitez si cu cealalata prietena a mea din copilarie, cu care vorbesc doar la telefon si asta nu e ok.

In plan ultrapersonal, nu mai e nevoie sa spun ca fara sustinere, neconditionata, chiar daca uneori cu maraieli in fond  iubitoare si stimulative chiar prin negatie:), nu as fi reusit nimic din toate astea. Nu-i usor sa ai (si sa fii :P) o sotie si o mama compozitoare.

Am sa inchei, nu de alta, dar am de lucru azi. Nu la piftii sau alte chestii de mancat, ci la compozitie. Nu e corvoada, e o fericire.
Sper ca 2013 sa ma tina asa, sanatoasa si fericita.
Va urez acelasi lucru.

29 decembrie 2012

Real girls aren't perfect

Asa scrie pe tricoul pe care-l port azi,
In final de 2012, cu feminitatea regasita, exterioara dar mai ales interioara, o urare frivola pentru prietenele mele: fiti voi insiva, asa veti fi ireal de frumoase, deci perfecte.

 Fizicul e usor perfectibil, dar stilul personal e greu de gasit si conturat.
 Stilul nu inseamna haine de firma, sedinte la coafor , bijuterii si parfumuri, astea il pot eventua colora un pic, sau mai bine zis, ne pot iluziona in momentele in care nu avem chef de lucruri serioase. Oricum, trebuie sa devina accesorii a ceea ce suntem.
Nu fac apologia neingrijirii, dimpotriva, detaliile ma intereseaza si ma declar cu mandrie o superficiala profunda.

 Insa perfectiunea nu rezida in realitate, ci in suprarealitate, in ireal , in proiectia noastra asupra celorlalti, in frumosul si misterul cu care ne prezentam.


I'm perfect, because I am not real.

28 decembrie 2012

Autopsie pe viu

E gălăgioasă.
E aglomerată.
E tensiune, e freamăt.
E groază, e angoasă, e imprevizibilă, o doare.
E empatie, totul trece prin ea și lasă urme, grele și pline de remușcări.
E risipire, e lipsă, e prea plin, e plâns, e strigăt, e șoaptă și e zâmbet dulce care o doare.
E egoism, e concentrare, e autocentrare și e răutate.
E izolată, e în mijlocul tuturor,  nu îi vede, îi aude, îi simte acut, o doare.
E prea plin, e dăruire, e abandonare, e foarte frumoasă și e foarte urâtă, e seducătoare și inaccesibilă. E cu sufletul  lăsat la vedere, învelit în câteva sunete, e iubită, e ingrijorată.
E alungată, e dorită, e singură, e chemată, e speriată, o doare.
E suavă, e vulcanică, e terifiantă, e minunată.
E precisă, e tăioasă, e dură, e cerebrală.
E vinovată, e încăpățânată, e parfumată cu dragoste și e îmbrăcată cu inteligență.
E enervată, e nestăpânită, e imposibilă, e indispensabilă.
E prea plin, e plâns, e strigăt și zâmbet dulce.
E groază, e angoasă, e freamăt.
E tensiune, e empatie.
O doare.

E Sabina cufundată în muzică, suferind la fiecare sunet în mod egal cu fiecare chemare a fetiței febrile pe care o doare capul și gâtul , speriate amândouă, îngrozind bărbații familiei, cele mai temute și iubite S și S, extraordinare muzici răzvrătindu-se în mine și în lume și împărțindu-se violent între toate marile mele iubiri.


24 decembrie 2012

De la mine, pentru voi

Zilele astea se succed rapid, năvalnic aș spune. E primul Crăciun  în casa de la Bușteni care mă prinde sănătoasă, de aceea foarte ocupată, nu-mi ajunge ziua pentru câte aș vrea să fac, în primul rând sunt copiii, apoi compoziția de terminat, bucătaria :), plimbarea zilnică cât mai alertă, aș mai fi vrut să prind o oră de reluat studiul la pian, dar deocamdată am reușit niște anemice 25 de minute într-o zi , doar citire de partituri.

M-am uitat un pic în urmă, anul ăsta am scris aproape dublu pe blog față de anul trecut, tonul s-a schimbat radical, nu mă mai tem de ce simt, de fapt, nu mă mai tem de aproape nimic.

Mai sunt niște demoni care atacă din când în când, încă nu știu ce să fac cu ei, îmi dau seama că trebuie să am o perioadă de doliu, înca nu am avut-o, nu mi-am permis-o. Asta e singura mea teamă, că nu consum toate trairile negative ale ultimilor ani, mi-e frică să nu mă mint un pic, poate ar trebui ca atunci când nu sunt bine să nu mai lupt atât?  Să accept că armonia înseamnă și multe disonanțe și că uneori rezolvările vin mult mai târziu și mai neașteptat decît am crede?

Oricum ar fi, blogul meu, la care uneori am vrut să renunț, îmi este martor și sprijin și sunt fericită că pot avea încă deschiderea de a scrie. Câteodată mă simt foarte singură, acolo în vârful meu personal, alteori un singur cuvânt mai rece și plasat precis  poate să mă arunce în cele mai negre găuri care absorb tot ce am mai bun și frumos și lasă la suprafață doar îndoielile și tristetețea.
Blogul meu nu e o evadare în virtual, ci dimpotrivă, e o modalitate de pune în concret tot ce sunt. E felul meu de a mă ancora în realitate, cuvântul scris e deja mai mult decât a-și consuma niște stări visând frumos sau urât.

Faptul că sunt citită e un bonus neașteptat și nesperat. Am primit datorită jurnalului meu multă energie bună, mult dragoste și multe sentimente frumoase. Am primit și cadouri reale, ultimul dintre ele de la Lada cu Minuni, prin poștă, minunații fulgi albi croșetați, un reminder al faptului că ceea ce scriu eu în online despre alăptare, înca din 2003, nu a fost degeaba, m-am bucurat să aflu încă odată că cineva a reușit cu un pic de sprijin moral de la mine.


Simt nevoia să vă mulțumesc și eu  un pic mai concret, tuturor celor care mă citiți. Am s-o fac mai comod, dar din toată inima.
Am încărcat Oratoriul de Crăciun de Bach într-o interpretare de referință. Linkul va fi valabil două săptămâni începând de azi, așa că grăbiți-vă să îl descărcați.
Mi-ar face mare plăcere și să-mi lăsați aici un comentariu în care să-mi spuneți de ce citiți Armonii. Dar nu e obligatoriu.
Crăciun frumos, luminos și cald vă doresc!
Mă retrag la foile mele, de plăcintă și de portative.


22 decembrie 2012

Sa nu uit

O scriu aici repede, in minutele putine online, ca nu e timp de asa ceva zilele astea, din fericire.
O scriu pentru mine, si doar pentru mine, chiar daca se  vede www, poate e chiar mai sanatos asa, mai asumat, poate chiar va avea efect.

E important sa nu uit ce cred despre capcana nemultumirii, de sine si a celorlalti, e cea mai periculoasa dintre toate. Ca sentimentul de vinovatie e extrem de distructiv. Ca daca alegi sa ai regrete si nu remuscari, e bine sa-ti pastrezi alegerea cu seninatate. Ca unele idei, simtiri si ganduri  raman mai curate spuse doar in limbajul meu personal, muzical.

Sa nu uit de singurul loc unde sunt libera, libera, libera, libera, libera. Si sa nu uit ca intotdeauna acolo au fost piedici, invariabil, mai nobile sau mai meschine, de ce ma mir acum?
Sa nu uit  ca nu e vina mea daca nu pot sa integrez toate zgomotele si bruiajele in muzica mea. Sa nu uit ca e firesc sa nu fie usor, sa nu uit ca pentru puritate mediul in care traim nu e cel mai favorabil.
Sa nu uit ca pentru compozitie e nevoie de un efort interior mai mare decat acela, de pilda,  de a face biscuiti, iar biscuitii vor fi o relaxare, nu o procrastinare, sa nu ma simt vinovata pt ei, sa nu uit  ca si biscuitii ma fac fericita, sa nu uit de nimic din ce ma face fericita, sa nu uit ca sunt, eminamente, o fire fericita.
Sa nu uit ca fericirea inseamna  sa simt intens tot ce se intampla, bun sau rau, vesel sau trist, cu mine, cu cei din jurul meu.

Sa nu uit de lumina si de intuneric, sa nu uit ca eu sunt cea normala, atunci cand le percep si le traiesc, in opozitie, in nuante de gri sau in armonie.



21 decembrie 2012

de 21 decembrie

Astazi aniversam 100 de ani de la nasterea inginerului Mircea Ulubeanu. Sa ne amintim un pic cine a fost si ce a facut.

In rest, ziua de azi e una interesanta, ninge calm si eficient, casa mea e plina de copii, personali si de prin vecini, trebuie sa le gasesc o joaca mai linistita, nu de alta, dar ma asteapta foile goale  sus sa le umplu cu o tristete interna care creste intr-un mod surprinzator de pozitiv si benefic, dupa ce o scriu pe note am s-o explic si in cuvinte.

Ma uitam printre ultimele fotografii cu Pentaxul meu drag si tare obosit, am gasit-o pe cea cu mine si Monica, cea mai buna prietena, pianista extrem de talentata si mama nemaipomenita pentru doua fetite dulci, am plecat amandoua in acelasi an universitar prin Europa, eu m-am intors, ea nu, prietena mea care va pleca si mai departe, dar de care am sa ma bucur in aceasta vacanta de Craciun intr-un mod nesperat, abia o astept.





Si ce frumos canta Rachmaninov:) Filmat cu telefonul, sunetul vai de el, insa tot se simte poezia si sufletul ei romantic,  imi pare rau doar ca e asa de scurt fragmentul.



19 decembrie 2012

O extravaganta

Asa, cam ca mine si ca viata mea.
Am o fotografie ca o imagine din clip, demult, 2010.
Cant la pian.
Am si pistrui :P
Muzica as fi scris-o mai bine, recunosc :)
M-au cucerit poezia si mirosul, evident, desi nu stiu cand si daca am sa-l port.
Clipul l-am descoperit acum 15 minute, intamplare fericita sau greseala vanitoasa?

Intrebarea ramane insa: un parfum iti da un stil sau un gen?
A avea stil e minunat. A fi un anume gen nu mai e la fel de interesant.
 Mi-ar placea o discutie pe tema asta.



Rima XI
(...)
- Yo soy un sueño, un imposible,
vano fantasma de niebla y luz;
soy incorpórea, soy intangible;
no puedo amarte.
- ¡Oh, ven, ven tú!


La final, e timpul pentru muzica si tacere, nu pentru vorbe in plus si lacrimi.
 Toata poezia:

-Yo soy ardiente, yo soy morena,

-I am ardent, I am brown,
yo soy el símbolo de la pasión,

I am the sign of passion,
de ansia de goces mi alma está llena.

              of anxiety for pleasures is my soul full.
¿A mí me buscas?

Are you looking for me?
-No es a ti: no.

-It's not for you: no.



-Mi frente es pálida, mis trenzas de oro,

-My forehead is pale, my braids of gold,
puedo brindarte dichas sin fin.

I can give you endless happiness.
Yo de ternura guardo un tesoro.

I keep a treasure of tenderness.
¿A mí me llamas?

Are you calling me?
-No: no es a ti.

-No: it's not you.



-Yo soy un sueño, un imposible,

-I am a dream, an impossible,
vano fantasma de niebla y luz;

vain ghost of mist and light;
soy incorpórea, soy intangible:

I am bodiless, I am untouchable:
no puedo amarte.

I cannot love you.
-¡Oh, ven; ven tú!

-Oh, come, you come!



Foto: Sabina Ulubeanu


16 decembrie 2012

puzzle

Cateodata e bine sa ai ceva cu care sa faci o fotografie. Orice ar fi acel ceva.
Alteori ar fi bine sa te poti opri in drum sa faci o fotografie,, cum era in seara asta cand am venit de la Opera si cladirea in ceata a ceea ce se zvonea ca va fi radioul mi-a vorbit foarte direct, dar eu eram intr-un taxi care ma aducea acasa, sau cum a fost joi la concertul Monicai, cand la intoarcerea din Ploiesti era o ceata de nu se vedea nimic, strabatuta de niste siluete fine de copaci si cate o lumina razleata, incredibil sentiment, mai ales dupa Rachmaninov 2, dar nu puteam opri pe toata lumea ca sa ma tratez eu fotografic de melancolie si emotia revederii cu prietena mea cea mai buna.

Asa ca acum 2 zile, cand am prin ocazia, n-am mai scapat-o. Am si unele mai anecdotice de atat, dar am ales-o pe asta, cu contrapunctul ei usor agresiv.



14 decembrie 2012

frumos, furat de la Smilla

„Believe in a love that is being stored up for you like an inheritance, and have faith that in this love there is a strength and a blessing so large that you can travel as far as you wish without having to step outside it.”
 Rainer Maria Rilke.
 In original:
  ”aber glauben Sie an eine Liebe, die für Sie aufbewahrt wird wie eine Erbschaft, und vertrauen Sie, daß in dieser Liebe eine Kraft ist und ein Segen, aus dem Sie nicht herausgehen müssen, um ganz weit zu gehen!'

 este vorba de scrisoarea a 4-a.
Multumesc, Christina!

nici pot sa spun mai mult, as scrie romane si ar fi puerile, insa a miscat foarte tare ceva in mine aceasta fraza.

Tot Rilke, tot in scrisorile catre un tanar poet, despre creatie, foarte binevenita si aceasta propozitie in contextul meu actual:
 Ein Kunstwerk ist gut, wenn es aus Notwendigkeit entstand.
 O opera de arta este buna (valoroasa) cand se naste din necesitate. 
Este vorba, fireste, de necesitatea interioara a autorului.
  
Parca se potriveste Pavana de Enescu , cantata de Maria Fotino, o mare, uriasa interpreta pe nedrept uitata.

Muzica safirelor

Există obiecte care ne pot schimba viața. Există obiecte fără de care nu am fi noi înșine pe de-a întregul...poate că nu ar trebui să fim dependenti de ceva material, însă așa e omul construit, să țeasă povești și sentimente în jurul lui, să investească afectiv în ceea ce îl înconjoară.
Eu nu am multe astfel de obiecte. Sigur că pianul de la părinții mei și mașina de cusut a bunicii îmi vor rămâne în suflet până când acesta va părăsi această lume. Dar trăiesc foarte bine și cu ele la distanță.
Exista însă ceva de care nu m-aș putea despărti, indiferent unde m-ar duce viața.
Ceva atât de delicat, dar puternic și minunat, cum numai muzica poate fi.
Pentru ca, da, port pe mână muzica vieții mele. Un inel pe care l-am mai dat jos doar cand studiam serios la pian, un inel care ma definește, care ma completează, care mă  caracterizează.
Singura  bijuterie care poartă în ea o lecție de compoziție. Patru briliante mici și două safire în forma ochilor mei, într-o bandă delicată croită parcă special pentru mine. Forme care descriu o poveste de iubire cum n-a mai fost  vreuna și cum nu va mai fi în curând pe-acest pământ.
Inelul meu începe cu un punct și o linie orizontală. Apoi intervine schimbarea, următorul punct se află în linie oblică față de primul, evolutiv. Următoarea linie albastră urmează direcția deja câștigată, pentru ca cele două puncte care încheie compoziția să rezume totul: unul devine doi, în sensul unei vieți renăscute.
Nu a fost ușor de găsit o bijuterie pentru mine. Numai norocul a făcut ca în acea dimineață extrem de geroasă, în Dresda de-abia dezmorțită de spiritul sărbătorilor, o femeie să scoată de sub tejghea, puțin obosită după jumătate de oră de întrebări, minunea pe care am primit-o emoționată câteva zile mai târziu, o supriză totală pentru mine, o prevestire  timpurie a unei vieți de poveste.
Inelul nu mi s-a potrivit pe „degetul patru”, așa cum îi spunem noi, pianiștii, ci îl port pe cel din mijloc, pe mâna dreaptă, și e primul lucru pe care îl văd în toate diminețile în care mă trezesc. La început a fost  un pic larg, apoi s-a ajustat de la sine, odată cu trecerea vremii și cu transformarea mea în femeia care sunt astăzi.
Pentru că ce a urmat, e o poveste și mai fantastică. Singura bijuterie care i s-a alăturat a fost verigheta, de astă dată cumpărată de mine, tot în spațiu german, nordul extrem, mi-am le-am dorit cât mai asemănătoare cu inelul și doar cu numele scris înăuntru, atemporal, ca dragostea.

Nu le-am mai dat jos nici când studiam la pian, m-am obișnuit cu ele, doar la mare le păzesc și le las undeva în cameră, ca să nu le duc grija în largul albastru pe care îl ador.
În timpul sarcinilor nu mi s-au umflat mâinile atât de tare încât să trebuiască să îmi scot inelul. Nici măcar în timpul nașterilor nu m-a pus nimeni să îl dau jos.

In 2010 și 2011 ceva s-a întâmplat.  Aproape că nu puteam să-l privesc și pietrele își pierduseră magia. Mă găseam într-o profunda respingere, îndreptată către mine și reflectată asupra celor aproape mie.

Apoi a urmat singurul moment în care m-a așteptat în sertar, și nu în grija cuiva drag,  la Viena, în primăvară, în timpul splenctomiei. Probabil că orele de la ATI au fost îngrozitoare și pentru că simțeam că îmi lipsește un organ vital: nu splina, ci privirea odihnitoare spre mâna dreaptă, în galben, alb și albastru. Probabil că secunda în care am putut să-l simt din nou acolo unde îi este locul a coincis cu vindecarea mea.

În iulie, la mare, a fost primul an când  am uitat să-l scot în  plutirea mea până departe, așa cum îmi place. A fost un alt moment decisiv, fără să știu: a coincis cu renunțarea la medicația teribilă care m-a torturat cu atâta perfidie.

N-am reușit să mă gândesc la toate astea până azi, când mă simt dn nou cea care palpită în ritmul vechilor rune, cea care lăcrimează adânc la concertul celei mai bune prietene, cea care a învățat să și asculte, nu doar să vorbească, cea care a trăit in 33 de ani ca alții în 333, cea care a cunoscut viața, moartea, iubirea, îndrăgostirea, chinul creației, bucuria creației, cea care vrea să dea mult din ceea ce este, pentru ca mă simt prea plină de frumos, de bine, de minunat.
Și nu aș fi fost toate acestea fără să primesc descrierea muzicală a unor safire în forma ochilor mei căprui, care se apleacă, fără ochelari, asupra foilor alb negru cu portative, văzand inevitabil  inelul magic care îmi va deschide drumul către...simfonia pe care o așteaptă, pe bună dreptate, toți cei care mă iubesc și pe care îi iubesc.




13 decembrie 2012

Despre libertate si alti demoni

Problema libertății mă preocupă de foarte multă vreme. A libertății sufletești în primul rând, mai ales în contextul acesta al vieții agitate, plină de responsabilități, griji, poveri care atârnă greu și care pot ucide orice senzație de plutire și frumusețe.
Ce ne ține prizonieri? Ce ne împiedică să ne uităm la noi înșine și, mai grav, ce ne împiedică să ne acceptăm atunci când ne vedem așa cum suntem? Și cât de bună e această libertate?

Am avut momentele mele de revoltă frenetică de multe ori de-a lungul vieții.  Contradicțiile „casă- societate” au început cu vârsta copilăriei, trecând bineînțeles prin adolescență, moment al vieții mele în care m-am simțit mereu cu un pas înainte, nu am fost o neînțeleasă, n-am avut probleme cu școala, nici cu găsirea drumului profesional, așadar, total ciudat pentru o adolescentă, dar în schimb senzația de libertate interioară, de a putea face tot ce imi propun era înspăimântătoare. De ce ? Pentru că în acele vremuri, mijloc de ani 90',  puțini tineri își luau propriile decizii în legatură cu viața lor, iar asta mă făcea să mă simt complet outsider și pe teren mișcător în raport cu ceilalți, și foarte sigură și suverană în raport cu mine, susținută fiind de părinții mei.

Rămân aici pentru acest moment al scrierii mele, deoarece ajung la o parte a problematicii  care mă preocupă. La creșterea copiilor în spiritul libertății. O libertate foarte bine înțeleasă. Acea libertate care îti vorbeste matur, care-ți spune că atunci când ți-ai făcut treaba, ești capabil de a-ți urma idealurile. „Treaba” are, desigur, strânsă legătură cu idealurile.
Cum sădim însa această idee de ideal in copii? Și, mai ales, e sănătos să facem asta?
Oare nu e mai întelept să nu le încurajăm o prea profundă visare? Scopuri prea înalte?  Care macină, consumă, uneori distrug echilibrul interior, nu te lasă liniștit, te avântă, te înflăcărează, te trec prin toate tonalitățile trăirilor și te împiedică să petreci o viață calmă și lipsită de problematici?

Trebuie să recunosc, îi invidiez pe aceia care reușesc să învingă demonul libertății. Nu o spun cu ironie, ci cu profund regret, pentru ca libertatea aduce cu sine înălțimi luminoase și pastelate dar și hăuri severe și aspre.
În momentul în care îți acorzi luxul simțirilor intense, te supui totodată la arderi rapide, din ambele capete ale lumânării, cum zic francezii. Și nu toată lumea e dispusă să îți accepte asta. Din exterior, pare egocentrism, indiferent cât de mult dai acestui exterior, conștient și inconștient. Libertatea interioară sperie, incomodează, provoacă panică, uneori zeflemea, de multe ori iritare.
Dar dacă toți am fi mai conectați cu propria ființă, oare nu ar fi mai ușor?

Începe de la naștere, de la primele momente la sânul mamei, de la dăruirea totală pe care bebelușul o percepe ca fiind naturală, că i se cuvine, continuă cu atenta ghidare prin copilăria mică, cu folosirea parcimonioasă a negațiilor și interdicțiilor, cu anularea categorisirilor, cu înlăturarea patternurilor care umilesc și reduc copilul la o o materie numai bună de modelat într-un pătrățel facil.
Desigur,  e nevoie de mult efort pentru asta. Uneori, a deveni părinte e un trigger năucitor pentru a scoate la iveală toate rănile adunate de-a lungul vremurilor. Mi s-a întîmplat și mie, eu, paradoxal, am suferit de prea multă libertate, e specifică celor ce se ocupă cu artele, mă doream mai organizată, mai adunată, mai burgheză. N-am reușit niciodată, am realizat doar o profundă depresie postnatală, trenul maternității m-a izbit frontal la 23 de ani, noroc că tot libertatea m-a salvat, și asta doar pentru că am fost lăsată să îmi manifest curajul întotdeauna, m-am uitat la mine însămi și mi-am dat seama că a mă schimba după cerințele cărților de puericultură din vremea aceea era adevărata eroare, mai bine zis, adevărata oroare.

Libertatea gândurilor și a sentimentelor nu ține de material, de ce mașină conduci, de ce telefon butonezi și din ce vilă pe malul Mediteranei conduci afacerile mondiale. Dimpotrivă, de cele mai multe ori te stăpânesc ele pe tine, asta, dacă nu ai fost crescut în puternică conexiune cu natura ta intimă. Cred cu convingere că bunătatea, îngăduința, deschiderea, iubirea unor părinți, sunt singurele căi pentru a crește un copil ce va rămâne luminos și curios indiferent ce drum va alege ca adult. Așa, va face face față la orice, tuturor problemelor care se ivesc inerent de-a lungul unei vieți, pentru că o problemă încetează să devină o problemă în momentul în care acționezi în deplină armonie cu conștiința, trăirile și, scriu un cuvânt mare și nepermis dacă n-ar fi doar un text pe blog, sufletul.

Alteori însă, viața îți oferă atenționări, mai mici sau mai mari. Cu cât privesc în urmă, deși resping cu putere teoriile psiho-pupu, cum le numesc eu, știind prea multe deja dpdv științific, cu atât îmi dau seama că boala m-a  atacat într-un moment în care eram în totală dizarmonie cu mine însămi, în care jucam un rol care nu era și nu va fi niciodată al meu, în care am depus niște eforturi supraomenești nedându-mi timp și fiind constrânsă de dead-line-uri absurde, care nu aveau nicio legătură cu dezvoltarea mea firească.  Nu numai eu, ci toți ai casei am procedat așa, iar totul s-a răsfrânt cel mai dramatic asupra mea, cea care nu trăise despărțită de interiorul ei niciodată până în acel teribil  și lung 2009. Am avut oare nevoie de acești trei ani de  dramă ca să mă înțeleg și să redevin cea care am fost dintotdeauna? nu voi afla niciodată, înclin să cred că da,  încă nu am procesat tot ce s-a întâmplat acolo, nu am reușit să mă conving să mă deschid în fața vreunui specialist, ce scriu aici e vârful icebergului...,  aș prefera prietenii, dar pentru ei ar fi o povară cam grea de dus, jena mea proverbială mă împiedică să spun tot, convinsă fiind că mai bine scriu o muzică despre asta, e un loc unde mă simt într-adevăr foarte, foarte liberă, ușoară, puternică, un loc unde nu mi-e teamă de intensitatea năucitoare a simțirii, de aceea pot spune, pentru unii, atât de multe aici, pentru că de fapt e atât de puțin din ceea ce sunt.

În orice caz, încep și încerc să las în urmă ce am trăit atunci, să mă raportez la acele evenimente ocazional, doar pentru a nu uita nebunia constrângerilor și a nu pica din nou în aceeași capcană. Îmi place enorm senzația de acum, ador aceste momente în care nu mi-e teama de mine, poate a fost prețul maturizării?

Aș mai vrea să spun că arta ajută la definirea libertății. Consumator sau producător :), nu trebuie să ne ferim de ea, dimpotrivă. Nu e totul, dar e un suport excepțional, e poate singura manifestare umană inefabilă și solidă în același timp. Arta nu e doar sentiment, e multă gândire, e pragmatism, e mult cerebral și mult control acolo. Asta în cazul în care vă era teamă de implicațiile ei asupra capacității copiilor de a „reuși în viață” după canoanele societății.

Mi-e foarte bine acum. Mă bucur cu măsură, nu intru în euforie, euforia nu inseamnă libertate decât pe termen extrem de scurt. Copiii sunt pe primul plan, firește, dar nu asta nu e nicio constrângere, e o fericire, cine nu o înțelege are o problema gravă.

Ar trebui să nu ne temem așa mult de libertate. În fond, problema vine de la cei ce trăiesc meschin, greu, în compromis cu ei înșiși , sau mai grav, în deplină necunoștință de cauză în ceea ce-i privește.
Ar trebui să ne putem privi în oglindă. Și apoi, dincolo de oglindă, să ne placă ce vedem și să reușim să transmitem și altora acest lucru. Cu mult curaj, frontal. Pentru că libertatea e unica formă a frumuseții care nu pălește odată cu timpul.

Photo: Cornel Brad

11 decembrie 2012

Raluca Stratulat

Minunat sa imi pot fotografia o prietena draga, colega mea inca din clasa a cincea.
Raluca a devenit o violonista de exceptie si o ferventa sustinatoare a muzicii contemporane in Romania.



Photo: Sabina Ulubeanu. All Rights Reserved

10 decembrie 2012

Mahler for Dummies:)


Love this Song

V-am povestit ca am avut formatie de muzica folk? In 1995? Si ca am participat la festivalul Om Bun?
Eu eram soprana, faceam niste floricele pe sus, eram o trupa de 4 fete si-un baiat, doua fete cantau si la vioara si violoncel,baiatul la chitara, toti cu vocea, Eram imbracate in negru, rochii lungi, si desculte, eu aveam doua codite si parul tot lung. Nu ne-a facut nimeni o poza din pacate.

Ne-au dat in direct la Radio, toata lumea ne simpatiza, n-am luat vreun premiu, dar ce conta. Atunci i-am cunoscut pe cei care formau trupa Beleaua, ulterior Om Bun,din Brasov, au luat marele premiu, niste oameni atat de draguti, noi aveam media de varsta 16 ani, ei erau mai mari cu vrei 10 ani, acum avem copii, familii, ne-am reintalnit pe FB, dar...mi s-a facut dor sa cant un folk :)

Si acum, un Beatles, Norwegian Wood, preferatul adolescentei mele. Norwegian Wood nu inseamna padure norvegiana. Era vorba de un anumit tip de mobilier din lemn norvegian, era un fel de ikea avant la Lettre. Stiu asta de la un mare, mare fan Beatles in care am prefecta incredere, este un respectat medic cardiolog in New York si canta minunat.

Si cartea lui Murakami este sublima, filmul nu l-am vazut, dar ma deranjeaza traducerea pe pista gresita, desi poetica.



 I once had a girl, or should I say, she once had me...
She showed me her room, isn't it good, norwegian wood?

She asked me to stay and she told me to sit anywhere,
So I looked around and I noticed there wasn't a chair.

I sat on a rug, biding my time, drinking her wine
We talked until two and then she said, "It's time for bed"

She told me she worked in the morning and started to laugh.
I told her I didn't and crawled off to sleep in the bath

And when I awoke, I was alone, this bird had flown
So I lit a fire, isn't it good, norwegian wood.

9 decembrie 2012

si frivolitati necesare

Furat de la Raluca :)
De data asta trebuie sa ramana totul perfect.



 Si bonus :)
 Cu dragii mei prieteni in background.

8 decembrie 2012

Liebestod

Wagner imi face bine, Foarte bine. Il simt aproape dureros de fizic, ma cufunda in trupul muzicii si ma elibereaza de cerebral. Ma transforma intr-un fel specific, numai al lui, asa cum o fac toti compozitorii mari.
Am nevoie de Wagner periodic, incepand cu acel magic august 2001 petrecut la Bayreuth, la cursul de muzica de film, printre oameni speciali, vizitand templul FestspielHaus in 7 seri vrajite, in care am vazut toate operele montate in acel an.
Imi dadeam seama ca asist la un miracol, dar abia odata cu trecerea anilor mi-am dat seama ce sansa unica avea tanara de 22 de ani abia impliniti, o sansa pentru care altii asteapta o viata.
Odata cu acea vara am inteles ce e cu muzica de opera, pana atunci o consideram un fel de sora mai frivola a marii muzici, cea instrumentala, desigur.
Wagner mi-a relevat niste zone ce merg in profunzime, a fost experienta care m-a conectat cu interiorul meu in curs de maturizare, as putea spune, trecand peste teama emfazei intime, ca Wagner m-a transformat intr-o considerabila masura in femeia care sunt astazi.

Finalul din Tristan si Isolda. Liebestod este un termen ca nuanteaza fin implinirea iubirii in moarte sau dupa moarte.



7 decembrie 2012

Daca s-ar putea fotografia muzica mea...

Asa ar arata!
Iti multumesc din suflet, Miri! Esti minunata. E acolo tot romantismul, toata intensitatea, toata tragedia , tot lirismul si toata seninatatea, toate cele care imi locuiesc compozitiile.


Photo: Miri Bratu. All Rights Reserved

4 decembrie 2012

3 decembrie 2012

despre frumusete ca o cadenta lirica

Azi am trait frumusetea in toate formele ei.
Frumusetea de a-ti bea cafeaua dimineata la ora 7, uitandu-te lenes din varful patului la norii care dezgolesc muntele albastru si totodata acoperit de zapada, incarcandu-te de o noblete ce iti da acea aura de  iubire care iradiaza peste tot.

Frumusetea  prietenilor stransi in jurul prajiturii si  cafelei si ceaiului, rasete cristaline de copii, cantece dulci in dialog fermecator, vorbe hazlii, caldura interioara, conversatie spumoasa, o adevarata minune pentru sufletul meu.

Frumusetea muzicii, a fotografiei. a filmului, a ideilor care picura din ce in ce mai repede, pana cand nasc o adevarata cascada, alti prieteni in jurul altor cafele si ceaiuri, apoi unor pizze, pe jos, la mine in sufragerie, s-au adunat spontan, firesc, de parca acolo le era locul dintotdeauna,  totul intr-un cadru aproape studentesc, daca nu chiar de liceu, suntem artisti, niste zapaciti, da, nu-i nimic gresit in asta, e atat de bine sa poti simti ca ceea ce faci rezoneaza adanc in oameni, ca putem creste  in cateva ore ca altii in cativa ani, ca ne leaga muzica, muzica lumii, dar si muzica mea, cea care ne-a adus de fapt in aceasta dupa-amiaza si seara impreuna, un impreuna atat de special si de intens incat aproape ca m-am bucurat cand s-a incheiat, nu putem trai incontinuu cu atat de mult frumos, frumos, frumos, frumos, frumos.


foto : Sabina Ulubeanu

30 noiembrie 2012

Mi-e tare dor....

De Valea Albă, de Mălăiești, rău de tot de Mălăiești, de Valea Morarului, de Jepii Mici și Mari, de Refugiul Schiel, mai precis de stancile din ultima portiune de urcus, de Vf Bucura, de Valea Căldărilor și Valea Priponului.
Îmi mai e dor și de Retezat și de Ceahlău.
De Piatra Mare.
Deocamdată, ne dăm cu bicicleta adevărată:) dar urzesc planurile de recucerire a muntelui din fața ochilor.

29 noiembrie 2012

98 bis la Conservator

Inauntru era Raluca. Fotografia cu ea a fost facuta insa in sala Lipatti, acolo unde am avut sustinerea de doctorat. Exact deasupra e 98 bis. Cum am facut fotografia colorata nu mai spun :) Conservatorul s-a schimbat mult de cand am fost eu studenta. Alte priviri, alte expresii, alte preocupari.....de cand cu renovarea nu mai recunosc istoria care ma leaga de aceste culoare, ce in tineretea extrema mi se pareau inalte si somptuoase....pe care le strabateam cu siguranta de sine a studentei daruite de soarta si rasfatata de toti profesorii, chiar si de cei carora le faceam viata tare amara in timpul cursurilor. O plimbare printre amintiri? Desigur. Alb negre si colorate. Singurul meu regret este ca atunci cand mergeam la Tiberiu Olah la lectie, cate 4, 5, uneori 6 ceasuri in sala 71, nu stiam sa fotografiez. Un mare, mare regret.






28 noiembrie 2012

Un pic de liniste si un pic mai multa muzica

Ok, ne-am calmat, copila e mult mai bine, au plecat deja la Busteni dupa ok-ul medicului, urmez si eu dupa o serie de repetitii, am sperat ca le termin azi, dar n-a iesit si ultima repetitie la socoteala, asa ca am venit frumusel acasa, am facut o plimbare prin cartierul copilariei, si apoi pe bulevardul Aviatorilor, mi-am limpezit gandurile si m-am pus pe treaba, mi-am terminat un text pentru publicat, sper sa nu am multe corecturi de facut, urmeaza sa mai scriu un proiect si  e foarte liniste deodata, si treaba merge repede, si nu-mi dadeam seama de ce...pai pentru ca e liniste:) Si ma bucur de aceasta seara solitara, nu o sa apuc sa mi se faca dor, si incerc sa nu ma simt vinovata ca ma bucur de compania propriei mele persoane, fara sa simt nevoia sa vad pe nimeni.

Si tot in sensul asta, ascult de cateva ori pe zi o muzica pe care nu o cunosteam pana acum cateva zile, partea a doua din concertul in la major, pt cello si orchestra de Carl Phillip Emmanuel Bach.
Violoncelul este, se stie, instrumentul meu preferat, pentru care scriu aproape obsesiv inca de la 18 ani, de la solo la concert cu orchestra, o confirmare pentru preferinta mea vine si de aici.



O muzica ce porneste, ca un suav omagiu, de la o tema a tatalui, Johann Sebastian, dar pe care o duce in zone de un lirism atat de profund incat nu ma pot abtine sa nu lacrimez de cate ori  o aud. Muzica aceasta detine o putere magica, aceea de a deschide sufletele tiptil, de nu-ti dai seama ce te-a lovit si de ce banalitatea ce ne inconjoara capata accente grave si sensuri noi.

26 noiembrie 2012

asa, ca de luni

Sunt foarte, foarte, foarte, foarte, foarte, foarte, naiva.
 Asta ca sa nu zic fraiera.
 Asta ca sa nu zic de-a dreptul....dar nu o zic. Nu mai zic chestii urate despre mine. Ok, nu mai zic f urate....


25 noiembrie 2012

cea mai urata mama din lume :)

si cel mai frumos baiat din lume si din tot Universul 



treizecisinoua. celsius.

Una face febra, altul miorlaie nonstop dupa : desene, jocuri la telefon sau jocuri la laptop, toate cu asistenta materna, cred ca la un moment dat se vor strica toate misterios, alta un pic mai mare mai are putin si explodeaza si si-a pus totul pe hold, chiar daca acum scrie pe blog intr-o galagie infernala , corul nemultumitilor se amplifica, pe diverse tonuri, de la grav la mediu gatuit la supra acut insotit de lacrimi de crocodil, tanguieli (mamaaaaa, mamaaaa, mamaaaaaaaaaaaaaaa) suprapuse cu Mickey Mouse, iar peste toate o voce in „profonde” care incearca sa ne tina pe fiecare in alta camera, fara pic de succes, desigur, suntem, eu si copiii mei, neguvernabili , liberi, rebeli si pretentiosi.

Aseara la 12 noaptea Sofia a avut un puseu de energie si dragoste de mama, vrand sa stea langa mine si sa deseneze. Si-a luat caietul si creioanele speciale, pe care si le-a notat pe foaie procedural si precis. Mi-a ordonat fara prea multe vorbe un culcus pe masura si s-a instalat.
A inceput cu un ochi superb, m-a aratat apoi cum deseneaza copiii de la ea din clasa un ochi, precizand ca ea oricum imi arata varianta ei, care e mult mai buna ca altfel nu poate sa-i iasa, le-a sters la repezeala,
 .... a continuat cu o gura si mai superba si apoi cu din ce in ce mai multe elemente surprinzatoare, pana cand a finalizat rapid portretul mamei ei asa cum o vede ea, in hohote de ras nestapanite care au facut-o sa sughita si apoi sa planga, bineinteles, eu sunt de vina ca a ras atat de tare, hahahahaha, printre picaturi grele si priviri ucigatoare, hahahaaaaa, de Medusa ranita.

Azi dimineata a avut din nou 39.
Acum i-a scazut.
Mai jos: portretul celei mai urate si rele mame din lume.



23 noiembrie 2012

Drama Queen

De fapt,ce sa ma mir, fiica seamana mamei.  Cucereste insa mai original ca mine.
Insa am reusit sa scapam deocamdata de internare , dupa analize a schimbat antibioticul si ne-am ales cu un medic de exceptie, profesional si uman, urmatoarele 2 zile sunt critice, sper sa le trecem cu bine....stiam ca urmeaza "a deep", dar nu ma asteptam sa fie la copil...
Inutil de spus cate vinovatii ma sapa interior.

22 noiembrie 2012

supra realism

am o zi supra realista, nu suprarealista, dar cu accente suprarealiste imbibate de supra realism, totul impachetat intr-o aura de romantism, excluzand orice impresionism si mai ales orice clasicism, se duce mai mai mult in expresionism.
LE mi-e teama ca pe Sofia o paste o internare, sper sa nu, maine dimineata se va decide la spital :((






21 noiembrie 2012

A Rise and a Deep

acum aproximativ 3 ani scriam  asta, pt ca apoi sa scriu exact acum trei ani  asta

si incerc sa uit toti demonii, pentru ca ma simt in urcare, pe-un val de lumina, dar n-as vrea sa intru intr-o stare de hybris, trebuie sa fiu constienta ca am tendinta de imi supraestima puterile.

echilibru, moderatie, normalitate, cumpatare, prudenta, modestie.
in orgoliul meu nemasurat ma visez cu toate de gat. intr-un viitor cat mai apropiat.
slabe sanse.

a rise and a deep.
si-o noapte alba cu verificat febra din doua in doua ore.

 asa ca sa punem niste muzica de drive in ritm de anii 60 bachieni

Black Wednesday

Aveam nevoie sa ma vad un pic cu Bogdana, nu ne mai intalniseram in tihna din primavara, Hotel Transylvania cu 4 copii dupa noi nu se pune.
Si mai ales ca prietena mea avea o zi proasta, era obosita si un pic deprimata, iar eu usor cam prea ingrijorata de Sofia care facea 39 cu intermitente incepand cu luni la pranz. A venit Mirjam, nu i-a gasit decat rosu in gat, m-am calmat pe moment.

Drept urmare, 2 ore impreuna cand fata mea si copiii ei cei mici dorm de pranz nu ni s-au parut o blasfemie prea mare. Pe Ghe il distrau parintii mei, asa ca am lasat studiul despre memoria culturala desprins din doctorat sa se odihneasca si am pornit.
In cele din urma , dupa ceva aventuri, am ajuns amandoua la Dada, pe Agricultori, convinse fiind ca vom pleca de acolo si mai deprimate, pune doua femei cam zapacite  intr-un magazin-restaurant  cu genti si bratari unicat si poti avea reteta unui cataclism de proportii provocat de tristeti fashioniste.

Din fericire, am avut prea multe sa ne spunem ca sa ne intristam pentru niste biete genti care vor ramane agatate in urma noastra, si, mai ales, am vrut sa o fotografiez macar fugar, pentru ca ne gandeam demult la momentul acesta.
Bogdana este o femeie foarte calda, buna, e toata o inima care bate intr-un ritm special, care imi este foarte drag.
Totodata, nu-mi place sa mint in fotografie, pe langa insusirile pozitive imi doresc sa surprind si starea de facto a persoanei din fata mea, si inchid in dreptunghiul implacabil sentimentele care o insotesc in ziua respectiva....

Dupa ce am revenit acasa , si miercurea mea s-a innegrit brusc, Sofia a reusit sa convinga termometrul sa treaca de 40 de grade, asa ca am sunat la medicul nr 2, care nu raspunde la telefon, apoi pe prietena mea din frageda copilarie, tot medic, care mi-a explicat exact ce tip de amigdalita circula acum, si cu spectrul internarii am luat decizia (data oricum de Mirjam ca solutie pentru maine) sa incepem de azi cu antibioticul. Dupa un antitermic mai puternic, fata mea se simte incomparabil mai bine si sper sa trecem fara emotii prea mari de aceste zile intunecate, in care prietenele mele si prietenii mei au nevoie de mine, copiii mei au nevoie de mine, eu am nevoie de mine.....si sunt fericita sa le pot da o bucatica de suflet,  creste dublu la loc, mai ales dupa ce am primit atat de mult in ultimul timp.
Bogdana m-a poreclit Samantha dupa cele doua ore.
Da, sunt o vrajitoare buna.
Intr-o miercuri neagra.







20 noiembrie 2012

Fotografie si plante

De cand ma stiu cu aparatul in mana, cam evit sa fotografiez la comanda. M-am temut  ca viziunea mea e prea personala, ca nu cunosc anumite reguli, sau, mai rau, ca fotografii care executa astfel portrete se plafoneaza si isi inabusa creativitatea.
Cel care m-a scos definitiv din carapace a fost flautistul Matei Ioachimescu , cand m-a rugat la Viena in martie sa il fotografiez pentru a-si promova un turneu. Ne-am dus pe DonauKanal si pana la urma a iesit foarte bine. Insa nu fara temeri si intrebari interioare. Da, si cred ca fara ele nu poti evolua, doar cine spune ca nu are indoieli e indoielnic :)
Abia atunci mi-am dat seama cat de greu este sa-ti asumi astfel de portrete, in care omul nu trebuie doar sa se vada intr-un context imaginativ, ci si sa arate bine, sa fie pe deplin reprezentat si sufleteste, dar si fizic. Work in progress pentru mine.
Cat despre a fotografia copii, treaba se complica si mai tare. Trebuie sa le prinzi atentia, sa fie lejeri, dar fara sa-i obosesti...hehe, munca grea.
Asa ca, daca niste fotografi va propun sedinte foto gratuite pentru a ilustra niste povesti frumoase despre ingeri, va sfatuiesc sa nu le ratati, pentru ca Foto Union lanseaza o noua campanie in colaborare cu Dacia Plant. Cine sunt Dacia Plant?
Sunt motivul pentru care am hotarat sa ajut la promovarea acestei intiative.
Dupa cum se stie, ultimii ani au fost plini de incercari pentru mine. Tratamentele pe care le-am urmat au avut o groaza de efecte negative....dar ar fi putut avea cu mult mai multe daca nu as fi incercat si alternativa plantelor.
Ca sustinere in problema efectelor adverse am folosit o gramada de ceaiuri si tincturi, de la mai multe firme, pentru ca nu stiam care sunt mai in regula, dar  cele la care m-am stabilizat au fost Dacia Plant si Plantextract, una pentru tincturi, alta pentru gemoderivate. Experienta mea e destul de cuprinzatoare in domeniul asta, pot spune ca fara aceste ajutoare, combinate cu inlaturarea multor alimente din dieta mea, toate organele mele interne ar fi fost terminate de cortizon. N-am sa insir aici chiar tot ce s-a intamplat, dar pot spune cu mana pe inima ca in afara de kg in plus, umflatul fetei si usoara osteopenie, sper eu reversibila, toate celalalte nenorociri din prospectul de medrol au fost anihilate de cand am inceput tratamentele naturiste.
Asa ca, da, scriu cu placere  si tot respectul despre a fotografia copii si recomand produsele Dacia Plant, sunt seriosi, luate strict dupa indicatii temeinice functioneaza, nu imediat, plantele nu actioneaza asa, dar in timp se vad rezultatele.
Iata si comunicatul oficial al acestei campanii, care se anunta mai mult decat promitatoare!
Sa-mi aratati pozele :)


-->
Foto Union, Dacia Plant și Asociația ROI vă invită în zilele de 24 și 25 noiembrie 2012 la o sesiune publică de fotografie destinată copiilor cu vârste între 4 și 14 ani. Tot ce aveți de făcut este să veniți la sediul Asociației ROI (bld. Schitu Măgureanu nr. 45 – lângă Cișmigiu) sâmbătă sau duminică, oricând în intervalul orar 10.00-18.00. Pe lângă sesiunea foto destinată copiilor, vă așteaptă numeroase alte surprize: ateliere de spus povești, ateliere pentru părinți, cadouri din noua gamă de produse Îngerașul de la Dacia Plant, spații de joacă. Participarea este gratuită.

Poveste cu îngeri face parte dintr-o serie de evenimente de amploare organizate de Dacia Plant împreună cu Asociația ROI și Foto Union. Caravana Poveste cu Îngeri se va deplasa în perioada noiembrie-decembrie 2012 în numeroase grădinițe din București. Povestitori cu har vor aduce cu ei o minunată poveste – Îngerașul venit din soare -, voie bună și daruri de la Dacia Plant. Totodată, copilașii vor fi fotografiați în ipostază de îngerași și vor primi cadou fotografiile.

Pentru că o poveste spusă cu har are potențialul de a transforma o viață, Poveste cu Îngeri își propune să sădească în inimile copiilor semințele încrederii, iubirii și respectului față de viață, în toate formele ei”, spune Andreea Voroneanu, autoarea poveștii și coordonatoarea proiectului.


Dacia Plant a lansat recent pe piață gama de produse Îngerașul, special creată pentru copii. Sub aripile protectoare ale Îngerașului, veți regăsi șase produse speciale, 100% naturale, care nu conțin coloranți, conservanți, arome sau îndulcitori artificiali. În plus, toate au ca excipient fructoza, pentru a evita efectul negativ al zahărului. Din gama de produse Îngerașul: siropul CREȘTE POFTA DE MÂNCARE, siropul IMUNOSTIMULENT, siropul DE TUSE, siropul MINERALE: CALCIU, MAGNEZIU, VITAMINA D3, siropul STIMULENT MENTAL, comprimate VITAMINIZANT.

heartfull




Last night I dreamed that I was dreaming of you
And from a window across the lawn I watched you undress
Wearing your sunset of purple tightly woven around your hair
That rose in strangled ebony curls
Moving in a yellow bedroom light
The air is wet with sound
The faraway yelping of a wounded dog
And the ground is drinking a slow faucet leak
Your house is so soft and fading as it soaks the black summer heat
A light goes on and the door opens
And a yellow cat runs out on the stream of hall light and into the yard
A wooden cherry scent is faintly breathing the air
I hear your champagne laugh
You wear two lavender orchids
One in your hair and one on your hip
A string of yellow carnival lights comes on with the dusk
Circling the lake with a slowly dipping halo
And I hear a banjo tango
And you dance into the shadow of a black poplar tree
And I watched you as you disappeared
I watched you as you disappeared
I watched you as you disappeared
I watched you as you disappeared

17 noiembrie 2012

Oh, yeah!

Merg!!
Nu mi-am cumparat inca bicicleta, inainte de a pleca la Viena toata familia a avut gripa si doar de asta nu ne-a ars, dar am inaltat ghidonul de la a Sofiei si acuma pot sa merg pe toate stradutele de la Busteni, mai urc si pantele, am mari probleme la curbele stranse, dar e totusi doar a treia oara cand incerc.
Asa ca, ce atatea fotografii, poezie , scriitura de boabe pe portativ sau cuvinte, asta bate tot :)

 sa ne intoarcem la 13 ani, perioada Queen, previzibil, stiu .


Despre iubire și despre limite

Îmi doresc demult să scriu despre cum înțeleg eu limitele. Am început de multe ori să scriu despre asta și de fiecare dată am șters, nu era ce trebuie. Pentru că aș fi vrut să scriu mai mult despre a fi părinte, a iubi și a te confrunta cu limitele, însă subiectul e mult, mult mai complex de atât.
În dimineața asta ceva însă s-a petrecut cu mine.
În primul rând că m-am trezit foarte devreme și un pic neliniștită, ceea ce la Bușteni nu mi se întâmplă niciodată. De la copii nu se auzea nimic, de jos se simțea deja  mirosul de cafea și radio-ul mergea (pe Muzical). Am coborât cu autentic entuziasm, hotărâtă să îmi încep ziua ca o nevastă model, lângă soțul meu, privind  împreună la munte, o dimineață în care copiii dorm e prea prețioasă ca să fie irosită, dar am avut „ghinionul” să mă uit pe geam înainte și să surprind acea lumină specială  filtrată printre nori, așa că am lăsat totul baltă, poate cu egoism....mi-am incălțat UGG-șii, mi-am pus haina cea groasă  și am luat aparatul.
Momentul de euforie a trecut foarte repede atunci când mi-am dat seama de faptul că nu sunt în stare să surprind efectul acela miraculos. Mă împiedicau firele de electricitate, faptul că-s  minionă și ar fi trebuit să fiu mai sus, cu expunerea și setările mă descurc binișor, dar mi-era atât de ciudă... Acesta e un mic exemplu pentru acele momente în care surprinzi limitele intrinseci ale unor situații, momentele în care ceea ce simți nu poate fi cu niciun chip materializat, și nu din vina sau din cauza ta, ci a factorilor exteriori.
Soluția? Încerci să nu pierzi sentimentul și să cauți în jur ce te poate ajuta să te exprimi; dacă atunci când te-ai uitat în sus nu a mers, uită-te în dreapta, stânga sau în jos. S-ar putea să descoperi frumoșii trandafirii înghețați (ah, ce jale pentru sufletul meu îndrăgostit de trandafiri), sau bruma grea care acoperă tot spațiul pe care îl cunoști, sau alte mici minuni care strigă după tine să le imortalizezi, să nu le lași să piară, să le păstrezi pline de căldura momentului magic pe care vrei să-l prelungești.

Ce am trăit în această dimineață e tare asemănător cu ceea ce  trăim ca adulți și, mai ales, ca părinți. Așteptările noastre de la viață sunt foarte mari, de la copiii noștri și mai și. Am fost programați să ne dorim  controlul asupra lor, poate din teamă, poate din dragoste? deși adevărata dragoste te eliberează, nu te constrânge.
În goana după performanță, care începe de la cele mai fragede vârste, odată cu încercările de a le programa masa și somnul , care continuă cu nota 10 pe linie și nu se termină nici cînd au 40 de ani, părinții pot uita de adevăratele mesaje pe care le transmite copilul.
Acestea sunt extrem de simple, e vorba despre permananta depășire a limitelor interioare.
Bebelușul se naște extrem de limitat, el nu cunoaște decât spațiul intim al interiorului mamei, un spațiu mic, dar plin de iubire. Pentru a nu se pierde emoțional, are nevoie să fie secondat în depășirea acestui spațiu. Să fie ținut în brațe, la sân și în inimă până când se desprinde de bunăvoie.
Limitele pe care vrem noi să le impunem ființei mici și perfecte de lângă noi sunt complet naive, dacă ne dăm seama că adevăratele granițe nu noi le depășim, ci puiul de om care se poate dezvolta plenar doar în deplină libertate a sentimentelor.
Nu este o problemă practică, nimeni nu o să lase copilul de un an, doi să pună mâna în foc, nu vreau să duc discuția în zona bunului simț trivial, aș vrea însă cu tărie să pledez pentru o schimbare de atitudine. Pentru dreptul copilului de a avea propriile limite și de a i le accepta, pentru a nu pune comoditatea noastră în calea dezvoltării în armonie cu propria personalitate a celor pe care îi , teorertic, iubim mai mult decât pe noi înșine.
În plus, cu durere trebuie să afirm, a pune limite artificiale copilului este o chestiune extrem de ipocrită. Vrem să fie cuminte și supus acasă, dar învingător, leader în societate? o atitudine profund duplicitară. Personalitatea oricărui om nu trebuie să se contrazică, ci trebuie să se împlinească pe căile specifice fiecărei existențe în parte, iar datoria noastră de părinți este de a asigura cadrul optim pentru aceasta.
Cel mai de preț dar pe care ți-l pot da părinții este libertatea interioară, curajul de a fi tu însuți, siguranța emoțională a depăsirii limitărilor inerente oricărei etape din existență. Iubirea înseamnă ocrotirea acestui spațiu fragil care este sufletul copiiilor noștri, înseamnă să nu ne impunem limitele noastre, ci să înțelegem că ei au mult mai  multe ca noi, și nu le putem decât fi alături, în descoperiri, frustrări, crize, bucurii..... cu multă, foarte multă dragoste.

Putem translata și la celelalte  aspecte ale existenței această axiomă după care  eu încerc să îmi trăiesc viața. Consecvența libertății. Infinitul trăirilor, nerenunțarea la sentiment orice-ar fi.
Dacă nu ai reușit „fotografia”  uitându-te în sus, mergi la dreapta, la stânga sau uită-te în jos. Ignoră dimineața geroasă , sau mai bine zis, savureaz-o și încearcă sa materializezi neliniștea cu care te-ai trezit. Plimbă-te puțin în jur, lasă-ți inima să descopere ce aveai de fapt de descoperit.
S-ar putea ca lumina de sub creste să fie un țel prea conformist, banal, chiar dacă ispititor.
S-ar putea ca sufletul tău să suspine  după delicatețe, după o frumusețe ascunsă, după subtilitate și armonie.

Dar mai ales, se poate să trăiești cu  imensă iubire chiar și cele mai neînsemnate momente ale vieții, acelea în care te uiți în jos, uitându-te de fapt adânc în tine, depășind toate limitele.





16 noiembrie 2012

Sabina pre InnerSound

Nu mai tineam minte nimic din ce-am spus in acest interviu...eram in intensa perioada InnerSound, abia terminasem de scris muzica de film  si era  imediat post cortizon, o nebuloasa de oboseala si detox.
Si aveam vreo 5 kg in plus fata de acum, haha.
 Asadar, o fosta Sabina vorbind despre Valori de Familie la Carturesti, valori  insa actuale:
http://totuldespremame.ro/video/valori-de-familie/valori-de-familie-sabina-ulubeanu

Frames


15 noiembrie 2012

Just me

Acel moment in care iti dai seama ca o lucrare are viata ei, ca suporta multe interpretari, ca fiecare instrumentist isi gaseste echilibrul propriu in muzica ta, ca se poate exprima pe sine, unul cu volubilitate si impetuozitate pe langa lirism, altul cu multa caldura si bunatate si asezare, iar efectul asupra publicului ramane miraculos.....

Sunt foarte fericita sa pot scrie muzica. Foarte, foarte, foarte, foarte fericita.


foto : Cornel Brad. All Rights Reserved

12 noiembrie 2012

unde urmeaza vaicareala

Si anume,
 Mi-e teama de zborul de dupa amiaza, in conditiile in care starea „Mimi” se perpetueaza.
 Miercuri mi se canta una dintre cele mai dragi lucrari (am pus datele mai jos, Muzeul Enescu, 18:30, concert de muzica romaneasca ), iar eu ma tem ca o voi asculta de la usa, ca sa nu o stric cu accesele de tuse boema.
  Si sper sa nu intre blogul din nou in parasire, pentru ca acasa ma asteapta, vorba Sofiei, ”doi copii obraznici cu care tata trebuie sa descurce” (chiar asa a zis!!), si ma asteapta si prietenii mei cu care nu m-am vazut de mult si ma asteapta si o compozitie de scris si posibil un alt proiect de fotografiat , sa vedem daca se concretizeaza, si in general ma asteapta o viata foarte, foarte frumoasa si plina de creativitate si dragoste (si kg in minus :P) , asa ca
......ar trebui sa incetezi cu vaicareala, Sabina, nu te-ai vaicarit tu atata ca o Chivuta in poarta  cand ti-a fost mult mai rau, ce-i cu alintarea asta!!!
 Problema e ca tocmai asta imi lipseste. Am nevoie, dupa toti anii astia nebuni, sa fiu un pic alintata :)

Edit.
 Ha! Am gasit-o pe Mimi cu geaca de Motor si botine.


  http://www.youtube.com/watch?v=nK7dFG0uKUw

11 noiembrie 2012

Si, mi chiamano Mimi

Ca sa vedeti la ce duce atata romantism si spirit neincorsetat.
 E a patra noapte in care nu pot sa dorm din cauza ca tusesc ingrozitor, cearcanele se adancesc , kg se topesc  si mi-e pur si simplu rusine sa ma intorc acasa la copii atat de bolnava. (hei, e doar o metafora :-))  )
 Cand m-a auzit  la telefon, sotul meu a incercat initial sa se tina tare , apoi  era cat pe-aci sa ne certam de la atatea sfaturi si indicatii ingrijorate, dar, in final , in urma sturm un drang-ului cunoscut,  a devenit empatic si m-a intrebat daca nu cumva imi doresc sa ma astepte in semi-intuneric, frig, zgomot de vant, lumanari si La Boema de Puccini rasunand. De fapt, da, chiar mi-ar placea mult un astfel de set-up:)
(ca sa explic un pic ”musicians internal joke ”, pe scurt,  eroina Boemei, Mimi, o romantica incurabila, cu sufletul plin de poezie, isi urmeaza iubirea vietii in cea mai lucie saracie,  tuseste ingrozitor si moare la final. Iar slabiciunea mea pentru Puccini a depasit deja granitele familiei)
Asemanarea cu Mimi continua cu  dragostea mea imensa pentru trandafiri, dar  se opreste din fericire aici, viata nu e un libret de opera.
A trai mereu la aceeasi intensitate nu e sanatos si nici nu e posibil. Din pacate, tumultul intern e ca un drog, odata ce trece, sufletul tanjeste dupa el si se zbate intre nostalgie si speranta, pana la momentul in care se inflacareaza din nou.
 Asadar, da, mi se spune Mimi, aici Angela Gheorghiu (right click, nu stiu de ce nu mai reusesc sa le pun direct in pagina)
http://www.youtube.com/watch?v=-4rsu11K3PY

LE. Aici intreaga opera cu Pavarotti si Ileana Cotrubas, fff frumos

si  impersonare moderna, palida, infrigurata si nitel distorsionata :))

9 noiembrie 2012

Ce zi frumoasa!

Desi n-am reusit sa dorm azi noapte, pentru ca tusesc sinistru,  am avut o zi foarte frumoasa.
A inceput cu colegiul dizertantilor la Universitatea de Muzica din Viena, unde Adriana si-a prezentat  din lucrarea de doctorat in curs de finisaj. Au urmat discutii aprinse, nu ca la noi.....controverse, indicatii, multi erau total pe langa, dar macar exista interes pentru dezbateri.
Apoi, la final, discutii cu profesorii de acolo, eu fiind Frau Doktor in Komposition  si trebuind sa vorbesc doar in germana, ceea ce poate fi frustrant cand ai studiat-o doar vreo 4 luni ;)) n-am probleme in viata de zi cu zi, acolo lumea ma iarta,  dar in mediul academic e destul de solicitant, insa incepe sa-si dea drumul, o sa-mi iau mai multe de citit si o sa fie ok.
Unul dintre cei mai importanti profesori, seful instutului de management cultural a invitat-o pe Adriana la o noua conferinta, si pe noi amandoua in biroul lui fantastic unde ne-a arat o multime de carti interesante, ne-a dus in biblioteca quasi secreta dintr-un corp nou de cladire si ne-a invitat sa lucram acolo oricat dorim, cand dorim. As vrea ca si profesorii valorosi din Universitatea de Muzica Bucuresti sa aiba acest gen de birou, acest gen de deschidere, acest tip de generozitate.
Desigur ca i-am cerut voie sa il fotografiez, am cateva dragute pe care i le voi trimite. A fost foarte interesant sa incerc sa il suprind cat mai specific, fara sa il cunosc absolut deloc. M-am lasat purtata de val si cred ca bine am facut.
Apoi am stat un pic cu prietena mea draga Adriana, , pianista, doctoranda, tine registrele firmei,  e mama a trei copii nemaipomenti. Adriana  implineste maine  aceeasi varsta ca mine, da , am ajuns amandoua la 33, mistico-magico-artistico realizare.

Pe drum spre casa (unde nu voi zabovi decat atata cat scriu si beau al 1000-lea ceai, ca e ultima mea seara in vitrina foto-multimedia), am dat peste ceva taaare dulce. Doi tineri imparteau niste mere si brosuri trecatorilor, in colt la TU (adica Politehnica lor, de unde iau eu tramvaiul cele 4 statii).
Sigur ca am primit si eu 4 mere, si sigur ca le-am facut poze, pe care , ca pe cele dinainte, nu le-am descarcat inca.
 S-ar zice ca un oras imperial nu poate un sediu al varietatii....iata ca Viena cuprinde deopotriva mesaje obscure, intunecimi vantoase care ard buzele, concerte fantastice, simpozioane pasionante, prelegeri relaxate, expozitii de traznai versus expozitii foarte cuminti,  fumul de la Schikaneder (cred ca o sa-mi ia 100 de ani sa mi-l scot din piele) versus mere bio impartite pe strada, tineret care asteapta sa fie distrat versus tineret implicat, ecologist si voluntar.
Cu alte cuvinte, e un oras viu si dinamic inainte de toate.

In incheiere, va mai spun ca eu imi scriu mailuri cu fetita mea de 10 ani, ca imi citeste si blogul daca o atentionez ca e ceva ce ar putea-o interesa ,  asa ca inchei aici ca sa-i mai povestesc si ei noutatile care o privesc, repede, pana nu ies din nou pe usa.