30 noiembrie 2013

Vortex

Am pornit din Bucuresti pe un soare orbitor, transformat instant in gri si mister de parca de fiecare data cand urc in tren as trece in alta dimensiune.Merg cu spatele si in brate am cea mai frumoasa carte din lume. De Schmitt.
Inca nu stiu daca isi merita titlul, dar speranta ca voi citi in tren nu ma paraseste niciodata.
Zadarnica nazuinta.
Azi e poveste cu bradut.
V-o las mai jos.
Si va provoc sa o completati...

28 noiembrie 2013

si totusi..Mama sociala

Scurt, pe puncte, ca nu e vreme.

 Pe frontul Sofia treaba merge bine, in afara de niste probleme la mate care ma depasesc, oricat iubesc eu matematica. Clasa de performanta a vrut, clasa de performanta are. Sigur ca de multe ori la ea 2X3= 5, dar chestiile alea infioratoare le face foarte bine. Cred si eu, la un miliard si jumatate de pagini de teme pe zi. Nu stiu cand au unii colegi timp sa mai faca si suplimentar, probabil in ce ramane dupa teme, dar ea e foarte eficienta si nu cedeaza niciun milimetru din timpul ei de joaca :))

La Ghe insa sunt ramasa in urma. Fiecare dimineata ma prinde pe picior gresit: mereu se iveste un amanunt neprevazut care ma face sa regret ca nu mi-am calculat bine timpul. Cel mai greu e incheiatul a o tona de nasturi, camasa, vesta samd in timp ce suavul si delicatul meu fuge in toate directiile mai rau ca un bebelus, ca pe ala cat de cat il mai pacalesti cu ceva, abia acum inteleg de ce aveau domnii valet pe vremuri (mie mi se parea ca e un moft, normal ca doamnele tre sa aiba camerista, numa dupa ce scoti totul din dulap si nu ai NIMIC de imbracat  esti epuizata :D, daramite sa mai pui si ceva pe tine, dar domnii?)

Apoi e noul dans printre noile mame, noile reguli, noile cheltuieli, noile fise, mai uita sa-mi zica de o sedinta, mai uita doamna sa-i scrie in caiet, iar am inima-n gat cand trebuie sa dau un telefon „Mater-antitelefonicus”  si am  momente in care ma simt complet pe dinafara si incompetenta.

ieri a fost un astfel de moment, care mi-a trecut miraculos cand, facand totusi efortul de a da telefon la cea mai constiincioasa mama, am intrebat-o si de o mica tema si am aflat ca habar nu are, pt ca copilul ei le face la „After”.

M-am calmat brusc si mi-am dat seama ca asa zapacita si aiuristica fata de cum vad eu ca ar trebui sa fie o mama ideala, macar stiam care e tema la mate :D si ca are o tema la romana, si ce fise a facut si ce fise nu a facut .

Si mi-am dat seama ca nu poti controla totul, cumva toti trebuie sa se organizeze, cine lucreaza zi lumina are controlul finantelor necesare,  da nu mai stie tot timpul temele, cine e mai artista asa :)  stie temele da se ingrozeste la ideea de sedinta si telefoane samd. E ok sa nu fii perfect. Mai ales daca dorinta de perfectiune te duce la deznadejde, ca pe mine.

Acuma , am totusi o problema foarte mare pe care mama sociala Sabina o pune la vedere:
Spiderman cu lansator de rachete, sau ceva de genu asta, trebuie neaparat neaparat, unde gasesc?

In incheiere nu mai am nimic de adaugat :)

20 noiembrie 2013

Dragostea, un tricou

Viața unui tricou preferat are mai multe etape.

 Poți să pui ochii pe el în vitrina, sau să intri în magazin după altceva, da să-l vezi pe un umeraș, sau , și mai și, să dai de el în ultimul colț în care te-ai aștepta, scotocind în coșul de  reduceri.

La început îl porți  „ de bun ”.  Mai rar, la ocazii, cand vrei să te simți mai altfel decât obișnuit.
După care devine casual, te simți  tu în el, te cam reprezintă „ m-am întâlnit ieri cu X, purta tricoul ăla al ei/al lui” :)

La un moment dat te enervează și îl lași în dulap un timp, după care realizezi că nu poți fără, îl porți la o stare de bine , de confortabil și relaxare.



Vine și o vreme specială în care tricoul se mai uzează nițel, și-l porți prin casă sau ca pijama.
E cea mai profundă din toate, căci îți însoțește cele mai importante clipe, cele în care te refaci pentru  a da piept cu lumea, e a doua piele.

 Dacă ai noroc să fie un material bun, tricourile astea  nu fac gaurele și nu se destramă. Rămân acolo, aproape de carne și îmbracă inima pentru mulți, mulți, mulți ani.

18 noiembrie 2013

Valentina Lisitsa. Solitude and Communication.


An artist takes risks”, this is how one could sum up what the pianist Valentina Lisitsa shared with the Bucharest press and audience on 5th November 2013, at the Romanian Athenaeum. The risk of honesty, of acknowledging the self, and, in Valentina’s particular case, the courage of using the mechanisms of solitude to communicate. To bring people to a concert hall, first by captivating their attention in the solitude of the YouTube research, taking them away from the glow of the screens, to listen to live, unmediated music, and, most of all, to listen to it together. 
There aren’t many artists out there who would allow you to come as close with such warmth and honesty. In the day of the concert in Bucharest, Valentina Lisitsa gave interviews where she revealed herself naturally and generously, allowing those curious to participate in the rehearsals as well. And we are not talking about a few notes to accommodate with the instrument and the concert hall, but about a genuine session of intense and inexhaustible practice, without any emotional breaks, with punctual assertiveness, with spontaneous crossovers from one musical piece to the next, without producing any scores from her purse, regardless of the extended programme.  It was a rehearsal in which she displayed complete and utter control, where there was no room for arbitrariness, where those present tided more and more, whilst the pianist became more and more cerebral and present, and the return to selfhood occurred gradually: a reverie in Chopin, a lesson in ideology in Beethoven, a search for sound in Rachamaninov and the overcoming of technical difficulties in Prokofiev and Liszt.  

The paradox of the solo recital is exactly this recursion towards the self, mandatory of the goal is to maintain a full auditorium captivated. Valentina Lisitsa coagulates around herself millions of views, thousands of tickets sold and keeps the relationship with the public alive through dialogues abounding in musical explanations, life stories and charming expressions.  She shares her energies with everyone, she gathers the audience in concert halls, imposes the simultaneous emotional stance only to resume herself on stage in perfect isolation and focus. The distances between loneliness and communion with the audience suffer from subtle alterations to fit every piece approached, and the concert on November 5th was no exception.
The recital started with 6 preludes by Sergey Rachmaninov. The prelude is the most liberal musical form, reason why it was so beloved to the romantic and post-romantic composers. The prelude places in foreground the musical expression of a well-defined feeling. The role of the interpreter is that of identifying and filtering that feeling through their own experiences. Valentina Lisitsa judiciously calibrated her emotional expression, starting from the clarity of the reverie in Opus 32 no. 5 in G Major, getting the audience in the ‘listening mode’, regressing, more and more, towards her inner turmoil, and towards a sound far away from any aesthetics void of content for the rest of the preludes. 
Next we listened to the 7th Sonata in B major by Sergey Prokofiev, a musical piece whose free spirit fully resonated with the complexity of the score. Lisitsa creates and admirable musical construct, idea upon idea, treating them as moves of an imaginary game of chess that she finds so dear. In the first part, I bring forth only one of the many simple examples of coherence: the change in sonority at the return of the overwhelming notes from the second theme, with a darker and more resigned timbre than the one used in the intro. This sound prepared the audience for the dramatism of the transcendent polyphonies in the second part of the sonata, a moment of extraordinary intensity where the music rendered absorbed each breath of the auditorium, only to release them as a flow of fantastic energy in the third part.
If in Rachmaninov we have accepted with interest the sometimes rough and direct attack, in the Beethoven Sonata  op 57 ‘Appassionata’ the impulsive approach of the grand nuances minimised  the immense edifice that Valentina Lisitsa handles perfectly from a compositional point of view, each phrase and motif and, at the same time, a clash of ideas being almost explained to the audience. 

The second part of the concert was a demonstration of solitude and communication at the same time. In the eight nocturnes written by Fr. Chopin, the style faded in favour of personal feeling, transcending beyond stage and applauses, and, in Liszt’s Totentanz, the choice of additional pedal stomping placed the variations on the emblematic Dies Irae in the sombre, yet explosive area of Liszt’s creation, which the Ukrainian pianist took on fully and without hesitation, under the acclamations of the entire audience.  
With obvious pleasure, the energy transferred from the audience, turned into four encores, all of them romantic:  Ave Maria by Schubert, King of the Elves by Schubert in Liszt’s transcription, the Paganini-Liszt etude La campanella and the 12th Rhapsody by Franz Liszt. Of those special moments, one stood out, and that was related to the artist’s option of pedalling before the reprise of the Liszt etude, more pronounced than in other interpretations, the element of risk, the note of eeriness of the ending, perfectly justified by the current musical perception of classical music which Valentina Lisitsa shares with her audience, through all media, but mostly unmediated, directly, claiming, at the end, the solitary meditation of the return to the inner self.
Sabina Ulubeanu, composer
Translator: Ionela Chirilă

PS. The concert was organized by Rama Events and communicated by OMAVISION.
I was pictured here on the 5th of November by  Cornel Brad,  who was just establishing my writing passion  :)

14 noiembrie 2013

Ioan Bănescu. Întotdeauna în noiembrie

Noiembrie e parcă luna din an care adună cea mai multă emoție, fie ea dulce sau amară.
Poate e și clima de vină, zile calde, minunate alternate cu ceață și ploaie, dar toate cumva foarte intense, care acutizează orice trăire.
Noiembrie e luna în care am descoperit în urmă cu mulți ani iubirea, apoi, mai recent, a fost cea în care am murit și am înviat, anul următor a fost  luna în care am urmat cele mai mai grele tratamente, peste încă un an a fost luna în care am scris pentru Bibi, iar în 2012 a fost luna în care am trecut în altă etapă a vieții mele, cea cu analizele perfecte. Luna noiembrie e luna sângelui fierbinte lipsă și celui înghețat în pungă totodată, e luna cu tranfuzii, perfuzii, chiomioterapii și steroizi și puncții de măduvă pe viu și e luna în care se hotărăsc operațiile, transplanturile și în care se iau decizii pentru viață.

În 2013, noiembrie mi l-a descoperit pe Ioan.
Ioan are 15 ani și luptă cu limfomul Hodgkin la Viena. Adică Ioan are cancer.
În afară de asta, pe Ioan îl simt foarte apropiat pentru că este muzician. E de-al meu, dar aș fi vrut să fie de-al meu numai pe partea muzicală.
Ioan are jumătate din vârsta mea când m-am îmbolnăvit, dar luptă de parcă toată înțelepciunea lumii s-ar fi adunat în sufletul sau.
Dacă nu știați, starea de rău de la o boală de sânge este foarte specială.
Nu seamănă cu nimic altceva, nu doare, nu se vede.
În schimb, e ca o gaură neagră care trage într-un hău de nedescris. De parcă fiecare celulă participă la un vârtej propriu, amplificat de fiecare nouă doză de citostatice sau Rituximab (MabThera). Apoi urmează un tumult interior și extrem nervos când se mai adaugă și dexametazona (cortizonul) în perfuzie.
Toate implică o oboseală și o deznădejde incontrolabile.
Iar acest copil, în loc să se plângă, și-a luat chitara și a studiat. În aceste condiții descrise mai sus. Ioan a exersat, cântat, participat cu mare succes la concursuri și a luat numai note de 10, fiind grav, foarte foarte grav bolnav. Efortul său nu poate fi cuantificat, nici în bani, nici în sentimente, nici în recunoștință. Este pur și simplu extraordinar și pentru cei mai mulți dintre oameni irealizabil.

Ioan cel special se poate face bine. Cu o condiție: să aiba cu ce plăti tratamentele acestea chinuitoare.
Îi lipsesc 50000 de euro pentru transplant, procedură care are o rată imensă de succes, și care se face uzual la spitalul sf Anna din Viena.
Conturile în care se poate dona orice suma pentru viața lui Ioan sunt:
ING Bank - Titular cont: ISTRATE ANI ROXANA
cont EURO: RO71INGB0000999903912419 SWIFT INGBROBU (donațiile din UE sunt libere de comision!)
cont LEI : RO61INGB0000999902012272


LE. Intre 16-22 noiembrie (pana la ora 24), SMS la 8848 , 2 EURO pt Ioan!
 

Despre Ioan Bănescu s-a făcut un reportaj pe care îl puteți urmări aici.
http://www.antena3.ro/romania/sinteza-zilei-un-copil-genial-se-lupta-cu-o-boala-crunta-si-are-nevoie-de-ajutorul-tau-234657.html

La cei 15 ani ai lui, acest băiat însumează tot ce cred eu că e mai important în viață: curajul, muzica și optimismul. Știu că se va însănătoși, 50000 e o sumă mare, dar și noi suntem mulți.
Așa ca, please share and donate!





12 noiembrie 2013

Stampe

Am ieșit de la metrou undeva departe, într-un loc ce nu cu mult timp în urmă nici măcar nu făcea parte din București. Cu un scop prozaic și foarte impresionist în același timp, căci ce poate fi mai contradictoriu decât investiția în sublimarea propriei ființe, prin achiziția celui mai potrivit echipament de alergare.

Dar drumul spre scopul final suferă întreruperi, distrageri, abateri. Provocarea e să le recunoști pe cele potrivite pentru tine, pe cele care te împlinesc pe alte căi, aparent ocolite, dar de fapt necesare, și îndreptate direct spre cele mai profunde zone ale sinelui.  Nu prea contează cum, important e să le recunoști și să le asimilezi, chiar dacă nu ai instrumentarul optim în momentul în care te izbesc direct în suflet.

E o chestiune de curaj. Curajul de a te însufleți exact în momentul în care simți intens, de a nu lăsa să scape sentimentul printre degete. În fond, curajul de a iubi cele și în cele mai neverosimile clipe.

Curajul de a da curs simțirii dă întotdeauna roade. Acum, fiecare alergare mă duce mai aproape de starea de lumină, cer și lună, ce mi s-a arătat în după amiaza unei zile în care trebuia doar să fac niște cumpărături.