În limbaj de compozitoare, limbo este acea stare dintr-o compoziție terminată și una care stă să înceapă.
Acel moment când te hăituiesc alte soluții pentru ce ai terminat și se reped spre tine cam furioase sunetele noi, potrivite pentru alte sentimente.
Trăim vremuri foarte grăbite, în care deadline-urile se învălmășesc din toate direcțiile.
Dar oare înainte nu era așa? Bach nu ar fi avut ce pune pe masă dacă nu ar fi livrat canatata săptămânală. Și în același timp să-și țină orele la școală și să își învețe soția și copiii muzică.
Poate că unele dintre soluțiile sale geniale au venit și din lipsa răgazului de a zăbovi asupra partiturii, iar munca susținută i-a creat mecanismele prin care s-a înălțat deasupra tuturor procedeelor vizibile în operele sale de foarte mari dimensiuni. (asta pe lângă faptul că era pur și simplu un geniu :D)
Dar nu cred că stătea să-și teoretizeze stările de limbo, scria zilnic în blogul său cu portative.
( Ceea ce am să fac și eu imediat, doar să usuc părul prințesei :P)
Între timp, eu cea de ieri, în diverse rame, care mai de care mai restrictive, între muzici care duc spre o libertate sufletească imensă, uneori greu de suportat și susținut.
Și o Cantata de Bach, de alungat iarna, de celebrat dragostea.
30 aprilie 2013
24 aprilie 2013
Scheletul din dulap
Fiecare criza poate fi benefica atunci cand reusesti sa afli lucruri pe care le credeai uitate sau depasite.
Zilele astea calde si blande ascund multe furtuni, dar si rezolvarea lor.
In fond, odata adus la suprafata, scheletul cel infricosator devine un fel de prieten care te atentioneaza discret ca situatia e cam albastra, dar ca in tine e si solutia.
LE.
Cum s-a cam lasat tacerea pe aici in ultima vreme, recunosc, am scris postul asta in 311, intre Armeneasca si Foisor.
Nu am avut cum sa aprofundez, a iesit doar partea romantica la iveala.
Fotografiez pe drum, in drum, dupa drum, de fapt dupa , inainte, in timp ce compun.
Scheletele organizarii ies cuminti din dulap si ma privesc fix in ochi.
Am sa verbalizez ce-mi spun: vechea problema cu a te simti valoros in functie de ce livrezi, de cum performezi, de ce produci.
Pentru prima data m-am convins ca nu e vorba despre orgoliu. Ci de ceva mult mai important.
De acceptare a propriei imperfectiuni. Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti: as traduce prin ingaduie-te si pe tine, nu trebuie sa fii de nota 10 ca sa ai dreptul la existenta, la iubire, la orice.
Poate simpla observare a coincidentelor (sursa tuturor emotiilor) ar trebui sa ne faca fericiti.
Zilele astea calde si blande ascund multe furtuni, dar si rezolvarea lor.
In fond, odata adus la suprafata, scheletul cel infricosator devine un fel de prieten care te atentioneaza discret ca situatia e cam albastra, dar ca in tine e si solutia.
LE.
Cum s-a cam lasat tacerea pe aici in ultima vreme, recunosc, am scris postul asta in 311, intre Armeneasca si Foisor.
Nu am avut cum sa aprofundez, a iesit doar partea romantica la iveala.
Fotografiez pe drum, in drum, dupa drum, de fapt dupa , inainte, in timp ce compun.
Scheletele organizarii ies cuminti din dulap si ma privesc fix in ochi.
Am sa verbalizez ce-mi spun: vechea problema cu a te simti valoros in functie de ce livrezi, de cum performezi, de ce produci.
Pentru prima data m-am convins ca nu e vorba despre orgoliu. Ci de ceva mult mai important.
De acceptare a propriei imperfectiuni. Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti: as traduce prin ingaduie-te si pe tine, nu trebuie sa fii de nota 10 ca sa ai dreptul la existenta, la iubire, la orice.
Poate simpla observare a coincidentelor (sursa tuturor emotiilor) ar trebui sa ne faca fericiti.
19 aprilie 2013
Trei zile, trei oglindiri
Ziua 1. Polifonii latente, și apoi evidente, înauntru în muzică, alături de Mihai, la etajul patru al UNMB, pe terasa așa de generoasă fotografic. Un termopan care reflectă mai multe lumi. Un pic de noroc și soare. Eu ascunsă printre sunete.
Ziua 2. Vernisajul cu minirecital. O oglindă rotundă prea tentantă. O cămașă albă nouă cu guler negru de piele care mă încadrează foarte cast. Eu, puțin frivolă, pentru că am voie.
Ziua 3. Reculegerea. Pregătirea pentru sunetele noi. Reflexia în ecranul Mac-ului. Ajutor de la Instagram să arate cât mai a Polaroid. Eu într-o cafea amară, tare și plină de har. Tristețea se risipește și rămâne din ea doar detașarea; necesară.
Mi-e bine în oglindă.
Ziua 2. Vernisajul cu minirecital. O oglindă rotundă prea tentantă. O cămașă albă nouă cu guler negru de piele care mă încadrează foarte cast. Eu, puțin frivolă, pentru că am voie.
Ziua 3. Reculegerea. Pregătirea pentru sunetele noi. Reflexia în ecranul Mac-ului. Ajutor de la Instagram să arate cât mai a Polaroid. Eu într-o cafea amară, tare și plină de har. Tristețea se risipește și rămâne din ea doar detașarea; necesară.
Mi-e bine în oglindă.
15 aprilie 2013
Revelații de mamă în România
Spun de ceva timp că nu sunt bine.
Lumea nu pare să observe, sau să ma ia în serios, de obicei sunt luată drept poezie. Nu-i nimic, înseamnă ca sunt autentică, nu pot să scriu altfel decât un pic sublimat.
Am simțit cum cad din ce în mai jos, până când azi am atins punctul minim. O, nu, nu mă amăgesc, știu că pentru mine minimele înseamnă cu totul altceva decât pentru oamenii fără griji legate strâns de supraviețuire. Dar am atins un minim al meu cea sănătoasă, cea care și-a pus trei ani în paranteză pentru că a avut de luptat cu ceva mai concret decât concretul.
M-am trezit savurând starea de bine și asta a durat aproximativ jumătate de an, după care s-a închis paranteza. Și când s-a inchis, m-am trezit aruncată în mine cea din 2009 . Înca nu știu dacă e bine sau rău, e bine că mă pot gândi la persoana mea și altfel decât în număr de globule roșii supraviețuitoare, e rău pentru că n-am să știu niciodată dacă starea de îndoială nu cumva a prevestit, sau a anunțat boala.
Practic, paranteza celor trei ani funcționează ca o greutate care curbeaza spațiu-timpul meu interior, iar frământările devin Universul în expansiune, și problematicile asemenea.
De ce această introducere lungă. Pentru că astăzi am atins punctul de jos când m-am confruntat cu lumea exterioară cea reală, cea care funcționează după niște reguli atât de ciudate și meschine, încât toata ziua am avut acea senzație din copilărie: treceam pe lânga alimentară și totul mi se părea artificial în sensul de oficial, mâncarea din magazin îmi apărea ca prototip al faptului că alimentara trebuie să apară plină, fără ca vreun om normal să poată inghiți ceva de acolo. La 5, 6 ani deprinsesem esența comunismului, foarte acut. Forma fără fond.
În ceea ce privește relațiile interumane, teoria formelor fără fond e cu dus și întors. Politețea trebuie să existe în orice context, emoțional sau oficial. În mod ideal, este nevoie și de gentilețe. De empatie minimă, de aplecare către nevoia celuilalt. De ieșire din pătrățica proprie.
Societatea noastră nu e în general pregătită pentru asta. Cea românească poate mai mult decât restul.
Astăzi am fost privită ca cea mai incompetentă, inconștientă și absurdă mamă din două motive: că nu mi-am dus copilul la grădiniță de pe patul de spital, și că am un copil care nu vrea să răspundă la comandă la întrebările unor necunoscute. (copilul are 5 ani și 7 luni, se trezise noaptea de câteva ori până a aterziat la noi în pat, s-a trezit la ora 6 și a spus toată ziua că nu vrea să se joace cu niște doamne, că vrea la copii. Eu eram chiar relaxată, crezând că evaluarea asta e o minusculă formalitate, ceea ce i-am și comunicat în câteva rânduri, pe limba lui).
Ei bine, nu. Un copil care a avut curajul de a întreba, pe un ton politicos, de ce trebuie să stea într-un loc care îl face să se simta inconfortabil, care a spus sincer că întrebările sunt plicitisitoare, care a refuzat să se lase studiat cu lupa, cu reacția normală a omului nealterat de oficialisme, un copil care a simțit absurdul ideii de a fi etichetat la această vârstă, un copil care a avut gentilețea de a ne face în cele din urmă pe plac, cu tot disconfortul lui crescând, așadar, un astfel de copil a fost inițial etichetat dependent de mama, anxios, nepregătit emoțional pentru viața de școlar la grupa de 6 ani. Faptul că i-am luat apărarea, că m-am declarat de acord cu el, că am spus public, (în limbajul meu cald, erudit și binevoitor pe care prietenii mi-l cunosc foarte bine), că îi înțeleg și împărtășesc revolta a fost etichetat și mai crunt, am fost trimiși , politicos, e adevărat, și fără harțag, amândoi la terapie, eu sunt o mamă slabă de înger care nu pune limite, iar copilului, indiferent de traumele prin care a trecut ani de zile, indiferent de greutatea parentezei mele asupra vieții sale, i s-a prezis un viitor școlar sumbru doar pentru că a spus ce simte.
În cele din urmă, cognitivul a prevalat și am obținut hârtia pentru care ne dusesem acolo, în fond, la a treia întrebare despre cum îl cheamă, a răspuns revoltat că începe cu litera G, a făcut scăderi și adunări, și câte și mai câte care pe vremea mea abia de se învățau la 7 ani.
Dar nu a putut fi iertat pentru păcatul de a fi onest și în deplină comuniune cu ceea ce simte.
Nu sunt de acord cu agresivitatea, cu mitocănia, cu „așa îmi vine”. La Gheorghe, simțirea nu se manifestă așa. E suficient de înțelept încât să lupte altfel pentru ce îi aparține, pentru integritatea ființei lui, cel mai prețios dar pe care ni-l dorim cu toții de la viață, pentru care , atunci când îl pierdem, cu adevărat facem coadă la terapie.
Dar acolo, în sala în care creștea enervarea și frustrarea, lucrurile acestea nu contează. Acolo am fost o mamă umilită din multe puncte de vedere, și doamnele acelea nu intenționau așa ceva, și credeau sincer că îmi fac un bine spunându-mi că NU contează prin ce am trecut împreună, important e ca Gheorghe să nu strice ora viitoarei învățătoare. Să fie docil și supus, să nu aiba dorințe, întrebări, sentimente clare. M-am simțit în culpă că i-am încurajat toate astea. Că l-am lăsat să spună mereu ce simte înainte de orice. Că nu l-am învățat până la 5 ani și 7 luni că viața e o înșiruire de ascultări, că nu știe să execute la comandă, pentru că executatul nici nu intră în viziunea mea asupra vieții. Pentru că știu că doar puține sunt cazurile în care trebuie să te lași pe mâna altora, și acelea implică viața și moartea, nu răspunsuri despre cum seamană cățelul cu pisica.
Un minim emoțional l-am atins atunci, în acele 45 de minute lungi și incărcate de vina de a mă fi îmbolnavit tocmai când copilul meu avea mai multă nevoie de mine. Am iesit de acolo, am dat câteva telefoane, și dupa 100 de metri m-am oprit și am plâns. Am plâns pentru că am crezut că am eșuat. Am crezut că, pe lângă vina teribilă de a îl părăsi cu lunile în excursiile mele prin spitale, am și vina de a fi EU în contact cu mine însămi, vina de a acționa dupa cum simt, de la alăptatul la cerere, la îl a ține în brațe nonstop, până la integritatea ființei mele de femeie ȘI compozitoare, care stă noaptea să compună, care are nevoie să își asculte prietenii, să savureze ieșirile ca între fete chiar și de fapt, mai ales cu fiica ce îi pare, cu mîndrie spun, soră, vina de a îl duce în weekend la Bușteni cu bicicleta (în loc de cursuri de dezvoltare a inteligenței), vina de a îl crește independent și cu voință.
Am plâns scurt și intens, în brațele copilului meu, care m-a consolat, m-a mângâiat și mi-a spus că sunt cea mai bună mamă din lume. Da. acel copil „timid, anxios și dependent” care și-a păstrat sângele rece și mi-a zis că mai bine mergem să mâncăm o prajitură, hai să căutam un taxi.
Copilul meu m-a dat, a mia oară, o lecție importantă. Lecția încrederii în sine, și, târziu, după minimul kafkian administrativ al acestei zile, despre care nu mai povestesc, pentru ca e exterior, și nu sentimental, o lecție de încredere în mine.
Încredere că avem voie să nu fim perfecți. Că avem voie să fim slabi, triști, angoasați, să plângem și să râdem și să ne luam în serios și să nu ne luăm în serios. Încredere că autenticul primează. Încredere că l-am crescut bine, cu atașament sigur. Că nimeni nu are dreptul să-l judece după câteva minute. Nimeni nu are dreptul să îi pună etichetă. Că un copil supărat care are puterea de a se opri câteva secunde și de a înțelege la un nivel foarte profund că ni s-a întâmplat amîndorura o nedreptate, nu poate fi catalogat ca necooperant.
Iar nedreptatea nu a fost atât faptică, cât dureroasă prin lipsa de gentilețe.
Lipsa de aplecare continuă spre celălalt. De gând către magnificul sincerității unui copil de 5 ani și 7 luni care nu vrea să spună în momentul ăla că soarele topește zăpada.
Am atins un minim emoțional pentru că m-am temut pentru copilul meu. A anulat temerile, angoasele componistice, reevaluările personale. Nu sunt fericită cu asta. Trebuia să am mai multă încredere în amândoi. Acum am.
:::::::
Mi-a luat 2 ore să scriu . Între timp l-am adormit pe Gheorghe, care mai intrebat odată de ce trebuia să-i spună doamnei că dispare zăpada cînd vine soarele, am mai plâns odată, apoi m-am repliat și am scotocit dupa Campania Copii fără Etichete.
Etichetele sunt mai subtile decât s-ar crede. Etichetele încep cu judecarea aproapelui, încep cu pervertirea onestității, încep cu formele fără fond. Culmea, tocmai pericolul etichetei mi-a fost invocat în această dimineață. Cât de puternic e înrădăcinată mentalitatea, cutremurător.
Copiii învață prin puterea exemplului. Mie mi-a fost teamă că am fost un exemplu prost.
De când m-a luat în brațe ca să pot plînge, știu că sunt un exemplu bun. Fără etichetă. Fără categorie. Doar încredere.
Lumea nu pare să observe, sau să ma ia în serios, de obicei sunt luată drept poezie. Nu-i nimic, înseamnă ca sunt autentică, nu pot să scriu altfel decât un pic sublimat.
Am simțit cum cad din ce în mai jos, până când azi am atins punctul minim. O, nu, nu mă amăgesc, știu că pentru mine minimele înseamnă cu totul altceva decât pentru oamenii fără griji legate strâns de supraviețuire. Dar am atins un minim al meu cea sănătoasă, cea care și-a pus trei ani în paranteză pentru că a avut de luptat cu ceva mai concret decât concretul.
M-am trezit savurând starea de bine și asta a durat aproximativ jumătate de an, după care s-a închis paranteza. Și când s-a inchis, m-am trezit aruncată în mine cea din 2009 . Înca nu știu dacă e bine sau rău, e bine că mă pot gândi la persoana mea și altfel decât în număr de globule roșii supraviețuitoare, e rău pentru că n-am să știu niciodată dacă starea de îndoială nu cumva a prevestit, sau a anunțat boala.
Practic, paranteza celor trei ani funcționează ca o greutate care curbeaza spațiu-timpul meu interior, iar frământările devin Universul în expansiune, și problematicile asemenea.
De ce această introducere lungă. Pentru că astăzi am atins punctul de jos când m-am confruntat cu lumea exterioară cea reală, cea care funcționează după niște reguli atât de ciudate și meschine, încât toata ziua am avut acea senzație din copilărie: treceam pe lânga alimentară și totul mi se părea artificial în sensul de oficial, mâncarea din magazin îmi apărea ca prototip al faptului că alimentara trebuie să apară plină, fără ca vreun om normal să poată inghiți ceva de acolo. La 5, 6 ani deprinsesem esența comunismului, foarte acut. Forma fără fond.
În ceea ce privește relațiile interumane, teoria formelor fără fond e cu dus și întors. Politețea trebuie să existe în orice context, emoțional sau oficial. În mod ideal, este nevoie și de gentilețe. De empatie minimă, de aplecare către nevoia celuilalt. De ieșire din pătrățica proprie.
Societatea noastră nu e în general pregătită pentru asta. Cea românească poate mai mult decât restul.
Astăzi am fost privită ca cea mai incompetentă, inconștientă și absurdă mamă din două motive: că nu mi-am dus copilul la grădiniță de pe patul de spital, și că am un copil care nu vrea să răspundă la comandă la întrebările unor necunoscute. (copilul are 5 ani și 7 luni, se trezise noaptea de câteva ori până a aterziat la noi în pat, s-a trezit la ora 6 și a spus toată ziua că nu vrea să se joace cu niște doamne, că vrea la copii. Eu eram chiar relaxată, crezând că evaluarea asta e o minusculă formalitate, ceea ce i-am și comunicat în câteva rânduri, pe limba lui).
Ei bine, nu. Un copil care a avut curajul de a întreba, pe un ton politicos, de ce trebuie să stea într-un loc care îl face să se simta inconfortabil, care a spus sincer că întrebările sunt plicitisitoare, care a refuzat să se lase studiat cu lupa, cu reacția normală a omului nealterat de oficialisme, un copil care a simțit absurdul ideii de a fi etichetat la această vârstă, un copil care a avut gentilețea de a ne face în cele din urmă pe plac, cu tot disconfortul lui crescând, așadar, un astfel de copil a fost inițial etichetat dependent de mama, anxios, nepregătit emoțional pentru viața de școlar la grupa de 6 ani. Faptul că i-am luat apărarea, că m-am declarat de acord cu el, că am spus public, (în limbajul meu cald, erudit și binevoitor pe care prietenii mi-l cunosc foarte bine), că îi înțeleg și împărtășesc revolta a fost etichetat și mai crunt, am fost trimiși , politicos, e adevărat, și fără harțag, amândoi la terapie, eu sunt o mamă slabă de înger care nu pune limite, iar copilului, indiferent de traumele prin care a trecut ani de zile, indiferent de greutatea parentezei mele asupra vieții sale, i s-a prezis un viitor școlar sumbru doar pentru că a spus ce simte.
În cele din urmă, cognitivul a prevalat și am obținut hârtia pentru care ne dusesem acolo, în fond, la a treia întrebare despre cum îl cheamă, a răspuns revoltat că începe cu litera G, a făcut scăderi și adunări, și câte și mai câte care pe vremea mea abia de se învățau la 7 ani.
Dar nu a putut fi iertat pentru păcatul de a fi onest și în deplină comuniune cu ceea ce simte.
Nu sunt de acord cu agresivitatea, cu mitocănia, cu „așa îmi vine”. La Gheorghe, simțirea nu se manifestă așa. E suficient de înțelept încât să lupte altfel pentru ce îi aparține, pentru integritatea ființei lui, cel mai prețios dar pe care ni-l dorim cu toții de la viață, pentru care , atunci când îl pierdem, cu adevărat facem coadă la terapie.
Dar acolo, în sala în care creștea enervarea și frustrarea, lucrurile acestea nu contează. Acolo am fost o mamă umilită din multe puncte de vedere, și doamnele acelea nu intenționau așa ceva, și credeau sincer că îmi fac un bine spunându-mi că NU contează prin ce am trecut împreună, important e ca Gheorghe să nu strice ora viitoarei învățătoare. Să fie docil și supus, să nu aiba dorințe, întrebări, sentimente clare. M-am simțit în culpă că i-am încurajat toate astea. Că l-am lăsat să spună mereu ce simte înainte de orice. Că nu l-am învățat până la 5 ani și 7 luni că viața e o înșiruire de ascultări, că nu știe să execute la comandă, pentru că executatul nici nu intră în viziunea mea asupra vieții. Pentru că știu că doar puține sunt cazurile în care trebuie să te lași pe mâna altora, și acelea implică viața și moartea, nu răspunsuri despre cum seamană cățelul cu pisica.
Un minim emoțional l-am atins atunci, în acele 45 de minute lungi și incărcate de vina de a mă fi îmbolnavit tocmai când copilul meu avea mai multă nevoie de mine. Am iesit de acolo, am dat câteva telefoane, și dupa 100 de metri m-am oprit și am plâns. Am plâns pentru că am crezut că am eșuat. Am crezut că, pe lângă vina teribilă de a îl părăsi cu lunile în excursiile mele prin spitale, am și vina de a fi EU în contact cu mine însămi, vina de a acționa dupa cum simt, de la alăptatul la cerere, la îl a ține în brațe nonstop, până la integritatea ființei mele de femeie ȘI compozitoare, care stă noaptea să compună, care are nevoie să își asculte prietenii, să savureze ieșirile ca între fete chiar și de fapt, mai ales cu fiica ce îi pare, cu mîndrie spun, soră, vina de a îl duce în weekend la Bușteni cu bicicleta (în loc de cursuri de dezvoltare a inteligenței), vina de a îl crește independent și cu voință.
Am plâns scurt și intens, în brațele copilului meu, care m-a consolat, m-a mângâiat și mi-a spus că sunt cea mai bună mamă din lume. Da. acel copil „timid, anxios și dependent” care și-a păstrat sângele rece și mi-a zis că mai bine mergem să mâncăm o prajitură, hai să căutam un taxi.
Copilul meu m-a dat, a mia oară, o lecție importantă. Lecția încrederii în sine, și, târziu, după minimul kafkian administrativ al acestei zile, despre care nu mai povestesc, pentru ca e exterior, și nu sentimental, o lecție de încredere în mine.
Încredere că avem voie să nu fim perfecți. Că avem voie să fim slabi, triști, angoasați, să plângem și să râdem și să ne luam în serios și să nu ne luăm în serios. Încredere că autenticul primează. Încredere că l-am crescut bine, cu atașament sigur. Că nimeni nu are dreptul să-l judece după câteva minute. Nimeni nu are dreptul să îi pună etichetă. Că un copil supărat care are puterea de a se opri câteva secunde și de a înțelege la un nivel foarte profund că ni s-a întâmplat amîndorura o nedreptate, nu poate fi catalogat ca necooperant.
Iar nedreptatea nu a fost atât faptică, cât dureroasă prin lipsa de gentilețe.
Lipsa de aplecare continuă spre celălalt. De gând către magnificul sincerității unui copil de 5 ani și 7 luni care nu vrea să spună în momentul ăla că soarele topește zăpada.
Am atins un minim emoțional pentru că m-am temut pentru copilul meu. A anulat temerile, angoasele componistice, reevaluările personale. Nu sunt fericită cu asta. Trebuia să am mai multă încredere în amândoi. Acum am.
:::::::
Mi-a luat 2 ore să scriu . Între timp l-am adormit pe Gheorghe, care mai intrebat odată de ce trebuia să-i spună doamnei că dispare zăpada cînd vine soarele, am mai plâns odată, apoi m-am repliat și am scotocit dupa Campania Copii fără Etichete.
Etichetele sunt mai subtile decât s-ar crede. Etichetele încep cu judecarea aproapelui, încep cu pervertirea onestității, încep cu formele fără fond. Culmea, tocmai pericolul etichetei mi-a fost invocat în această dimineață. Cât de puternic e înrădăcinată mentalitatea, cutremurător.
Copiii învață prin puterea exemplului. Mie mi-a fost teamă că am fost un exemplu prost.
De când m-a luat în brațe ca să pot plînge, știu că sunt un exemplu bun. Fără etichetă. Fără categorie. Doar încredere.
13 aprilie 2013
le temps est mort
biroul meu e negru. și destul de aerisit.
mă holbez la foile cu portative goale.
îmi iau bicicleta și dau niște ture de cartier, mai șovăielnice, mai hotărâte, după stare.
mă întorc și mai beau o cafea. pun și frișcă, bătută de mine. mă simt la Viena.
încep să simt ceva pentru câteva minute,
apoi mă holbez la foile goale cu portative.
aș mai lua odata bicicleta.
copiii se joacă cale de cîteva străzi, mulți, toți din vecini.
în jocul lor e ceva foarte pur și nedefinit, cu toate micile drame și chiuituri permanente.
se face semiîntuneric.
nu mă îndur să aprind lumina, pot să vad foile goale cu portative și așa.
apoi e noapte adâncă, cu nori. aprind lumina.
mă holbez la foi și ele se umplu treptat cu ceva. cu altceva.
(.........................)
clătește, repetă.
mă duc să-mi iau bicicleta.
mă holbez la foile cu portative goale.
îmi iau bicicleta și dau niște ture de cartier, mai șovăielnice, mai hotărâte, după stare.
mă întorc și mai beau o cafea. pun și frișcă, bătută de mine. mă simt la Viena.
încep să simt ceva pentru câteva minute,
apoi mă holbez la foile goale cu portative.
aș mai lua odata bicicleta.
copiii se joacă cale de cîteva străzi, mulți, toți din vecini.
în jocul lor e ceva foarte pur și nedefinit, cu toate micile drame și chiuituri permanente.
se face semiîntuneric.
nu mă îndur să aprind lumina, pot să vad foile goale cu portative și așa.
apoi e noapte adâncă, cu nori. aprind lumina.
mă holbez la foi și ele se umplu treptat cu ceva. cu altceva.
(.........................)
clătește, repetă.
mă duc să-mi iau bicicleta.
8 aprilie 2013
in tren
In tren , de fapt in orice spatiu inchis, caracterele devin mai pregnante si asperitatile mai evidente. sau, dupa caz, timiditatile sau retragerile.
Calatoria de azi e inghesuita si meschina. incidentele apar ca niste valuri timide la 2 mai, care sperie bebelusii de iunie( in septembrie bebelusii par mai suverani si rodati)
Primul asemenea incident a fost mana aproape agresiva prin care o femeie cu parul oxigenat si ochii tulburi si obraznici, usor dezaxata, m-a ajutat sa intru in tren. apoi, a trebuit practic sa platesc un vanzator ambulant de presa maculatura pentru ca mi- a deschis usa compartimentului. Sunt retrasa si trista si fara replica zilele astea, iar instinctul micului comerciant speculant a simtit imediat punctul slab. radeam de mine insami cand i- am dat cei 10 lei pentru 2 reviste probabil vechi, nu le- am cercetat, ca am dilema veche in rucsac.
Cea care parea a fi o doamna educata si politicoasa s-a transformat intr-o veritabila vipera cand am sugerat sa se deschida un pic usa.
M-a invitat autoritara sa ma dezbrac un pic. am ras din nou de mine insami si am tacut, sorbind inciudata totusi din cappuccino-ul de la Mc.
Dar cireasa de pe tort a venit tot de la femeia oxigenata, care, dupa ce m- a fixat minute in sir, a bolborosit cateva sintagme de autoevaluare si a intrebat senina daca nu are cineva un briceag sau un cutit.
Dupa cateva secunde de liniste nefireasca a precizat: sa desfac si eu conserva asta.
Calatoria de azi e inghesuita si meschina. incidentele apar ca niste valuri timide la 2 mai, care sperie bebelusii de iunie( in septembrie bebelusii par mai suverani si rodati)
Primul asemenea incident a fost mana aproape agresiva prin care o femeie cu parul oxigenat si ochii tulburi si obraznici, usor dezaxata, m-a ajutat sa intru in tren. apoi, a trebuit practic sa platesc un vanzator ambulant de presa maculatura pentru ca mi- a deschis usa compartimentului. Sunt retrasa si trista si fara replica zilele astea, iar instinctul micului comerciant speculant a simtit imediat punctul slab. radeam de mine insami cand i- am dat cei 10 lei pentru 2 reviste probabil vechi, nu le- am cercetat, ca am dilema veche in rucsac.
Cea care parea a fi o doamna educata si politicoasa s-a transformat intr-o veritabila vipera cand am sugerat sa se deschida un pic usa.
M-a invitat autoritara sa ma dezbrac un pic. am ras din nou de mine insami si am tacut, sorbind inciudata totusi din cappuccino-ul de la Mc.
Dar cireasa de pe tort a venit tot de la femeia oxigenata, care, dupa ce m- a fixat minute in sir, a bolborosit cateva sintagme de autoevaluare si a intrebat senina daca nu are cineva un briceag sau un cutit.
Dupa cateva secunde de liniste nefireasca a precizat: sa desfac si eu conserva asta.
7 aprilie 2013
Gânduri către o tânără compozitoare
Încep prin a spune că societatea noastră are o percepție cel puțin ciudată despre tinerețe.
Există două fețe ale acestei monede.
Una care spune că la 28 de ani trebui e să fii lansat pe orbită departe în spațiu, plin de succes și de bani, și cealaltă care te numește la 30 plus o tânără speranță a „...”, aici poate să fie orice, de la compoziția/interpretarea/fotografia/pictura română până la cele mai stranii denumiri corporatiste.
Dincolo de sintagmele clasice ale tinereții din suflet, ale copilului din noi care trebuie să supraviețuiască șamd, trebuie să spun de la început că scrisoarea mea se adresează celor pe care le consider cu adevărat tinere și la început de drum, anume perioada de liceu/studenție/studii post universitare, cam până în 26 de ani.
Am ajuns acum, la 33 de ani, destul de devreme, în poziția femeii care a străbătut multe aspecte ale vieții, cam tot în afară de afirmarea socială obișnuită, dar ce legătură poate fi cu adevărat între muzică și succes în ierarhia standard a acestei lumi, aia cu vechime în cartea de muncă?
Așadar, dragă tânără colegă, mi-ar fi plăcut ca la 20 de ani, de pildă, să fi știut multe dintre lucrurile pe care le știu astăzi, așa că le scriu aici, în spațiul meu personal, cu speranța că vor folosi și altora.
1.Muncește. Dacă te-ai hotărât ferm să urmezi calea asta, a creatorului de sunet, nu te feri de muncă. Munca de la 17-25 de ani e cea mai frumoasă, cea mai puțin chinuitoare, cea mai eterică dintre toate lucrurile pe care le vei face în viața ta de femeie.
Scrie foarte mult contrapunct, mai ales, iubește-l pe Palestrina, nu te speria de regulile lui, pentru că respectarea lor te va elibera, fă-ți temele la armonie cu drag, indiferent de cât de plictisitor ți se pare sopranul sau basul, repetă nenorocitele alea de solfegii, studiază la pian sau la ce instrument vrei tu, citește multe partituri, nu chiuli de la ore, doar nu te păstra pentru ceva mai măreț, pentru că măreția vine de la sine. O ai sau nu o ai. Dar ea nu se va putea manifesta plenar fără ca tu să stăpânești cu adevărat toate măruntaiele muzicii care s-a scris demult, demult de tot. Și fără o bază solidă nu vei putea construi piramida la care visezi.
Ar fi ideal să poți face asta, Aurel Stroe putea :)
2. Rămâi sentimentală și curioasă. Eu tremuram de emoție de la ora 13:00, pentru că știam că pe la ora 16:00 apare Olah în facultate. Indiferent că urmează o analiză din Crumb, Beethoven, Debussy sau Niculescu, vei avea de învățat. Dacă nu ai acest entuziasm, mai bine fă altceva. Emotivitatea și curiozitatea sunt ingredientele esențiale pentru a păstra în tine lumina vie a creației.
Vorbe mari? Nicidecum. Vei avea o familie, vei naște copii, poate mai devreme, poate mai târziu, poate niciodată, dar în orice caz viața te va solicita practic și poate meschin. Vei fi tentată să renunți de un milion de ori. În femeie vocația sacrificiului e prezentă, la fel e prezent și ghimpele vinovăției. De ele nu vei scăpa. Singurele care te pot ajuta să scrii în continuare sunt sentimentele și curiozitatea.
3. Nu te teme de suferință. Ai mai văzut compozitor prea vesel și fericit? Cu atât mai mult femei creatoare. Presiunea e imensă, și interioară, și exterioară. Lumea ne vrea neproblematici, pe toți deopotrivă. Vei suferi mult. acum și mai târziu, și atunci când „nu-și iese”, și atunci când ai o mie de idei, dar trebuie să alăptezi copilul (măcar atunci poți gândi nestingherită), și atunci când ai un deadline și nicio idee, dar în schimb se ivesc multe altele care trebuiesc rezolvate. Te va părăsi iubitul, sau îl vei părăsi tu pe el, te vei certa cu părinții, cu prietenii, te vei simți singură și dezamăgită de un milion de ori și încă de un milion de ori te vei simți neînțeleasă și amară. Copiii vor face febră, sau nu vor dormi noaptea, sau poate cei dragi vor avea probleme. Te vei simți vinovată oricum, pentru toate acestea care compun simfonia vieții ca întreg. Acceptă că suferința te duce înainte, trasează circumvoluțiuni în suflet, naște idei și te deschide imens, spre lumi mereu noi. Da, vorbesc din experiență, cruntă și reală, nu e nimic teoretic aici.
4. Citește. Mergi la expoziții. Stai aproape de tot ce înseamnă știință și cultură. Singură, cu iubitul/soțul cu prietenii, copiii mai târziu. Inspirația nu e doar divină. Ba am o veste proastă : inspirația divină e ceva cam rar, dacă o aștepți, s-ar putea să te trezești că nu scrii nici doua portative în toată viața ta. Până la momentele acelea magice în care curge muzica pur și simplu e un drum lung, pavat cu multe surse exterioare care te pun în starea de reflexie, de adâncire a trăirilor, fie ele pozitive sau negative. Vestea bună e că până la urma ele devin sunete, și dacă respecți punctul 1, sunete cu sens.
5. Trăiește-și viața. Adică fii acolo. Nu o privi din exterior. Fii conectată cu tine însăți. Savurează fiecare moment. Când ești cu prietenii, fii cu ei. Dacă vrei să te duci acasă sa scrii, du-te acasă să scrii. Dacă ai multe teme, fă-le totuși cu drag. Libertatea din tinerețea extremă e un dar atât de scurt. Ce n-aș da acum ca singura mea grijă să fie fragmentul neterminat de la orchestrație. Chiar dacă ți se pare copleșitor acum, nu uita că e doar un antrenament pentru ”the real thing”. Prezența sufletului în fiecare moment al existenței e un fel de a învinge moartea, adică o manieră de a crea. Iubește. Nu te feri de dragoste, iar aici nu mă refer cea care duce la formarea unui cuplu. Ci la sentiment în sine. Fără să iubești nu poți pune nici măcar 3 note cu sens pe foaie. Întotdeauna există ceva și cineva de iubit. Și iubirea ne face atât de mult bine! Și cu cât iubești mai mult, cu atât disponibilitatea spre afectivitate crește. dacă vei avea mai mult de un copil, vei înțelege cum totul se multiplică și se intensifică odată cu apariția unei noi surse de dragoste.
6. Ai răbdare. Multă , multă răbdare. Bruckner a început să scrie capodoperele dupa 50 de ani. Wagner a avut succes mai târziu. Bach nu a fost cântat 100 de ani, era cunoscut doar de către compozitori. Răbdare în macrostructura vieții tale, dar și în macrostructura compozițiilor. Nu închide ideile fără să fii sigură că le-ai epuizat, pe niciun plan. Nu te repezi. Intregrează în tine tot ce ai de spus, și abia apoi dă-i drumul în lume.
Ai multă, multă răbdare și cu cei din jur. Nu-ți uita prietenii, dar nu te supăra pe ei când nu te vor pricepe și nu știu ce să-ți spună. Cei din breaslă trec permanent prin aceleași furci caudine ca tine. Cei cu meserii mai puțin artistice gândesc altfel. Ai nevoie de ei toți, pentru a te descurca în această lume. Și ei vor avea răbdare în cele din urmă, pentru că și ei au nevoie de tine, ca să poată merge înainte, să poată evada sau să fie înțeleși. Suntem parte din lume cu toții și singura cale de mediere e să avem răbdare unii cu alții, pentru că nu există ierarhii, ci doar momente în care prevalează ori pragmatismul, ori romantismul.
7. Poate cel mai important, nu te dezice de tine însăți. Viața te ia pe dinainte, te trage, te duce în direcții ciudate uneori. Nu o poți controla. Dacă vrei să creezi până la final, nu uita de tine, chiar dacă ai pauze în devenirea artistică, atunci când termini cu studiile.
Nu uita că vrei să scrii, neapărat. Nu uita că iubești să compui, mai mult decât orice altceva pe lume, în afară de copiii tăi, care vor veni totuși mereu pe primul plan.
Nu uita că cel de lângă tine nu are dreptul să te oprească sau să te pună să alegi.
Pentru că e cel care te va vedea cum stai toată noaptea la lucru, și apoi toată ziua, e cel care va trebui să accepte că ești fericită singură în birou, găsind acordul potrivit, sau că ești obosită și tristă.
E cel care va trebui să înțeleagă că atunci când ai terminat de scris vei fi epuizată, fizic și interior, că vei avea o cădere de energie. Care va trebui să te înțeleagă atunci cînd ești imposibilă, și plângi, și nu vrei să fii consolată, sau atunci când dimpotrivă, ai nevoie de energie și de familia ta.
Dar dacă vei trata toate aspectele vieții „dinainte” cu multă atenție, cu muncă, entuziasm, curiozitate, cultură, dragoste și răbdare, nu vei putea alege decât partenerul care să înțeleagă faptul că a compune consumă. Și alegerea ta este foarte importantă.
Pentru că doar așa vei putea rămâne onestă, dăruită, generoasă, bună.
Și doar așa vei putea oferi întregii lumi ceva minunat, miraculos, ceva ce poate nici măcar ție nu-ți vine să crezi că posezi.
Există două fețe ale acestei monede.
Una care spune că la 28 de ani trebui e să fii lansat pe orbită departe în spațiu, plin de succes și de bani, și cealaltă care te numește la 30 plus o tânără speranță a „...”, aici poate să fie orice, de la compoziția/interpretarea/fotografia/pictura română până la cele mai stranii denumiri corporatiste.
Dincolo de sintagmele clasice ale tinereții din suflet, ale copilului din noi care trebuie să supraviețuiască șamd, trebuie să spun de la început că scrisoarea mea se adresează celor pe care le consider cu adevărat tinere și la început de drum, anume perioada de liceu/studenție/studii post universitare, cam până în 26 de ani.
Am ajuns acum, la 33 de ani, destul de devreme, în poziția femeii care a străbătut multe aspecte ale vieții, cam tot în afară de afirmarea socială obișnuită, dar ce legătură poate fi cu adevărat între muzică și succes în ierarhia standard a acestei lumi, aia cu vechime în cartea de muncă?
Așadar, dragă tânără colegă, mi-ar fi plăcut ca la 20 de ani, de pildă, să fi știut multe dintre lucrurile pe care le știu astăzi, așa că le scriu aici, în spațiul meu personal, cu speranța că vor folosi și altora.
1.Muncește. Dacă te-ai hotărât ferm să urmezi calea asta, a creatorului de sunet, nu te feri de muncă. Munca de la 17-25 de ani e cea mai frumoasă, cea mai puțin chinuitoare, cea mai eterică dintre toate lucrurile pe care le vei face în viața ta de femeie.
Scrie foarte mult contrapunct, mai ales, iubește-l pe Palestrina, nu te speria de regulile lui, pentru că respectarea lor te va elibera, fă-ți temele la armonie cu drag, indiferent de cât de plictisitor ți se pare sopranul sau basul, repetă nenorocitele alea de solfegii, studiază la pian sau la ce instrument vrei tu, citește multe partituri, nu chiuli de la ore, doar nu te păstra pentru ceva mai măreț, pentru că măreția vine de la sine. O ai sau nu o ai. Dar ea nu se va putea manifesta plenar fără ca tu să stăpânești cu adevărat toate măruntaiele muzicii care s-a scris demult, demult de tot. Și fără o bază solidă nu vei putea construi piramida la care visezi.
Ar fi ideal să poți face asta, Aurel Stroe putea :)
2. Rămâi sentimentală și curioasă. Eu tremuram de emoție de la ora 13:00, pentru că știam că pe la ora 16:00 apare Olah în facultate. Indiferent că urmează o analiză din Crumb, Beethoven, Debussy sau Niculescu, vei avea de învățat. Dacă nu ai acest entuziasm, mai bine fă altceva. Emotivitatea și curiozitatea sunt ingredientele esențiale pentru a păstra în tine lumina vie a creației.
Vorbe mari? Nicidecum. Vei avea o familie, vei naște copii, poate mai devreme, poate mai târziu, poate niciodată, dar în orice caz viața te va solicita practic și poate meschin. Vei fi tentată să renunți de un milion de ori. În femeie vocația sacrificiului e prezentă, la fel e prezent și ghimpele vinovăției. De ele nu vei scăpa. Singurele care te pot ajuta să scrii în continuare sunt sentimentele și curiozitatea.
3. Nu te teme de suferință. Ai mai văzut compozitor prea vesel și fericit? Cu atât mai mult femei creatoare. Presiunea e imensă, și interioară, și exterioară. Lumea ne vrea neproblematici, pe toți deopotrivă. Vei suferi mult. acum și mai târziu, și atunci când „nu-și iese”, și atunci când ai o mie de idei, dar trebuie să alăptezi copilul (măcar atunci poți gândi nestingherită), și atunci când ai un deadline și nicio idee, dar în schimb se ivesc multe altele care trebuiesc rezolvate. Te va părăsi iubitul, sau îl vei părăsi tu pe el, te vei certa cu părinții, cu prietenii, te vei simți singură și dezamăgită de un milion de ori și încă de un milion de ori te vei simți neînțeleasă și amară. Copiii vor face febră, sau nu vor dormi noaptea, sau poate cei dragi vor avea probleme. Te vei simți vinovată oricum, pentru toate acestea care compun simfonia vieții ca întreg. Acceptă că suferința te duce înainte, trasează circumvoluțiuni în suflet, naște idei și te deschide imens, spre lumi mereu noi. Da, vorbesc din experiență, cruntă și reală, nu e nimic teoretic aici.
4. Citește. Mergi la expoziții. Stai aproape de tot ce înseamnă știință și cultură. Singură, cu iubitul/soțul cu prietenii, copiii mai târziu. Inspirația nu e doar divină. Ba am o veste proastă : inspirația divină e ceva cam rar, dacă o aștepți, s-ar putea să te trezești că nu scrii nici doua portative în toată viața ta. Până la momentele acelea magice în care curge muzica pur și simplu e un drum lung, pavat cu multe surse exterioare care te pun în starea de reflexie, de adâncire a trăirilor, fie ele pozitive sau negative. Vestea bună e că până la urma ele devin sunete, și dacă respecți punctul 1, sunete cu sens.
5. Trăiește-și viața. Adică fii acolo. Nu o privi din exterior. Fii conectată cu tine însăți. Savurează fiecare moment. Când ești cu prietenii, fii cu ei. Dacă vrei să te duci acasă sa scrii, du-te acasă să scrii. Dacă ai multe teme, fă-le totuși cu drag. Libertatea din tinerețea extremă e un dar atât de scurt. Ce n-aș da acum ca singura mea grijă să fie fragmentul neterminat de la orchestrație. Chiar dacă ți se pare copleșitor acum, nu uita că e doar un antrenament pentru ”the real thing”. Prezența sufletului în fiecare moment al existenței e un fel de a învinge moartea, adică o manieră de a crea. Iubește. Nu te feri de dragoste, iar aici nu mă refer cea care duce la formarea unui cuplu. Ci la sentiment în sine. Fără să iubești nu poți pune nici măcar 3 note cu sens pe foaie. Întotdeauna există ceva și cineva de iubit. Și iubirea ne face atât de mult bine! Și cu cât iubești mai mult, cu atât disponibilitatea spre afectivitate crește. dacă vei avea mai mult de un copil, vei înțelege cum totul se multiplică și se intensifică odată cu apariția unei noi surse de dragoste.
6. Ai răbdare. Multă , multă răbdare. Bruckner a început să scrie capodoperele dupa 50 de ani. Wagner a avut succes mai târziu. Bach nu a fost cântat 100 de ani, era cunoscut doar de către compozitori. Răbdare în macrostructura vieții tale, dar și în macrostructura compozițiilor. Nu închide ideile fără să fii sigură că le-ai epuizat, pe niciun plan. Nu te repezi. Intregrează în tine tot ce ai de spus, și abia apoi dă-i drumul în lume.
Ai multă, multă răbdare și cu cei din jur. Nu-ți uita prietenii, dar nu te supăra pe ei când nu te vor pricepe și nu știu ce să-ți spună. Cei din breaslă trec permanent prin aceleași furci caudine ca tine. Cei cu meserii mai puțin artistice gândesc altfel. Ai nevoie de ei toți, pentru a te descurca în această lume. Și ei vor avea răbdare în cele din urmă, pentru că și ei au nevoie de tine, ca să poată merge înainte, să poată evada sau să fie înțeleși. Suntem parte din lume cu toții și singura cale de mediere e să avem răbdare unii cu alții, pentru că nu există ierarhii, ci doar momente în care prevalează ori pragmatismul, ori romantismul.
7. Poate cel mai important, nu te dezice de tine însăți. Viața te ia pe dinainte, te trage, te duce în direcții ciudate uneori. Nu o poți controla. Dacă vrei să creezi până la final, nu uita de tine, chiar dacă ai pauze în devenirea artistică, atunci când termini cu studiile.
Nu uita că vrei să scrii, neapărat. Nu uita că iubești să compui, mai mult decât orice altceva pe lume, în afară de copiii tăi, care vor veni totuși mereu pe primul plan.
Nu uita că cel de lângă tine nu are dreptul să te oprească sau să te pună să alegi.
Pentru că e cel care te va vedea cum stai toată noaptea la lucru, și apoi toată ziua, e cel care va trebui să accepte că ești fericită singură în birou, găsind acordul potrivit, sau că ești obosită și tristă.
E cel care va trebui să înțeleagă că atunci când ai terminat de scris vei fi epuizată, fizic și interior, că vei avea o cădere de energie. Care va trebui să te înțeleagă atunci cînd ești imposibilă, și plângi, și nu vrei să fii consolată, sau atunci când dimpotrivă, ai nevoie de energie și de familia ta.
Dar dacă vei trata toate aspectele vieții „dinainte” cu multă atenție, cu muncă, entuziasm, curiozitate, cultură, dragoste și răbdare, nu vei putea alege decât partenerul care să înțeleagă faptul că a compune consumă. Și alegerea ta este foarte importantă.
Pentru că doar așa vei putea rămâne onestă, dăruită, generoasă, bună.
Și doar așa vei putea oferi întregii lumi ceva minunat, miraculos, ceva ce poate nici măcar ție nu-ți vine să crezi că posezi.
text și foto © Sabina Ulubeanu 2013
Etichete:
Aurel Stroe,
Bach,
compozitoarea fotografiaza,
compozitori preferati,
la vedere,
muzica noua,
o mama compozitoare,
Stefan Niculescu,
Tiberiu Olah
5 aprilie 2013
...of tears
and dewdrops Passacaglia.
Atunci cand am ales titlul asta stiam doar ca vreau sa scriu o lucrare inspirata din forma de passacaglie, reinventata in maniera mea, asa cum toti compozitorii au reinventat-o in maniera lor.
Sentimentul imi era destul de clar, il simteam prezent, dar cumva teoretic, pentru ca ma straduiam de multa vreme sa il traiesc, fara sa reusesc pe deplin.
Ei bine, de cateva saptamani simt cum se apropie. Nu doar compozitia, dar si tema pe care sa se desfasoare variatiunile pe tema picaturilor de roua, sarate si aducatoare de cearcane.
Nu, n-am reusit inca sa plang eliberator, deocamdata sunt doar la etapa in care deodata le simt cum se preling pe obraz, oricunde, acasa , pe strada, cand raspund la telefoane, cand vorbesc cu copiii, cand fac ceaiul sau spal marul pentru scoala, cand scriu pe blog despre :) Chiar asa functionala, zambitoare, plina de succese, in fond, fericita.
Nu am reusit nici sa identific prea precis ce ma consuma. Banuiesc eu ca sunt si multe lucruri pe care le-am ingropat in ultimii ani, din cauza unor lupte mai dure pe care le aveam de purtat.
Acum incep insa sa iasa si altele la suprafata, dar simt eu ca inca nu am pus degetul pe rana. Desi sunt cam aproape.
Sau poate mi-e inca teama de ce voi descoperi acolo. Trairile prea extremiste nu sunt cheia pentru o viata echilibrata, desigur, si e greu cand firea artistica frizeaza nebunia pentru oamenii cu principii clare si foarte, foarte inalte.
N-as putea spune ca e foarte demn din partea mea sa ma exprim atat de lejer despre ceva atat de personal, dar pe de alta parte, atunci cand scriu muzica si o difuzez sunt mult mai directa in sinceritatea mea. E si mai simplu, fara sa-i intoxici pe cei din jur care n-au mereu dispozitie terapeutica. In plus, eu sunt terapeuta sefa in general, asa ca....
Nici nu stiu sa cer ajutor. Mi-e greu sa spun ca nu sunt bine. Mi-e teama tot timpul ca-s prea pisaloaga si-asa. Daramite daca mai apar si cu „probleme”, entuziasmul meu natural e destul de obositor deja.
Sau daca o spun, ajung sa ma acuz, sa ma pun in umbra, sa accept toate parerile, sa bajbai pentru a nu supara, si sa ma consider vinovata inclusiv pentru simplul fapt ca exist in felul in care exist.
Asa ca ce-mi ramane?
Muzica, poate fotografia. Dar pana si acolo, pe portativ, pericolul de fi prea in contact cu sentimentele exista. Granita intre simtire si dulcegarie e foarte fina si trebuie sa am grija sa nu o incalc. Compozitia e un proces dur, de autopsie pe viu, cum scriam mai demult, in care sunt deopotriva implicata si exterior-critica, pentru a nu deraia, pentru a nu denatura un sens mai inalt, care se releva treptat si pentru care nu am oricum niciun merit, poate acela ca il las sa se intrupeze in sunet.
Ma reintorc cu multa precautie spre mine si incerc sa nu ma flagelez prea tare pentru lacrimi. Nu le mai suprim, ma izolez si poate am sa reusesc sa le dau drumul, asa, cu pasiune, din ce in ce mai navalnic, la fel cum o face Haendel in sublima sa Passacaglie din suita pentru clavecin.
Atunci cand am ales titlul asta stiam doar ca vreau sa scriu o lucrare inspirata din forma de passacaglie, reinventata in maniera mea, asa cum toti compozitorii au reinventat-o in maniera lor.
Sentimentul imi era destul de clar, il simteam prezent, dar cumva teoretic, pentru ca ma straduiam de multa vreme sa il traiesc, fara sa reusesc pe deplin.
Ei bine, de cateva saptamani simt cum se apropie. Nu doar compozitia, dar si tema pe care sa se desfasoare variatiunile pe tema picaturilor de roua, sarate si aducatoare de cearcane.
Nu, n-am reusit inca sa plang eliberator, deocamdata sunt doar la etapa in care deodata le simt cum se preling pe obraz, oricunde, acasa , pe strada, cand raspund la telefoane, cand vorbesc cu copiii, cand fac ceaiul sau spal marul pentru scoala, cand scriu pe blog despre :) Chiar asa functionala, zambitoare, plina de succese, in fond, fericita.
Nu am reusit nici sa identific prea precis ce ma consuma. Banuiesc eu ca sunt si multe lucruri pe care le-am ingropat in ultimii ani, din cauza unor lupte mai dure pe care le aveam de purtat.
Acum incep insa sa iasa si altele la suprafata, dar simt eu ca inca nu am pus degetul pe rana. Desi sunt cam aproape.
Sau poate mi-e inca teama de ce voi descoperi acolo. Trairile prea extremiste nu sunt cheia pentru o viata echilibrata, desigur, si e greu cand firea artistica frizeaza nebunia pentru oamenii cu principii clare si foarte, foarte inalte.
N-as putea spune ca e foarte demn din partea mea sa ma exprim atat de lejer despre ceva atat de personal, dar pe de alta parte, atunci cand scriu muzica si o difuzez sunt mult mai directa in sinceritatea mea. E si mai simplu, fara sa-i intoxici pe cei din jur care n-au mereu dispozitie terapeutica. In plus, eu sunt terapeuta sefa in general, asa ca....
Nici nu stiu sa cer ajutor. Mi-e greu sa spun ca nu sunt bine. Mi-e teama tot timpul ca-s prea pisaloaga si-asa. Daramite daca mai apar si cu „probleme”, entuziasmul meu natural e destul de obositor deja.
Sau daca o spun, ajung sa ma acuz, sa ma pun in umbra, sa accept toate parerile, sa bajbai pentru a nu supara, si sa ma consider vinovata inclusiv pentru simplul fapt ca exist in felul in care exist.
Asa ca ce-mi ramane?
Muzica, poate fotografia. Dar pana si acolo, pe portativ, pericolul de fi prea in contact cu sentimentele exista. Granita intre simtire si dulcegarie e foarte fina si trebuie sa am grija sa nu o incalc. Compozitia e un proces dur, de autopsie pe viu, cum scriam mai demult, in care sunt deopotriva implicata si exterior-critica, pentru a nu deraia, pentru a nu denatura un sens mai inalt, care se releva treptat si pentru care nu am oricum niciun merit, poate acela ca il las sa se intrupeze in sunet.
Ma reintorc cu multa precautie spre mine si incerc sa nu ma flagelez prea tare pentru lacrimi. Nu le mai suprim, ma izolez si poate am sa reusesc sa le dau drumul, asa, cu pasiune, din ce in ce mai navalnic, la fel cum o face Haendel in sublima sa Passacaglie din suita pentru clavecin.
4 aprilie 2013
Nimic despre Walkiria
In seara asta eram pe strada, incercand sa imi limpezesc gandurile prin fotografii, iar la Mezzo se dadea o montare a Walkiriei de la Scala, tot cu Barenboim, minunata, cu un intreg decor ca un cod de bare, lumini care se scurgeau vertical si inserau lumea actuala in razboiul dragostei si al zeilor. Am prins finalul.
Si iarasi semnificativ neintamplator, eu fotografiam asta in acel timp:
Si iarasi semnificativ neintamplator, eu fotografiam asta in acel timp:
3 aprilie 2013
Amurgul zeilor
Cand esti in plina criza,
si nu poti vorbi cu nimeni despre,
pentru daca iti asculti gandurile te ingrozesti si vrei s-o iei la fuga,
ori de tine nu poti fugi nicaieri,
nu merge decat Wagner.
Momentul care m-a cutremurat in acel final de august 2001,
cu multe semnificatii, odata cu prima mea razvratire si iesire din colivie,
prea subtila insa pentru a fi povestita
Brunnhilde c'est moi.
inchisa in cercul de foc (aici e cub, nimic nu e intamplator....)
si arzand-le ulterior toata sandramaua.
si nu poti vorbi cu nimeni despre,
pentru daca iti asculti gandurile te ingrozesti si vrei s-o iei la fuga,
ori de tine nu poti fugi nicaieri,
nu merge decat Wagner.
Momentul care m-a cutremurat in acel final de august 2001,
cu multe semnificatii, odata cu prima mea razvratire si iesire din colivie,
prea subtila insa pentru a fi povestita
Brunnhilde c'est moi.
inchisa in cercul de foc (aici e cub, nimic nu e intamplator....)
si arzand-le ulterior toata sandramaua.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)