21 februarie 2013

Raum und Liebe si o fotografie

Da, sunt din nou la Viena.
In ritm de vals doar interior, pentru ca ma aflu aici pentru prima auditie a lucrarii mele Raum und Liebe, scrisa in patru patrimi semnificative, gandita pe spatii largi si cu multa, foarte multa dragoste.
 Mai multe despre concert puteti citi aici.
Pana sambata, insa, se intampla repetitii, alte concerte, intalniri.
Azi a fost ziua in care mi-am luat 2 ore doar pentru mine, am pornit cu aparatul la gat, pe un frig crancen, sa ma plimb pe strazile din spatele celebrei Mariahilferstr.  Nu speram la vreo captura de nadejde, eram oricum prea emotionata , in general si in vederea primei repetitii, ci vroiam doar sa iau pulsul orasului si mai degraba sa mi-l calmez pe al meu.
 Prima intalnire a fost chiar pe bulevard. Un magazin vintage , cu tot felul de traznai, care inchide in scurt timp. Recunosc, am intrat frivola in cautarea unui clutch, care imi lipseste flagrant din garderoba. M-am invartit cuminte studiind tot ce se putea studia, n-am gasit bineinteles niciun plic, nici casual, nici elegant, mai bine zis, n-am gasit nimic pe placul meu. In momentul in care am vrut sa ies am zarit-o insa pe EA.
Geanta mare, veche, nu stiu daca cine stie ce calitate, de fapt, sigur nu, ca e tare si scortoasa, dar...in care intra mapa A3 cu foile de partitura! Cum mapa pentru A3 doar la Viena se gaseste, (pentru mine care n-am cautat decat in Bucuresti), era normal ca si traista tot de-acolo s-o iau, nu?
Asa ca n-am stat pe ganduri prea mult, si cred ca bine am facut, pentru ca indata ce am iesit cu ea pe antebrat din magazin, toate privirile doamnelor si domnisoarelor s-au oprit la mine si la vechitura mea.

Mi-am continuat drumul, pana cand am ajuns la un mic magazin pe Lindenstrasse unde scria ceva cu Photo. 
 Am intrat curioasa, e un anticariat, si intr-un colt, am vazut si fotografiile. Majoritatea erau imagini ale unor picturi mai mult sau putin interesante, vechi, desigur (imaginile). Cand am mai rasfoit putin prin teancul Alb Negru am dat de o imagine care m-a lasat cu gura cascata. Foarte usor neclara, pe lung, dar cu o incarcatura teribila.
 Am continuat sa ma uit si la celelalte fotografii, am intrebat cat costa, mi-a zis ceva ce mi s-a parut oricum destul de mult, dar inca mai mergea.
Dupa inca ceva minute de gandire, am vrut s-o cumpar , insa pretul acelei imagini in special era complet prohibitiv pentru buzunarul meu de compozitoare, omul stia ce vinde.
I-am explicat ca imi pare rau sa il dezamagesc, dar nu mi-o pot permite, insa l-am rugat sa imi dea voie sa ii fac o poza. A fost complet de acord, ba chiar s-a uitat pe aparat sa vada daca mi-a iesit bine (nu iesise bine) si m-a invitat sa incerc unde  doresc, sa n-am probleme de iluminare samd.
Apoi, foarte amabil, desi se vedea ca e vizibil intimidat, m-a invitat sa ma uit la niste partituri, din pacate pentru magazinul lui, am tone de partituri acasa. Mi-a cerut o carte de vizita, i-am scris pe spate data si locul concertului de sambata, poate cine stie, am castigat un meloman? Sau sa fi fost geanta mea vintage, in ton cu locul,  cea care l-a determinat sa imi acorde atata atentie :) (Nu, nu ignor politetea vieneza, mai ales indreptata catre potentiali clienti)
 Totul a durat mai putin de 15 minute,  care m-au dus mult inapoi in timp, in copilarie, inainte de copilarie, intr-o alta era pe care acum o uitam cu brio, aceasta intalnire mi-a amplificat emotia acestei zile de 21 februarie, in care ar fi trebuit sa ma gandesc poate doar ca tatal meu implineste o varsta frumoasa.

Pentru ca, mai precis, este vorba despre aceasta fotografie, pe care tata (La multi ani!), poate o si cunoaste direct? 




Care erau sansele sa dau peste asa ceva in Viena, intr-una dintre cele mai intense zile pe care le-am trait anul asta?

 Pentru ca, da, repetitia mi-a revelat atatea minunatii. Oameni frumosi, talentati, eficienti, extrem de inteligenti, dar in acelasi timp prieteni dragi si calzi.
Teama de propria compozitie a disparut, i-a luat locul dorinta de a o auzi cat mai repede in concert, de a repeta inca odata, de a ma bucura rezultatul orelor petrecute in toiul noptii, in biroul meu negru de la Busteni, scriind printre lacrimi si printre zambete.

19 februarie 2013

O mica minune

Fotografia pe film are avantajul unui mic miracol al memoriei.
Pentru ca dureaza mai mult sa o faci, nu te fura peisajul ca sa apesi pe declansator in prostie, masori lumina, compozitia (daca ai timp, chiar foarte mult o analizezi dinainte), te straduiesti sa nu tii aparatul  stramb, si intr-un final iti faci curaj si dai drumul degetului.
 Asa, undeva se imprima in minte toate detaliile acelui moment, si, mai ales, toate sentimentele pe care le-ai avut (sau nu) in situatia respectiva.
 Chiar daca fotografia nu va spune foarte mult si altora, poate ca nu va fi suficient de buna, in mod sigur va continua sa spuna foarte multe despre cine erai tu atunci.
 Uneori, insa, poti avea o surpriza imensa. Sa constati ca anii in care ai respirat si trait prin intermediul emotiilor au dat roade. Sa confirmi ca ceea ce esti cu adevarat poti observa si in altii. ca simplii necunoscuti surprinsi intr-un cadru te povestesc pe tine cu atata intensitate, incat ti se taie rasuflarea.
O fotografie pe film te rascoleste intern, creeaza acea polifonie de timpuri si de afecte despre care vorbesc de ceva vreme incoace, (patentand termenul international si cu ajutorul surorii mele vieneze, careia ii multumesc si public cu aceasta ocazie). Practic, ce ai trait atunci se suprapune intr-un mod fin cu ce traiesti in prezent, iar starea cea noua nu e una complet noua, ci suma unor evolutii subtile.
Sa va arat, asadar, intr-o clipa de  ragaz, februarie infrigurat cu ninsoare gri la mansarda mea vieneza, amintirea  fantastica si simtirea unei dimineti ploioase de toamna, 2010,  Lisabona.
Sunt curioasa ce  traire noua v-a creat :)



13 februarie 2013

Sofia la 10 ani

„ Sa ma iubesti inseamna sa petreci timp cu mine. sa imi dai sa mananc, sa imi cumperi haine frumoase  si sa ma usuci cu foenul esti oricum obligata”

 „ Inteligenta mea e pentru lucruri adevarate, din viata, nu pentru scoala”

„ astia care fumeaza nu-si dau seama ca se imbolnavesc, toata societatea plateste pentru ei si ca se pierd foarte multi bani?”

„ nu mai desenez nimic la comanda. poate vrei sa-mi spui si CUM sa desenez data viitoare?”

„ nu vreau sa devin adolescenta. vreau sa raman mereu copil”

 „eu stiu ca sunt foarte desteapta, dar sa stii ca daca imi iei un catelus am sa fiu si mai desteapta ”

„nu ma intereseaza baietii.  as putea sa vorbesc cu ei despre orice, da nu sunt ei in stare.  mai mult vb cu R. are Iphone 5. Alb. ”



11 februarie 2013

Lumini

Lumina e de mai multe feluri.
Poate fi puternica si ampla, intimidanta.
Poate fi blanda si retinuta, sugestiva.
Sau poate fi  perfida si insinuanta, enervanta.
Lumina calda, benefica, dar putin aroganta.
Sau foarte fina, abia perceptibila, plina de speranta.
Mai poate fi ascunsa, filtrata, descoperita cu efort.
Te poate uneori pur si simplu orbi, te poate demonta, te poate descompune.
Toate pot fi folosite creativ, fara exceptie, fara  economii sufletesti.

Dar mai exista luminile acelea speciale care te cufunda in cele mai benefice si frumoase stari, pe care nu le poti incadra, din varii motive,  in nicio  categorie stiuta sau inventata.





8 februarie 2013

In fuga

Forma de fuga  e una dintre cele mai importante realizari ale omenirii.
Ideile se imita, se completeaza in contrapunct, se despart, se impletesc, parcurg un drum intortocheat de la o tonalitate la alta, doar ca sa le regasim neasteptat intr-un loc indepartat la care nu visam, drumul dintre expunerile aceleiasi teme creaza un traseu al memoriei special, cand rational, cand afectiv, asa, ca viata.
Ma regasesc mereu in fuga, sunt pe fuga, imi urmaresc gandurile penduland de la o stare la alta, de la copii la proiecte reci, de la muzica la fotografie, de la cea care ar fi ideal sa fiu pana la cea care sunt cu adevarat, si imi propun sa nu mai uit ca prima expunere a temei va fi si cea la care trebuie sa revin.
Totusi, acum sunt undeva la mijloc, intr-un punct diferit de imaginea mea ca proiectie din exterior, si ma simt confuza, ca intr-un interludiu extrem de dureros si de dulce in acelasi timp, ma aflu in plina dezvoltare (sau cum se zice acum, simptomatic pentru secolul 21, divertisment...dezvoltare e termenul de pe vremea cand Myriam Marbe preda „Contrapunct si fuga” la Conservator, acum 50 de ani.....)
Incerc sa merg pe drumul meu, presarat cu imitatii in tonalitati indepartate, dar sa tin tema vie, proaspata, sa o pun mereu in alt context, tocmai pentru a-i sublinia puterea de seductie si de patrundere spre suflet. Daca pasacaglia e un poem despre iubire, fuga e o demonstratie a ei, a ceea ce ar trebui sa ne guverneze viata. Tema centrala a existentei este si va fi dragostea, sa ne amintim de ea mereu, mai ales atunci cand tentatia de a fi rai, cruzi, sau indiferenti ne bate la usile inimilor.
Sa iubim chiar cand suntem in fuga.


7 februarie 2013

Dupa dealuri si Amour. Genialitate intre cald si rece.

De cand a inceput anul am vazut 4 filme bune, filme de referinta, peste care nu se poate trece atat de usor.
In the Mood For Love (pe care il revad periodic doar de drag), 2046,  Dupa dealuri si  Amour.
Trebuie sa spun de la bun inceput ca nu sunt o cinefila inraita, n-am vazut multe dintre filmele considerate vitale, nu stiu prea bine nume de regizori sau de actori, ca judec totul prin prisma sentimentelor, incerc sa rationalizez doar daca simt ceva, daca nu ma transforma pe dinauntru nu pierd vremea cu analiza, nu gasesc ca pentru mine, ca amatoare, are vreun sens. In plus, formatia mea academica ma impiedica sa dau drumul la pareri fara a avea toate datele problemei, fara a cunoaste fenomenul din interior. Totusi, orice spectator are dreptul sa spuna ca i-a placut sau nu ce a vazut/auzit/ascultat, si sa incerce sa-si justifice interior alegerile estetice, de aceea, fara pretentii, am sa imi fac curaj sa scriu ce simt.
Mai e si faptul ca n-am prea avut timp sa ma uit la filme, copilaria in fata pianului , adolescentei s-au adaugat foile goale cu portative, maturitatii timpurii cei doi copii, apoi , mai tarziu, diverse stari de fapt intr-o avalansa  greu de purtat  la 29-30 de ani. Ma aflu, asadar, intr-un fel de recuperare filmica fireasca.

Pe mine foarte greu ajung sa ma impresioneze filmele de Hollywood, chiar cand ataca teme interesante le decodific mult prea rapid, sunt bune pentru relaxare sau petrecerea calma a timpului.
Acolo conteaza cel mai mult povestea, efectele, jongleriile, virtuozitatile, artificiile de constructie si altele din acelasi registru.
Cu filmele europene si extraeuropene lucrurile stau de multe ori diferit. Daca cele asiatice imi dau o stare de extrema finete si suavitate a unor sentimente despre care nici nu stiam ca pot exista, cele europene ataca teme mai grave de multe ori, cum au fost Dupa Dealuri (Mungiu) si Amour (Haneke).
Despre primul, am citit mult dupa ce l-am vizionat. S-a analizat interesant si profund in majoritatea cazurilor, nu are sens sa repet implicatiile psihologice, sociale care s-au tot vehiculat in critica de specialitate, conceptia regizorala, jocul actorilor, totul s-a expus foarte precis si interesant.
Totusi, cred ca doua lucruri fundamentale din constructie si idee nu s-au abordat, sau nu le-am gasit eu pe nicaieri.
In primul rand, am vazut in Dupa dealuri o fresca a ceea ce inseamna lipsa iubirii autentice in copilarie. Mutilarea extrema pe care o sufera fiinta umana atunci cand primii ani sunt vaduviti de cea mai importanta traire. Absenta copilariei, care traseaza tot parcursul unei vieti.
Aceasta lipsa m-a impresionat pana la lacrimi in alt aspect interesant, singurul moment de muzica din film: cantecul de leagan. Dupa dealuri ar fi pierdut enorm printr-o coloana sonora standard, asa ca momentul cantat, adus din interior, a creat o stare extrem de puternica, de o tristete covarsitoare, uluitoare, ca si cum alinarea poate veni doar prin trecerea in alta dimensiune, a somnului, care inseamna lipsa memoriei reale si creatia unui Univers fantastic, necesar supravietuirii. Pentru mine, a fost o confirmare a faptului ca resemnarea (ce copil iubit ii canta altuia cantecul de leagan?) este sursa primordiala a mortii interioare. Prin care inteleg si tot ce se intampla monstruos in vietile oamenilor.
Lovitura de geniu si confirmare a ceea ce am simtit mi s-a parut reluarea pe genericul final a cantecului de leagan, in varianta orchestrata, mareata,  cumva mai lipsita de gingasie, cumva ”oficializand” drama copilariei inexistente.
 Ceea ce mi-a placut foarte mult este si faptul ca Mungiu si-a dat timp, iar constructia mi se pare asemanatoare unei simfonii de Bruckner, care porneste simplu, de la niste acorduri si aprpegii pe cate 2 functii si se inalta ca o catedrala gotica si se spatializeaza ca intinderea Marii Nordului in ceata.
Dupa dealuri este un film extrem de trist, care m-a rascolit, m-a cutremurat, dar care, prin profunzimea  lui, mi-a facut bine.

Nu acelasi lucru pot sa spun si despre Amour. Mult premiatul Haneke, un regizor de o inteligenta crunta aproape.
Amour e un film bun care mi-a facut foarte rau. Chiar acum, in timp ce scriu, catharsis-ul mi se concretizeaza printr-o migrena de toata frumusetea.
Povestea in sine e banala. Am trecut indirect si direct prin asta in mai multe randuri, am si povestea mea proprie  despre degradare inca proaspata in memorie, mi-e si un pic teama...
M-a impresionat, dar  nu m-a rascolit, nu m-a cutremurat, nu m-a emotionat. Nu cred ca cineva care a fost acolo, in acea zona, poate neaparat empatiza. Drama personala intotdeauna va depasi drama din film, iar emotia poate ca va veni doar in raport cu trairile anterioare, sau cu proiectia lor in viitor.
Realizarea e rece. Lama de bisturiu. Desi subtil, frantuzesc, notele expresioniste izbucnesc cand nu te-astepti. O lume aproape neverosimila, o tragedie mimata, o casa-personaj unde in fapt, totul e cat de perfect se poate, pana si scaunul cu rotile intra impecabil pe orice usa si oricum nu ajuta prea mult. Pierderea demnitatii e aproape la fel in orice conditii, ba chiar eroii filmului sunt niste privilegiati ai sortii, se poate mult, mult, mult mai rau. „Esti un monstru” , ii spune ea in debutul filmului. Dar toti putem ajunge sa fim monstruosi cand viata ne incearca. Chiar si din prea multa iubire.
Muzica, tot din interior,  e permanent intrerupta, e un artificiu firesc in context, accentueaza acea stare subsidiara de violenta a simturilor.
Ca realizare, aseara mi s-a parut impecabil, acum nu mai sunt asa de sigura, dar n-as putea pune degetul pe ce am simtit ca hiatus. Oricum, coerenta generala nu se poate pune in discutie. Jocul actorilor e superb, mai ales Emanuelle Riva , sper din toata inima sa ia Oscarul. Poate Trintignan a fortat usor in unele momente, dar asta doar pentru ultra analisti ai mersului si gesturilor, ca mine.
Un singur aspect m-a emotionat in acest film, si anume evidentierea unei legaturi foarte intime, a unor subtitlitati ale relatiei ce se formeaza doar in foarte multi ani de convietuire impreuna. O comunicare proprie doar celor doi, care a avut timp sa se sedimenteze, sa se cristalizeze, chiar  sa se sublimeze. Nici aspectul istoriilor personale pe care dupa 50 de ani impreuna inca nu le cunosti in intregime nu m-a lasat indiferenta. Practic, ce inseamna cunoasterea? Poti povesti, chiar in mai mai mult timp impreuna decat seaparat, tot ce ai trait anterior? cat din memorie ne apartine, si cat impartim cu ceilalti? Si ce ne face sa povestim una sau alta? Si ce ne determina sa tinem mici amanunte, aparent insignfiante, doar pentru noi?
Poate daca am spune tot, nu am avea timp sa traim acel impreuna, sa cream ideea de uniune, de comunicare spre acelasi orizont? Iar orizontul comun e atat de rar in jurul nostru.
Totusi, nu stiu daca o opera de arta poate sa reziste doar prin reflectiile pe care le creeaza, sau e nevoie si de o traire puternica in timpul experimentarii ei directe.
Pentru mine, Amour e un film care-mi transmite frig si care-mi anuleaza orice timp as vrea sa creez, chiar daca am tot respectul si admiratia pentru cei care l-au trecut de la idee la materie.



3 februarie 2013

In umbra

Nu am trait inca niciun  moment frumos pe care sa nu-l platesc cumva.
Dar nici nu reusesc sa invat sa ma bucur ponderat.
In fotografie sau in muzica, sunt acolo complet, chiar  in spatele foilor, in spatele interpretilor, in spatele imaginii.
Nu am o problema cu asta.
Dar am o problema cu calea de mijloc.
Calea de mijloc e perfecta in relatiile cu oamenii, in comunicarea profesionala si in multe cazuri si in cea personala.
Dar mie nu mi se potriveste in ceea ce sunt si ce simt. In relatie cu mine insami, trebuie sa fie totul sau nimic.
Prefer sa raman in urma, sau in umbra, sau sa nu fiu deloc.
Ma bucur intens,  stiind ca fericirea nu ramane nepedepsita.