Mi-am propus să marchez data de 2 martie de câte ori voi putea, fără întrerupere sper pentru foarte mulți ani.
Cea de-a doua relatare a momentului decisiv din 2012 este poate cea mai încărcată, pentru că am atins pragul cifrelor din studiile medicale, acela care spune ca la doi ani de la splenectomie s-a observat un număr mic de persoane încă în remisie.
Cred în efectul Pygmalion, în puterea cuvântului scris și vorbit. Cumva, am modelat acest moment care să mă ducă spre acel mic procent care sfidează statisticile. Mă lupt în continuare să trăiesc astfel.
Dar ziua de 2 martie 2012 a fost una dintre puținele din viață în care am recunoscut că mi-a fost frică. Nu doar frică de momentul punctual, ci și frică de viitor, sentimentul că ai atins ultima reduta și dacă nici acum nu se rezolvă, drumul se închide definitiv. Mi-a fost frică și de moartea imediată, și de un viitor scurt și chinuitor.
În vârtejul în care am trăit de atunci, nu am apucat să mă gândesc bine la asta, poate și din cauză ca frica e cel mai pervers sentiment, ajută uneori și te demolează de cele mai multe ori, iar educația noastră tinde să ne minimalizeze fricile, încă din copilărie, și să le amplifice nejustificat în același timp. Cultura care pretinde copilului să fie curajos la doctor pentru dacă nu, vezi tu ce pățești acasă și mai vine și bau baul dacă nu adormi mai repede și te fură țiganul dacă te mai dai odata în leagan....și cum de te temi de mersul la școală sau la examen sau să încerci ceva nou? fricosule, lașule, nevalorosule în fond.
Așa că am blocat gândurile despre frică, m-am simțit mai întâi nedemnă de a simți așa ceva, apoi fericită că totul s-a terminat cu bine și cumva obligată să ma concentrez pe ceea ce pot face în noua mea viață, căci, nu, acum sănătoasă pot să mă reîntorc la toate datoriile lăsate pe hold în anii anteriori.
Se spune mai nou că memoria are puterea de a modifica amintirile dureroase. Este probabil un mecanism de supraviețuire, la fel ca uitarea, dar mai subtil.
Artistul face însă drumul invers, căci încastrează în creația sa sentimentele, ca într-o cutie cu lipici, de unde ele nu mai pot să fugă. Poate revizita trăirea respectivă de câte ori dorește și, dacă e talentat, o poate sădi și în sufletele celor din public.
Poate fi motivul pentru care unele opere de artă ne răscolesc, ne modifică dincolo de aprecierea intelectuală și estetică. Nu știm de ce la momentul respectiv, și ne întoarcem periodic la ele.
Nu mai cred demult în coincidență ca întâmplare, ci doar ca suprapunere logică de evenimente.
În timp ce scriam despre revizitarea sentimentelor mele, am aflat că regizorul Alain Resnais a trecut de câteva ore în spațiul unde ne place să credem că nu mai exista teamă. Autorul filmului meu preferat, despre puterea memoriei, despre angoase, despre amestecarea timpurilor și despre frica ce omoară iubirea, m-a inspirat să-i parafrazez titlul în textul de anul trecut: L'année dernière à Vienne. Coincidența e doar temporală, pentru că, odată influențat substanțial în problematica interioară de o creație, nu mai există drum de întors.
Și așa am ajuns, mai pe ocolite, la titlul postării de azi. Viața se măsoară nu neapărat în ani calendaristici, ci proporțiile se modifică constant în funcție de acele momente decisive care ne definesc.
Înainte și după prima compoziție, înainte și după Olah, înainte și dupa copii, înainte și după boală, înainte și după vindecare, înainte și după orice întâlnire fundamentală din viață....și, mai ales și cel mai greu, înainte și după orice clipă în care trăim conștienți de noi înșine.
Dar nu știu dacă există cu adevărat înainte și după frică. Nu pentru mine. Niciodată n-am înțeles de ce unii spun că aș avea curaj. Nu am. Sunt doar un om care crede în efectul Pygmalion și care suferă pentru fiecare clipă în care a dezamagit sau a exagerat cu încrederea în sine. Fiecare duce o cruce în spate, și cumva prefer să fie frica. E gestionabilă, se poate păcăli și se poate învăța din ea. E foarte posibil să înving statistica, dar nu și teama. O pot exorciza prin muzică , scris și imagini, pentru că nu pot încă să o uit.
Și mai pot doar să sper că va veni un moment în care, încălcând orice tratate medicale, bătrână și înconjurată de nepoți mai obraznici decât copiii, să spun cu liniște: sunt gata.
Se afișează postările cu eticheta sanatate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta sanatate. Afișați toate postările
2 martie 2014
3 ianuarie 2014
2014
10k run in mai. Cat mai mult trail. Bicicleta.
Compozitie e de la sine inteles.
Foto. Cu idei, de care mi-e dor.
Mers pe munte.
InnerSound e la fel subinteles.
Si nimic nu se poate fara sa ramanem sanatosi cu totii.
Clar nu va fi plicitisitor :)
Compozitie e de la sine inteles.
Foto. Cu idei, de care mi-e dor.
Mers pe munte.
InnerSound e la fel subinteles.
Si nimic nu se poate fara sa ramanem sanatosi cu totii.
Clar nu va fi plicitisitor :)
31 decembrie 2013
De trecere
-->
Să cadă cortina.
Să ascundă relele, dar mai ales bunele. Să cadă cu zgomot
înfundat și greu, să risipească
difuz toate secundele trecute și viitoare, să se lase încet, în orice
direcție, să acopere fiecare colț și fiecare curbă a prezentului și să treacă
într-un timp tare, minunat, înfricoșător, emoționant și neiertător. Să pășească
în spațiul unde locuiește adâncul cel mai adânc și diafanul cel
mai diafan.
Și să alergăm înspre „acolo”, lăsând în urmă frica și lașitatea,
trăind cu toată ființa, cu sunet, culoare, verb și copleșitoare dragoste.
3 decembrie 2013
What's your excuse?
In urma cu ceva saptamani, a circulat pe net o fotografie a unei doamne de 32 de ani, cu 3 copii sub 4 ani si cu un abdomen perfect. Doamna e instructoare de fitness si s-a luptat ani de zile cu probleme de greutate, atacuri de panica si multe altele. Titlul era: What's your excuse?
Desigur ca a provocat un val de indignare, mai ales in randul mamelor ultraobosite de joburi si copii, care nu au 6 pack drept principal scop. In mod cert, a atins o coarda sensibila pentru multi, foarte multi dintre noi.
N-am fost (si nu sunt) de acord cu ea, cu modul asta de a „motiva” prin sentimente negative, am avut o perioada cu probleme de greutate, si chiar daca nu era vina mea ca eram bolnava, tot ma simteam jenata de cate ori ma uitam in oglinda sau. mai rau, de cate ori trebuia sa ies din casa. In plus, prioritatile mele sunt altele, in primul rand sanatatea si mai vedem.
Dar cumva, un pic m-a pus pe ganduri toata valva din jurul acelei fotografii. Pentru ca am vazut proband pe propriul organism ca da, se poate sa iti faci timp pentru un pic de miscare. Pentru a functiona mai bine cu toata fiinta.
Ce voi scrie mai jos e povestea mea, cam cum vad eu un motivational pentru mame obosite si toti cei care, dintr-un motiv sau altul, au pus persoana lor pe ultimul plan.
Niciodata n-am fost vreo mare sportiva, pot spune doar mi-a placut intotdeauna inotul si, in tineretea extrema, pana la prima sarcina, mi-am petrecut invariabil fiecare weekend pe munte. Eram in forma, cu rezistenta cardio-respiratorie, cu BMI la limita de jos a normalului si in general foarte energica. Fara insa a ma preocupa de abdomen cu patratele si altele de genul asta.
Tentative de a merge la sala” am avut cateva de-a lungul vietii, insa acolo ma dranjeaza foarte tare muzica si dupa 5, 6 saptamani clachez.
Apoi a venit boala si toate prioritatile mi s-au reorganizat, cumva 3 ani am trait numai cu gandul la clipa in care voi fi bine, nevermind in ce forma. Fara hemoglobina nu ai cum sa faci miscare, ca obosesti numai cand respiri, si oricum era interzis orice efort. Asa ca am ajuns o maxiplacinta fata de cum eram.
Dupa ce am fost bine, nu mi-am propus nimic maret. Si lucrurile s-au intamplat de la sine, dupa cum urmeaza:
In octombrie 2012 m-am suit pentru prima data pe bicicleta (am mers f putin in copilarie si evident ca am uitat, tin minte doar ca eram in panica de fiecare data)
Cel mai greu a fost sa-mi depasesc sentimentul de rusine, apoi sa imi reconstruiesc o rezistenta fizica.
La inceput ameteam dupa 10 minute. Ameteala in toata regula! nici macar oboseala. Era firesc veneam dupa o perioada crunta si nu avea niciun sens sa fortez.
Am reinceput in paralel mersul pe jos in pas sustinut. Dupa 30 de minute de mers veneam acasa ca dupa o excursie de 5 ore.
In cateva saptamani a venit zapada si am preluat controlul la lopata :). Prima data: 5 minute. Apoi, fara sa-mi dau seama, 10, 15, 20, 30....cat era nevoie. Am spart podul de gheata, am dovedit fiecare ninsoare puternica de Busteni. In Bucuresti mergeam in continuare pe jos cat incapea si mai puneam 10 minute de stretching si 10 minute pe un soi de banda care urca la deal, nu are alta pozitie si trebuie sa dai continuu din picioare, ca Fred Flinstone :)
A venit primvara si cu ea mult de lucru, asa ca vreo doua luni n-am facut decat mersul pe jos. cand s-a topit zapada la Busteni, m-am suit din nou pe bicicleta, ca sa observ ca ma pot plimba juma de ora si nu mai ametesc.
In vara, la mare: inot cu cuprinde si cat se poate cu doi nazdravani care vor sa se joace, nu sa te lase sa-ti faci portia.
Iulie si August au insemnat InnerSound 28 de ore din 24, dar fara bicicleta zilnic sau aproape zilnic as fi luat-o cu siguranta razna. Nici n-o faceam pentru exercitiu fizic, ci pentru capul care bubuia amarnic.
Asa m-am trezit la fix un an dupa prima urcare pe bicicleta ca merg pe primul meu traseu Mountain,(Busteni-Gura Diham), foarte usor pentru majoritatea celor pasionati, dar pe bicicleta, orice urcus se simte alfel decat pe jos, asa ca pentru mine a fost o foarte importanta realizare.
Apoi, am reluat mersul pe munte, ceea ce a fost covarsitor, spiritual, emotional si fizic.
Ca sa nu pierd ritmul, am inceput sa ma sui mai mult pe banda preistorica, pana intr-o zi in care am decis ca vreau sa alerg afara.
Am intrebat mai intai cam ce-ar trebui sa fac, iar suportul a fost extraordinar! Am primit telefoane de sfaturi si incurajari, am schimbat mailuri, am avut discutii one to one , ce mai, grozav.
Nu e mult de atunci, dar s-au mai adaugat si niste Pilates plus alte exercitii in ecuatie, menite sa echilibreze tipul de efort la alergare, astfel ca abia daca imi ramane o zi pauza in „antrenament ” :) Glumesc, de obicei sunt 2, pentru ca, repet, nu are sens sa fortam.
Acum doua zile am alergat primii mei km la deal si trail, trebuie sa spun ca da, e mult mai greu, insa sentimentul ca alergi prin padure (sau pe langa padure) e fantastic, si concentrarea pe ce e de facut la momentul acela, conexiunea cu propria respiratie, atentia la fiecare pas sunt exercitii mentale nemaipomenite.
Sunt departe de a fi intr-o forma de sportiva, si nici nu e asta scopul meu,
Ci e de a fi si de ramane sanatoasa si neanchilozata.
Cum impac familia cu sportul? Marea problema pt multi? E simplu, pentru ca la munte o fac cand copiii se joaca si la Bucuresti cand sunt ei la scoala sau cand o duc pe Sofia la tenis.
Uneori am timp doar 20 de minute. Bune si alea.
In zilele de pauza incerc sa merg mai mult pe jos.
Orice, ca sa contracarez profesia statica.
Eu n-am cum sa pun fotografii motivationale deocamdata, si nici nu-s genul.
Nici n-o sa va intreb ce scuza aveti, pentru mi se pare complet neproductiv si nefolositor.
E doar povestea devenirii mele, ca o ”tema in stare nascanda” de Beethoven.
Si am sa va mai spun doar ca, pe langa cremele de la Dior, (sunt o snoaba, imi asum :D) cel mai mult imi doresc de la dear Santa incaltarile astea :)
Desigur ca a provocat un val de indignare, mai ales in randul mamelor ultraobosite de joburi si copii, care nu au 6 pack drept principal scop. In mod cert, a atins o coarda sensibila pentru multi, foarte multi dintre noi.
N-am fost (si nu sunt) de acord cu ea, cu modul asta de a „motiva” prin sentimente negative, am avut o perioada cu probleme de greutate, si chiar daca nu era vina mea ca eram bolnava, tot ma simteam jenata de cate ori ma uitam in oglinda sau. mai rau, de cate ori trebuia sa ies din casa. In plus, prioritatile mele sunt altele, in primul rand sanatatea si mai vedem.
Dar cumva, un pic m-a pus pe ganduri toata valva din jurul acelei fotografii. Pentru ca am vazut proband pe propriul organism ca da, se poate sa iti faci timp pentru un pic de miscare. Pentru a functiona mai bine cu toata fiinta.
Ce voi scrie mai jos e povestea mea, cam cum vad eu un motivational pentru mame obosite si toti cei care, dintr-un motiv sau altul, au pus persoana lor pe ultimul plan.
Niciodata n-am fost vreo mare sportiva, pot spune doar mi-a placut intotdeauna inotul si, in tineretea extrema, pana la prima sarcina, mi-am petrecut invariabil fiecare weekend pe munte. Eram in forma, cu rezistenta cardio-respiratorie, cu BMI la limita de jos a normalului si in general foarte energica. Fara insa a ma preocupa de abdomen cu patratele si altele de genul asta.
Tentative de a merge la sala” am avut cateva de-a lungul vietii, insa acolo ma dranjeaza foarte tare muzica si dupa 5, 6 saptamani clachez.
Apoi a venit boala si toate prioritatile mi s-au reorganizat, cumva 3 ani am trait numai cu gandul la clipa in care voi fi bine, nevermind in ce forma. Fara hemoglobina nu ai cum sa faci miscare, ca obosesti numai cand respiri, si oricum era interzis orice efort. Asa ca am ajuns o maxiplacinta fata de cum eram.
Dupa ce am fost bine, nu mi-am propus nimic maret. Si lucrurile s-au intamplat de la sine, dupa cum urmeaza:
In octombrie 2012 m-am suit pentru prima data pe bicicleta (am mers f putin in copilarie si evident ca am uitat, tin minte doar ca eram in panica de fiecare data)
Cel mai greu a fost sa-mi depasesc sentimentul de rusine, apoi sa imi reconstruiesc o rezistenta fizica.
La inceput ameteam dupa 10 minute. Ameteala in toata regula! nici macar oboseala. Era firesc veneam dupa o perioada crunta si nu avea niciun sens sa fortez.
Am reinceput in paralel mersul pe jos in pas sustinut. Dupa 30 de minute de mers veneam acasa ca dupa o excursie de 5 ore.
In cateva saptamani a venit zapada si am preluat controlul la lopata :). Prima data: 5 minute. Apoi, fara sa-mi dau seama, 10, 15, 20, 30....cat era nevoie. Am spart podul de gheata, am dovedit fiecare ninsoare puternica de Busteni. In Bucuresti mergeam in continuare pe jos cat incapea si mai puneam 10 minute de stretching si 10 minute pe un soi de banda care urca la deal, nu are alta pozitie si trebuie sa dai continuu din picioare, ca Fred Flinstone :)
A venit primvara si cu ea mult de lucru, asa ca vreo doua luni n-am facut decat mersul pe jos. cand s-a topit zapada la Busteni, m-am suit din nou pe bicicleta, ca sa observ ca ma pot plimba juma de ora si nu mai ametesc.
In vara, la mare: inot cu cuprinde si cat se poate cu doi nazdravani care vor sa se joace, nu sa te lase sa-ti faci portia.
Iulie si August au insemnat InnerSound 28 de ore din 24, dar fara bicicleta zilnic sau aproape zilnic as fi luat-o cu siguranta razna. Nici n-o faceam pentru exercitiu fizic, ci pentru capul care bubuia amarnic.
Asa m-am trezit la fix un an dupa prima urcare pe bicicleta ca merg pe primul meu traseu Mountain,(Busteni-Gura Diham), foarte usor pentru majoritatea celor pasionati, dar pe bicicleta, orice urcus se simte alfel decat pe jos, asa ca pentru mine a fost o foarte importanta realizare.
Apoi, am reluat mersul pe munte, ceea ce a fost covarsitor, spiritual, emotional si fizic.
Ca sa nu pierd ritmul, am inceput sa ma sui mai mult pe banda preistorica, pana intr-o zi in care am decis ca vreau sa alerg afara.
Am intrebat mai intai cam ce-ar trebui sa fac, iar suportul a fost extraordinar! Am primit telefoane de sfaturi si incurajari, am schimbat mailuri, am avut discutii one to one , ce mai, grozav.
Nu e mult de atunci, dar s-au mai adaugat si niste Pilates plus alte exercitii in ecuatie, menite sa echilibreze tipul de efort la alergare, astfel ca abia daca imi ramane o zi pauza in „antrenament ” :) Glumesc, de obicei sunt 2, pentru ca, repet, nu are sens sa fortam.
Acum doua zile am alergat primii mei km la deal si trail, trebuie sa spun ca da, e mult mai greu, insa sentimentul ca alergi prin padure (sau pe langa padure) e fantastic, si concentrarea pe ce e de facut la momentul acela, conexiunea cu propria respiratie, atentia la fiecare pas sunt exercitii mentale nemaipomenite.
Sunt departe de a fi intr-o forma de sportiva, si nici nu e asta scopul meu,
Ci e de a fi si de ramane sanatoasa si neanchilozata.
Cum impac familia cu sportul? Marea problema pt multi? E simplu, pentru ca la munte o fac cand copiii se joaca si la Bucuresti cand sunt ei la scoala sau cand o duc pe Sofia la tenis.
Uneori am timp doar 20 de minute. Bune si alea.
In zilele de pauza incerc sa merg mai mult pe jos.
Orice, ca sa contracarez profesia statica.
Eu n-am cum sa pun fotografii motivationale deocamdata, si nici nu-s genul.
Nici n-o sa va intreb ce scuza aveti, pentru mi se pare complet neproductiv si nefolositor.
E doar povestea devenirii mele, ca o ”tema in stare nascanda” de Beethoven.
Si am sa va mai spun doar ca, pe langa cremele de la Dior, (sunt o snoaba, imi asum :D) cel mai mult imi doresc de la dear Santa incaltarile astea :)
1 iulie 2013
vantul perfect
cand tii bine cafeaua, telefonul, aparatul foto, sticla cu apa, nu mai spun de ganduri, care se risipesc rapid, mai avantate ca toate pasarile si ca albul valurilor si mai puternice ca niciodata.
pentru ca e un an de cand sanatatea nu se ascunde in sticluta cu medrol si pot sa stau nepasatoare langa apa si nisip , privind la cazemata si la cer si starnind mirarea tuturor trecatorilor care vad niste tenisi rosii prea curati sa apartina vreunei ciudate, dar vor sa se asigure ca sunt ok, se linistesc la aparatul foto si habar nu au ca exact in acelasi loc, acum trei ani, credeam ca vad pentru ultima data marea.
pentru ca e un an de cand sanatatea nu se ascunde in sticluta cu medrol si pot sa stau nepasatoare langa apa si nisip , privind la cazemata si la cer si starnind mirarea tuturor trecatorilor care vad niste tenisi rosii prea curati sa apartina vreunei ciudate, dar vor sa se asigure ca sunt ok, se linistesc la aparatul foto si habar nu au ca exact in acelasi loc, acum trei ani, credeam ca vad pentru ultima data marea.
2 martie 2013
L'année dernière à Vienne
Ziua de 2 martie 2012 a inceput pe semi intuneric, de seara, dupa traditia evreiasca, cu cel mai minunat apus de soare, vazut de la etajul 21 al celui mai mare spital din Europa. Noaptea a fost lunga, desigur ca n-am putut dormi.
La ora 2, singura „cearta” cu o asistenta venita din Rusia. Anestezistul imi daduse liber la apa pana cu 3 ore inainte de splenectomie. Ea insa era tare suparata ca indraznesc sa o contrazic. Whatever, am intalnit eu personal medical mult mai rau ca dumneata, imi spuneam in fata jumatatii de pahar .
La ora 5, o singura inghititura de apa pentru ultimele 12 miligrame de Medrol din viata mea.
Am incercat sa mai dorm un pic, cred ca am si reusit circa 20 de minute, dar apoi, cu detasare, m-am ridicat si am hotarat ca am sa infrunt cu mult curaj ziua asta.
Totul a mers ca la carte, pana in momentul in care a trebuit sa imi scot inelul evolutiv si verigheta. Abia atunci am avut o strangere de inima cumplita. Niste lacrimi timide. Un gand teribil spre Bucuresti. L-am alungat repede.
Ceea ce a urmat pret de vreo 5 ore a fost o sinistra si un pic umilitoare conformare.
Experienta celor doua nasteri prin cezariana nu ma pregatise pentru asa ceva, atunci eram treaza, cu iluzia controlului asupra a ceea ce se intampla, cu alte emotii, pozitive, fermecatoare, benefice.
Acum m-am gasit in postura ingrata a unui numar care trebuie rezolvat, desi cu blandete si deferenta.
In aceste momente, de proceduri medicale (da, chiar si la aspiratiile de maduva pe viu), imi iau o mina glumeata si relaxata. Nu-mi place „ sa fiu o pacienta dificila”, n-am fitze, nu ma plang, ma prefac indrazneata si plina de curaj. Joc un teatru nemaipomenit, imi inghit frica si o ascund bine sub un zambet, cand doare ingrozitor zic un „hmmm, asta s-a simtit un pic”, sau in cel mai infiorator caz, un „au” camuflat sub un scuturat de cap sagalnic.
(in timp ce scriu asta ninge foarte marunt in stanga biroului meu negru de la Busteni, iar in spatele meu straluceste soarele printre nori. Da, da, exact ca mine la punctia de maduva)
Dar cu toate astea, inainte de injectia care trebuia sa ma adoarma, desi am zambit tuturor, m-am simtit dezgolita de tot ce inseamna fiinta mea interioara, m-am simtit mai mult ca oricand supusa fizicului, pe care oricum il uram, considerandu-ma in acele momente absolut hidoasa, m-am gandit la tot ce sunt eu de fapt, si la cum aceasta boala si medicatia ei au ascuns toate minunile din mine, si pe mine.
(cand scriu asta nu mai e soare, doar ninge violent si des. Coincidente? ori nu exista, ori totul e coincidenta)
Da, stiu, e poate ciudat sa te gandesti asa profund la spirit inaintea unei operatii majore, sau poate ca asa trebuie? Nu-mi dau seama si sper sa nu mai aflu prea curand. Granita dintre viata si moarte e atat de fina. Si nu doar la incetarea batailor inimii ma refer aici. Privind in urma, aceste ganduri imi spun ca eu traiam interior, in ciuda maladiei abrutizante si deformatoare.
M-a trezit o voce blanda care-mi spunea ca totul e perfect si a mers bine. Dar in loc sa fiu fericita, eram , poate de la anestezie, foarte, foarte trista si cu sentimentul umilintei extrem de accentuat.
Au trecut cateva ore bune pana cand am ajuns inapoi la etajul 21, unde ma astepta prietena mea Adriana, cu cea mai normala atitudine posibila, ceea ce a fost exceptional. I-am povestit eu un pic ce s-a intamplat, cum s-a intamplat, am dat telefon acasa in primul rand, apoi niste Sms la alte prietene rugandu-le sa nu vina sa ma vada, cum planificasera, pentru ca nu aveam desigur chef sa vad pe nimeni, am fost, ca dupa toate spitalizarile mele, foarte nesuferita cu surioara mea, dar era deja obisnuita de la nasterea Sofiei cu „Sabina post op”, presupun ca nu si-a facut probleme.
In rest, am un usor blank in ceea ce priveste acea zi. Dupa vizitele medicilor, foarte haiosi ca de obicei, nu prea stiu ce s-a intamplat in ultimele ore ale dupa-amiezii devenita de fapt seara. presupun ca am dormit si am vorbit la telefon. Si atunci credeam ca n-am sa uit nicio secunda....
In orice caz, noptile in AKH nu sunt odihnitoare, mereu intra cineva sa verifice ceva, ba se mai schimba o perfuzie, se mai face o injectie, cineva mai apasa un buton, asa ca dimineata urmatoare m-a gasit obosita rau, dar mult, mult mai optimista.
Dupa ce-am scapat de toate acele am zburdat efectiv, da, splenectomia e muuult mai putin dureroasa ca o cezariana, mi s-a parut parfum de roze recuperarea. Dovada, aici, in ce a scris Adriana, main subject: photoShooting at AKH :)
Cert e ca din acel moment, razand amandoua in hohote pe holurile spitalului (acoperite de arta moderna teribil de proasta), cheful de viata nu m-a mai parasit.
Am mai avut momente de cumpana, mai traiesc unele innegurari pasagere, dar sunt firesti, sunt ale Sabinei ”dintotdeauna”, in fond, suntem oameni, si cu cat mai sensibili, cu cat mai empatici, cu atat mai supusi trairilor diverse. Si asta e un semn de sanatate interioara.
Saptamana urmatoare am petrecut-o la prietena mea, careia n-am sa am niciodata suficiente cuvinte si gesturi sa ii multumesc pentru tot ce a facut pentru mine. Sper doar ca stie si ca nu va ezita niciodata sa se deschida in fata mea, asa cum m-am deschis eu in fata ei. Sper, Adriana, ca stii ca sunt aici pentru tine , nu din recunostinta, nu din datorie, ci din prietenie si dragoste.
Da, a trecut un an. Un an in care am reinvatat sa iubesc si, mai important, sa ma iubesc, am reinvatat sa traiesc, sa ma bucur, sa am incredere in mine si in viata. Un an in care profesional si personal mi-a mers bine, in care grijile s-au indreptat preponderent inspre familie, prieteni, cariera, si nu inspre propria persoana.
Un an in care am lasat in urma peste 10 kilograme, figura modificata de cortizon, paloarea si oboseala continua.
Un an in care am reusit sa-mi apreciez frumusetea interioara si exterioara, in care aproape tot ce-am pus pe hartie s-a concretizat, in care am muncit mult, cu bucurie si cu putere.
Anul trecut la Viena eram in intuneric si incertitudine, anul acesta, al doilea sanatos, il incep conectata cu cele mai adanci trairi, dar si cu nonsalanta, cu siguranta, cu speranta ca voi invinge statisticile, cu certitudinea ca doar cu sinceritate cruda fata de mine insami voi putea fi aici pentru multi, multi, foarte multi ani.
Aveam nevoie de acest catharsis. Imi amintesc tot ce ar trebui sa uit. Dar e necesar, pentru a nu uita tot ce trebuie sa-mi amintesc. Pentru ca am trait si traiesc intens citatul acela, pe care un prieten drag mi l-a aratat mai demult intr-o revista,
„ poti suprinde viata, dar nu o poti controla”
La ora 2, singura „cearta” cu o asistenta venita din Rusia. Anestezistul imi daduse liber la apa pana cu 3 ore inainte de splenectomie. Ea insa era tare suparata ca indraznesc sa o contrazic. Whatever, am intalnit eu personal medical mult mai rau ca dumneata, imi spuneam in fata jumatatii de pahar .
La ora 5, o singura inghititura de apa pentru ultimele 12 miligrame de Medrol din viata mea.
Am incercat sa mai dorm un pic, cred ca am si reusit circa 20 de minute, dar apoi, cu detasare, m-am ridicat si am hotarat ca am sa infrunt cu mult curaj ziua asta.
Totul a mers ca la carte, pana in momentul in care a trebuit sa imi scot inelul evolutiv si verigheta. Abia atunci am avut o strangere de inima cumplita. Niste lacrimi timide. Un gand teribil spre Bucuresti. L-am alungat repede.
Ceea ce a urmat pret de vreo 5 ore a fost o sinistra si un pic umilitoare conformare.
Experienta celor doua nasteri prin cezariana nu ma pregatise pentru asa ceva, atunci eram treaza, cu iluzia controlului asupra a ceea ce se intampla, cu alte emotii, pozitive, fermecatoare, benefice.
Acum m-am gasit in postura ingrata a unui numar care trebuie rezolvat, desi cu blandete si deferenta.
In aceste momente, de proceduri medicale (da, chiar si la aspiratiile de maduva pe viu), imi iau o mina glumeata si relaxata. Nu-mi place „ sa fiu o pacienta dificila”, n-am fitze, nu ma plang, ma prefac indrazneata si plina de curaj. Joc un teatru nemaipomenit, imi inghit frica si o ascund bine sub un zambet, cand doare ingrozitor zic un „hmmm, asta s-a simtit un pic”, sau in cel mai infiorator caz, un „au” camuflat sub un scuturat de cap sagalnic.
(in timp ce scriu asta ninge foarte marunt in stanga biroului meu negru de la Busteni, iar in spatele meu straluceste soarele printre nori. Da, da, exact ca mine la punctia de maduva)
Dar cu toate astea, inainte de injectia care trebuia sa ma adoarma, desi am zambit tuturor, m-am simtit dezgolita de tot ce inseamna fiinta mea interioara, m-am simtit mai mult ca oricand supusa fizicului, pe care oricum il uram, considerandu-ma in acele momente absolut hidoasa, m-am gandit la tot ce sunt eu de fapt, si la cum aceasta boala si medicatia ei au ascuns toate minunile din mine, si pe mine.
(cand scriu asta nu mai e soare, doar ninge violent si des. Coincidente? ori nu exista, ori totul e coincidenta)
Da, stiu, e poate ciudat sa te gandesti asa profund la spirit inaintea unei operatii majore, sau poate ca asa trebuie? Nu-mi dau seama si sper sa nu mai aflu prea curand. Granita dintre viata si moarte e atat de fina. Si nu doar la incetarea batailor inimii ma refer aici. Privind in urma, aceste ganduri imi spun ca eu traiam interior, in ciuda maladiei abrutizante si deformatoare.
M-a trezit o voce blanda care-mi spunea ca totul e perfect si a mers bine. Dar in loc sa fiu fericita, eram , poate de la anestezie, foarte, foarte trista si cu sentimentul umilintei extrem de accentuat.
Au trecut cateva ore bune pana cand am ajuns inapoi la etajul 21, unde ma astepta prietena mea Adriana, cu cea mai normala atitudine posibila, ceea ce a fost exceptional. I-am povestit eu un pic ce s-a intamplat, cum s-a intamplat, am dat telefon acasa in primul rand, apoi niste Sms la alte prietene rugandu-le sa nu vina sa ma vada, cum planificasera, pentru ca nu aveam desigur chef sa vad pe nimeni, am fost, ca dupa toate spitalizarile mele, foarte nesuferita cu surioara mea, dar era deja obisnuita de la nasterea Sofiei cu „Sabina post op”, presupun ca nu si-a facut probleme.
In rest, am un usor blank in ceea ce priveste acea zi. Dupa vizitele medicilor, foarte haiosi ca de obicei, nu prea stiu ce s-a intamplat in ultimele ore ale dupa-amiezii devenita de fapt seara. presupun ca am dormit si am vorbit la telefon. Si atunci credeam ca n-am sa uit nicio secunda....
In orice caz, noptile in AKH nu sunt odihnitoare, mereu intra cineva sa verifice ceva, ba se mai schimba o perfuzie, se mai face o injectie, cineva mai apasa un buton, asa ca dimineata urmatoare m-a gasit obosita rau, dar mult, mult mai optimista.
Dupa ce-am scapat de toate acele am zburdat efectiv, da, splenectomia e muuult mai putin dureroasa ca o cezariana, mi s-a parut parfum de roze recuperarea. Dovada, aici, in ce a scris Adriana, main subject: photoShooting at AKH :)
Cert e ca din acel moment, razand amandoua in hohote pe holurile spitalului (acoperite de arta moderna teribil de proasta), cheful de viata nu m-a mai parasit.
Am mai avut momente de cumpana, mai traiesc unele innegurari pasagere, dar sunt firesti, sunt ale Sabinei ”dintotdeauna”, in fond, suntem oameni, si cu cat mai sensibili, cu cat mai empatici, cu atat mai supusi trairilor diverse. Si asta e un semn de sanatate interioara.
Saptamana urmatoare am petrecut-o la prietena mea, careia n-am sa am niciodata suficiente cuvinte si gesturi sa ii multumesc pentru tot ce a facut pentru mine. Sper doar ca stie si ca nu va ezita niciodata sa se deschida in fata mea, asa cum m-am deschis eu in fata ei. Sper, Adriana, ca stii ca sunt aici pentru tine , nu din recunostinta, nu din datorie, ci din prietenie si dragoste.
Da, a trecut un an. Un an in care am reinvatat sa iubesc si, mai important, sa ma iubesc, am reinvatat sa traiesc, sa ma bucur, sa am incredere in mine si in viata. Un an in care profesional si personal mi-a mers bine, in care grijile s-au indreptat preponderent inspre familie, prieteni, cariera, si nu inspre propria persoana.
Un an in care am lasat in urma peste 10 kilograme, figura modificata de cortizon, paloarea si oboseala continua.
Un an in care am reusit sa-mi apreciez frumusetea interioara si exterioara, in care aproape tot ce-am pus pe hartie s-a concretizat, in care am muncit mult, cu bucurie si cu putere.
Anul trecut la Viena eram in intuneric si incertitudine, anul acesta, al doilea sanatos, il incep conectata cu cele mai adanci trairi, dar si cu nonsalanta, cu siguranta, cu speranta ca voi invinge statisticile, cu certitudinea ca doar cu sinceritate cruda fata de mine insami voi putea fi aici pentru multi, multi, foarte multi ani.
Aveam nevoie de acest catharsis. Imi amintesc tot ce ar trebui sa uit. Dar e necesar, pentru a nu uita tot ce trebuie sa-mi amintesc. Pentru ca am trait si traiesc intens citatul acela, pe care un prieten drag mi l-a aratat mai demult intr-o revista,
„ poti suprinde viata, dar nu o poti controla”
17 noiembrie 2012
Oh, yeah!
Merg!!
Nu mi-am cumparat inca bicicleta, inainte de a pleca la Viena toata familia a avut gripa si doar de asta nu ne-a ars, dar am inaltat ghidonul de la a Sofiei si acuma pot sa merg pe toate stradutele de la Busteni, mai urc si pantele, am mari probleme la curbele stranse, dar e totusi doar a treia oara cand incerc.
Asa ca, ce atatea fotografii, poezie , scriitura de boabe pe portativ sau cuvinte, asta bate tot :)
sa ne intoarcem la 13 ani, perioada Queen, previzibil, stiu .
Nu mi-am cumparat inca bicicleta, inainte de a pleca la Viena toata familia a avut gripa si doar de asta nu ne-a ars, dar am inaltat ghidonul de la a Sofiei si acuma pot sa merg pe toate stradutele de la Busteni, mai urc si pantele, am mari probleme la curbele stranse, dar e totusi doar a treia oara cand incerc.
Asa ca, ce atatea fotografii, poezie , scriitura de boabe pe portativ sau cuvinte, asta bate tot :)
sa ne intoarcem la 13 ani, perioada Queen, previzibil, stiu .
6 octombrie 2012
My darkest secret.
Am sa dezvalui cel mai crunt secret al vietii mele printr-o intrebare. A invatat cineva sa mearga pe bicicleta dupa 30 de ani?
Eu am inceput de azi, pe bicicleta Sofiei, cu saua inaltata, pe o straduta un pic in panta, fara sa dau din pedale, doar sa „curg” un pic la vale si sa pun frana . Parca am reusit vreo 5 metri incontinuu de 2 ori. dar ma simt descurajata si foarte jenata. M-am lovit cu pedalele, am indurat niste priviri nu tocmai empatice, samd.
Pe bicicleta sotului e imposibil, e prea mare si grea. Inutil de spus ca ai mei copii sunt asi in ale biciclitului. Gheorghe la 5 ani merge ca un campion deja de jumatate de an.
Tips and tricks?
Eu am inceput de azi, pe bicicleta Sofiei, cu saua inaltata, pe o straduta un pic in panta, fara sa dau din pedale, doar sa „curg” un pic la vale si sa pun frana . Parca am reusit vreo 5 metri incontinuu de 2 ori. dar ma simt descurajata si foarte jenata. M-am lovit cu pedalele, am indurat niste priviri nu tocmai empatice, samd.
Pe bicicleta sotului e imposibil, e prea mare si grea. Inutil de spus ca ai mei copii sunt asi in ale biciclitului. Gheorghe la 5 ani merge ca un campion deja de jumatate de an.
Tips and tricks?
22 decembrie 2009
Sabina Mafioata
http://www.ziarulcopiilor.com/?p=4224
Capsici?
Oana a adunat o sumedenie de povesti despre revolutie. Toate sunt extraordinare. Si da, copiii de atunci, parintii de astazi. Sa ne ajute Dumnezeu.....
Capsici?
Oana a adunat o sumedenie de povesti despre revolutie. Toate sunt extraordinare. Si da, copiii de atunci, parintii de astazi. Sa ne ajute Dumnezeu.....
9 decembrie 2009
3 ani si 11 luni
Din cei 7 ani si aproape 3 luni de cand sunt mama, 3 ani si 11 luni i-am petrecut alaptand. A fost perioada minunata, cu doua paradoxuri. La Sofia a inceput extrem de prost si s-a terminat sublim, la Gheorghe a inceput minunat si s-a incheiat in coada de peste.
Nici nu stiu cu ce sa incep....la nasterea Sofiei am fost extrem de speriata. Nu se intorsese, era in pozitie transversa. In plus, lichidul amniotic disparuse cu desavarsire , in saptamana 37 cand am facut ecografie abia daca se mai zarea ceva. Doctorul a decis sa ma urmareasca zilnic pana cand , in saptamana 38 , a zis sec: nu mai rezista, maine cezariana!
Aveam 23 de ani si o luna. Citisem despre alaptat si despre cezariana, dar speram pana in ultima clipa ca voi naste natural. N-a fost sa fie. M-au taiat si a durut groaznic. Peste tot, si la suflet, si la trup.
Primul alaptat a fot o gluma proasta. Am facut imediat celebra ragada.Dupa aia inca una...si inca una....
Am luat galactogil din ziua a doua, laptele curgea siroaie, fata era flamanda rau, vroia sa sa suga, pe mine ma durea tot corpul si ma simteam cea mai incompetenta mama din lume.
Mai ales ca dupa un alaptat am tinut fata langa mine, pe bratul meu, si a intrat asistenta sa mi-o puna in patut. "Se invata asa, rasfatata, sa vedeti ce santajista se face".
Eram prea speriata sa o contrazic, desi am injurat-o in gand.
Ajunsa acasa, a inceput calvarul. Primele 2 luni cu Sofia m-au adus in pragul psihozei. Vroia sa suga incontinuu, dar pe mine ma durea! Cum apuca fata sanul, eu ma trageam deoparte. Minute in sir. La inceput doar 2, 3, apoi cate un sfert de ora, apoi, incercarile ei disperate de a se hrani durau cate 40 de minute. Ma simteam ca o criminala, plangeam si o indepartam. Sotul meu, exasperat, a zis ca va cheama Autoritatea Tutelara, sa ma decada din drepturi. (Atat mi-a trebuit. A urmat o depresie crunta, din care nu stiu daca mi-am revenit pana in ziua de azi.)
Salvarea mea se numeste Ana Culcer. Cu o rabdare de inger venea de la spital direct la noi acasa. Cum auzeam soneria, copilul era pus la san si sugea.....astfel au trecut primele doua saptamani, in care, paradoxal, fata a crescut binisor.
In saptamana 3 a inceput calvarul. Nu luat nici macar un gram. Eu eram din ce in ce mai absenta si mai inspaimantata, mi-era foarte clar ca am esuat si ca mi-am nenorocit pe viata copilul. Ca n-am fost in stare sa fiu tare pentru ea.
Atunci a venit intrebarea directa, de la d-na Culcer: Iti scriu reteta de lapte praf? Nu vreau sa ajungi la psihoza si mai grava de atat, esti in real pericol.
In momentul ala ceva s-a rupt in mine. M-am uitat la siroaiele de lapte care curgeau numai cand ma gandeam la bebelusa mea si am spus ca nu, voi invinge de data asta. A nu se uita ca aveam niste ragade cratere infioratoare, cum a zis si dr, demult nu mai vazuse asa ceva.
Si am continuat sa-mi chinui cate jumatate de ora copilul inainte de supt pana o atasam....timp de 3 zile. In a 4-a zi, cand s-a sculat la 15 minute dupa ce mancase o ora si jumatate am zis ca eu am incheiat socotelile cu doctorii si cartile.
Am luat fata la mine pe burta si am dormit amandoua 6 (SASE) ore neintoarse.
Nu auzisem in viata mea de Attachment parenting, cred ca acum 7 ani nimeni nu stia in Ro de asa ceva, dar acela a fost momentul cand am inceput sa-l practic.
Incet incet, intervalul dintre plansetele ei si atasatul la san a inceput sa scada. La o luna, cantarul oficial. 630 de grame de la scaderea fiziologica...adica 3160 de la 2500. Eu disperata, Culcer foarte multumita. A trecut de 500, e perfect!
A doua luna m-am normalizat un pic, un pic de tot. A luat 750 de grame.
La 2 luni mi-au trecut ragadele. Ii dadeam sa suga din 3 in 3 minute daca vroia. Astfel ca a crescut 850 de grame. Iar de la 3 la 4 luni a crescut mai mult de un kilogram.
Concluzia primelor 4 luni: depresia a facut sa nu pot alapta cum trebuie. Aveam tone de lapte, dar nu puneam copilul la san de frica. Durea infiorator, e adevarat, dar a fost o depresie postnatala profunda pentru care nu am sa reusesc sa ma iert niciodata. Sunt convinsa ca i-am distrus ceva din sistemul nervos in felul asta. Acelui copil minunat care la 3 saptamani isi tinea capul, la o luna fix mi-a zambit clar, cu adresa, in general a fost extrem de precoce in toate. Pot spune ca ea m-a invatat pe mine cum s-o cresc. Am un singur merit: eram atat de dezorientata incat am ales sa ascult doar de cine trebuie: de Sofia.
E adevarat ca mare parte din temerile mele se datorau problemelor cu facultatea. Am vrut sa inghet anul, dar nici sotul, nici parintii nu m-au lasat.....in final, foarte bine au facut. Cele 2, 3 ore pe zi, de 3 ori pe saptamana , petrecute in afara casei, m-au intarit mult pentru noile reprize de alaptat. Dar poate daca nu aveam acest stress, nu faceam nici depresia...pentru ca o alaptam o ora, doua incontinuu si plangeam: ce-am sa fac peste o luna, cand ma duc la facultate? cine ii da sa suga? (am nascut in septembrie, scoala incepe in octombrie, practic, m-am dus din noiembrie)
De la 2 la 20 de luni alaptarea Sofiei a fost o placere, chiar daca se trezea de N ori pe noapte, iar eu plecam de la masa de lucru sa o readorm la san. Am fost in simbioza totala pana s-a intarcat ea singurica. Am suferit cand n-a mai vrut sa suga, dar venind din partea ei, am avut inca odata convingerea ca a fost exact cum trebuie.
Anii au trecut, Sofia a crescut, minunata cum o stiti, a inceput sa-mi ceara o surioara sau macar un fratior....
Gheorghe a venit insa neasteptat, nechemat. Eram o femeie de 27 de ani, imi reluasem foarte consistent cariera, eram pregatita pentru rolul de mama infinit mai bine insa, ajutasem deja foarte multe mamici sa alapteze....Mi se parea ca eu am invins cel mai negru monstru in alaptare, si asta nu e productia de lapte, nici ranile care dor, ci psihoza. Si daca eu am invins asa ceva, argumentele cu "n-a crescut un kil pe luna" le demontam cat ai zice peste.
Stiam ca daca nu doarme, il tin in brate si imi iau un wrap. Ca ii dau sa suga cat vrea el, ca nu-mi pasa de cantar. Si toate celelalte pe care le zic de atatea ori.
Iar Gheorghe a fost exceptional de la inceput. Mi l-au adus, el a inchis ochii , a deschis gura i a inceput sa se tarasca spre san. Am alungat repede asistenta, l-am alaptat si nu l-am mai dat din brate. Acolo a stat si inca mai sta:)
Dar, supriza...nu curgeau sanii! ce ma fac, oare n-am lapte? Cantarul m-a contrazis, cretsea praslea cate un kil, un kil si ceva pe luna. Eu nu puteam sa storc nici 10 mililitri, dar el sugea constiincios. Tot dr Culcer m-a lamurit:
"Esti experta in tzatzologie, la ce-ai patit tu acu 5 ani. Stii sa-i dai sa suga si coprul tau s-a reglat de la bun inceput". Uraaa, reusisem.
Si am continuat simbioza pana acu vreun an, cand am inceput sa obosesc. Insa el se imbolnavea din luna in luna, de la Sofia, de la gradi. Nu se punea problema intarcarii. In primavara, iarasi, doctoratul meu. Tz era alinarea suprema. Apoi renovarile...o vara foarte grea....cum sa-l intarc? desi simteam ca nu prea mai rezist.
In octombrie am reinceput sa predau la facultate. Am intarziat cu fata la scoala de cateva ori, ca el vroia sa suga dimineata.....noptile in care se trezea ma epuizau, ma simteam vinovata, rea....vroiam sa renunt, dar nu stiam cum, era extrem de atasat de san. Ajunsesm sa-mi fac niste procese de constiinta absolut absurde:
"Ii dau sa suga pentru ca nu stiu sa-i ofer afectiune altfel, pentru ca sunt prea obosita sa-l iubesc cu adevarat."
In noiembrie a inceput calvarul. Ma albeam si ma topeam. M-a simtit. A supt doar la somnul de pranz si cel de seara. A renuntat la suptul de dimineata , pentru ca se trezea dupa 8, cand eu eram deja plecata sau cu cafeaua bauta si era fericit cu lapticu de vacuta.
Ultima data a supt pe 25 noiembrie, noaptea. A doua zi, pe 26, am intrat in spital la un pas de coma. In ziua aceea m-am nascut a doua oara. Si am avut noroc , erau sa nu gaseasca sange. Au trimis probe la Institutul de hematologie si Dumnezeu a avut grija sa se gaseasca un flacon potrivit pe mine, 0 negativ, produse alese....
Sange de artista...:)
In prima noapte a plans dupa mine. Cu lacrimi, mama, mamaaaaa.
In a doua seara sotul a vrut sa-l culce langa el, in patul mare din dormitor, suficient de mare sa dormim toti 4 daca trebuie, dar Gheorghe ne-a dat o lectie. A spus: aici mama nani. Si s-a dus la el in camera.Unde a dormit 10 ore neintors.
Cand am venit acasa, nu indraznea sa ma atinga. Si-a tras un scaun langa mine si m-a luat de mana. Nu l-am fortat cu nimic....peste jumatate de ora era doar la mine in brate din nou. A mai zis "tzatza nani", dar razand, in gluma. I-am spus , ce altceva decat adevarul: ca mama ia niste pastile foarte rele si laptele nu mai e bun.
Azi a fost prima zi cand m-a dezbracat si a pupat tz. S-a facut si ca suge un pic, i-am mai zis ca nu e poate, dar el radea de mama focului.
Azi a reusit sa-mi spuna clar ca el e baiat mare. S-a intarcat. Dar ca inca-si iubeste Tz a lui, si mai ales, pe mama lui.
Cum ii zicea Ada Marei, o mama buna e o mama vie.
Nici nu stiu cu ce sa incep....la nasterea Sofiei am fost extrem de speriata. Nu se intorsese, era in pozitie transversa. In plus, lichidul amniotic disparuse cu desavarsire , in saptamana 37 cand am facut ecografie abia daca se mai zarea ceva. Doctorul a decis sa ma urmareasca zilnic pana cand , in saptamana 38 , a zis sec: nu mai rezista, maine cezariana!
Aveam 23 de ani si o luna. Citisem despre alaptat si despre cezariana, dar speram pana in ultima clipa ca voi naste natural. N-a fost sa fie. M-au taiat si a durut groaznic. Peste tot, si la suflet, si la trup.
Primul alaptat a fot o gluma proasta. Am facut imediat celebra ragada.Dupa aia inca una...si inca una....
Am luat galactogil din ziua a doua, laptele curgea siroaie, fata era flamanda rau, vroia sa sa suga, pe mine ma durea tot corpul si ma simteam cea mai incompetenta mama din lume.
Mai ales ca dupa un alaptat am tinut fata langa mine, pe bratul meu, si a intrat asistenta sa mi-o puna in patut. "Se invata asa, rasfatata, sa vedeti ce santajista se face".
Eram prea speriata sa o contrazic, desi am injurat-o in gand.
Ajunsa acasa, a inceput calvarul. Primele 2 luni cu Sofia m-au adus in pragul psihozei. Vroia sa suga incontinuu, dar pe mine ma durea! Cum apuca fata sanul, eu ma trageam deoparte. Minute in sir. La inceput doar 2, 3, apoi cate un sfert de ora, apoi, incercarile ei disperate de a se hrani durau cate 40 de minute. Ma simteam ca o criminala, plangeam si o indepartam. Sotul meu, exasperat, a zis ca va cheama Autoritatea Tutelara, sa ma decada din drepturi. (Atat mi-a trebuit. A urmat o depresie crunta, din care nu stiu daca mi-am revenit pana in ziua de azi.)
Salvarea mea se numeste Ana Culcer. Cu o rabdare de inger venea de la spital direct la noi acasa. Cum auzeam soneria, copilul era pus la san si sugea.....astfel au trecut primele doua saptamani, in care, paradoxal, fata a crescut binisor.
In saptamana 3 a inceput calvarul. Nu luat nici macar un gram. Eu eram din ce in ce mai absenta si mai inspaimantata, mi-era foarte clar ca am esuat si ca mi-am nenorocit pe viata copilul. Ca n-am fost in stare sa fiu tare pentru ea.
Atunci a venit intrebarea directa, de la d-na Culcer: Iti scriu reteta de lapte praf? Nu vreau sa ajungi la psihoza si mai grava de atat, esti in real pericol.
In momentul ala ceva s-a rupt in mine. M-am uitat la siroaiele de lapte care curgeau numai cand ma gandeam la bebelusa mea si am spus ca nu, voi invinge de data asta. A nu se uita ca aveam niste ragade cratere infioratoare, cum a zis si dr, demult nu mai vazuse asa ceva.
Si am continuat sa-mi chinui cate jumatate de ora copilul inainte de supt pana o atasam....timp de 3 zile. In a 4-a zi, cand s-a sculat la 15 minute dupa ce mancase o ora si jumatate am zis ca eu am incheiat socotelile cu doctorii si cartile.
Am luat fata la mine pe burta si am dormit amandoua 6 (SASE) ore neintoarse.
Nu auzisem in viata mea de Attachment parenting, cred ca acum 7 ani nimeni nu stia in Ro de asa ceva, dar acela a fost momentul cand am inceput sa-l practic.
Incet incet, intervalul dintre plansetele ei si atasatul la san a inceput sa scada. La o luna, cantarul oficial. 630 de grame de la scaderea fiziologica...adica 3160 de la 2500. Eu disperata, Culcer foarte multumita. A trecut de 500, e perfect!
A doua luna m-am normalizat un pic, un pic de tot. A luat 750 de grame.
La 2 luni mi-au trecut ragadele. Ii dadeam sa suga din 3 in 3 minute daca vroia. Astfel ca a crescut 850 de grame. Iar de la 3 la 4 luni a crescut mai mult de un kilogram.
Concluzia primelor 4 luni: depresia a facut sa nu pot alapta cum trebuie. Aveam tone de lapte, dar nu puneam copilul la san de frica. Durea infiorator, e adevarat, dar a fost o depresie postnatala profunda pentru care nu am sa reusesc sa ma iert niciodata. Sunt convinsa ca i-am distrus ceva din sistemul nervos in felul asta. Acelui copil minunat care la 3 saptamani isi tinea capul, la o luna fix mi-a zambit clar, cu adresa, in general a fost extrem de precoce in toate. Pot spune ca ea m-a invatat pe mine cum s-o cresc. Am un singur merit: eram atat de dezorientata incat am ales sa ascult doar de cine trebuie: de Sofia.
E adevarat ca mare parte din temerile mele se datorau problemelor cu facultatea. Am vrut sa inghet anul, dar nici sotul, nici parintii nu m-au lasat.....in final, foarte bine au facut. Cele 2, 3 ore pe zi, de 3 ori pe saptamana , petrecute in afara casei, m-au intarit mult pentru noile reprize de alaptat. Dar poate daca nu aveam acest stress, nu faceam nici depresia...pentru ca o alaptam o ora, doua incontinuu si plangeam: ce-am sa fac peste o luna, cand ma duc la facultate? cine ii da sa suga? (am nascut in septembrie, scoala incepe in octombrie, practic, m-am dus din noiembrie)
De la 2 la 20 de luni alaptarea Sofiei a fost o placere, chiar daca se trezea de N ori pe noapte, iar eu plecam de la masa de lucru sa o readorm la san. Am fost in simbioza totala pana s-a intarcat ea singurica. Am suferit cand n-a mai vrut sa suga, dar venind din partea ei, am avut inca odata convingerea ca a fost exact cum trebuie.
Anii au trecut, Sofia a crescut, minunata cum o stiti, a inceput sa-mi ceara o surioara sau macar un fratior....
Gheorghe a venit insa neasteptat, nechemat. Eram o femeie de 27 de ani, imi reluasem foarte consistent cariera, eram pregatita pentru rolul de mama infinit mai bine insa, ajutasem deja foarte multe mamici sa alapteze....Mi se parea ca eu am invins cel mai negru monstru in alaptare, si asta nu e productia de lapte, nici ranile care dor, ci psihoza. Si daca eu am invins asa ceva, argumentele cu "n-a crescut un kil pe luna" le demontam cat ai zice peste.
Stiam ca daca nu doarme, il tin in brate si imi iau un wrap. Ca ii dau sa suga cat vrea el, ca nu-mi pasa de cantar. Si toate celelalte pe care le zic de atatea ori.
Iar Gheorghe a fost exceptional de la inceput. Mi l-au adus, el a inchis ochii , a deschis gura i a inceput sa se tarasca spre san. Am alungat repede asistenta, l-am alaptat si nu l-am mai dat din brate. Acolo a stat si inca mai sta:)
Dar, supriza...nu curgeau sanii! ce ma fac, oare n-am lapte? Cantarul m-a contrazis, cretsea praslea cate un kil, un kil si ceva pe luna. Eu nu puteam sa storc nici 10 mililitri, dar el sugea constiincios. Tot dr Culcer m-a lamurit:
"Esti experta in tzatzologie, la ce-ai patit tu acu 5 ani. Stii sa-i dai sa suga si coprul tau s-a reglat de la bun inceput". Uraaa, reusisem.
Si am continuat simbioza pana acu vreun an, cand am inceput sa obosesc. Insa el se imbolnavea din luna in luna, de la Sofia, de la gradi. Nu se punea problema intarcarii. In primavara, iarasi, doctoratul meu. Tz era alinarea suprema. Apoi renovarile...o vara foarte grea....cum sa-l intarc? desi simteam ca nu prea mai rezist.
In octombrie am reinceput sa predau la facultate. Am intarziat cu fata la scoala de cateva ori, ca el vroia sa suga dimineata.....noptile in care se trezea ma epuizau, ma simteam vinovata, rea....vroiam sa renunt, dar nu stiam cum, era extrem de atasat de san. Ajunsesm sa-mi fac niste procese de constiinta absolut absurde:
"Ii dau sa suga pentru ca nu stiu sa-i ofer afectiune altfel, pentru ca sunt prea obosita sa-l iubesc cu adevarat."
In noiembrie a inceput calvarul. Ma albeam si ma topeam. M-a simtit. A supt doar la somnul de pranz si cel de seara. A renuntat la suptul de dimineata , pentru ca se trezea dupa 8, cand eu eram deja plecata sau cu cafeaua bauta si era fericit cu lapticu de vacuta.
Ultima data a supt pe 25 noiembrie, noaptea. A doua zi, pe 26, am intrat in spital la un pas de coma. In ziua aceea m-am nascut a doua oara. Si am avut noroc , erau sa nu gaseasca sange. Au trimis probe la Institutul de hematologie si Dumnezeu a avut grija sa se gaseasca un flacon potrivit pe mine, 0 negativ, produse alese....
Sange de artista...:)
In prima noapte a plans dupa mine. Cu lacrimi, mama, mamaaaaa.
In a doua seara sotul a vrut sa-l culce langa el, in patul mare din dormitor, suficient de mare sa dormim toti 4 daca trebuie, dar Gheorghe ne-a dat o lectie. A spus: aici mama nani. Si s-a dus la el in camera.Unde a dormit 10 ore neintors.
Cand am venit acasa, nu indraznea sa ma atinga. Si-a tras un scaun langa mine si m-a luat de mana. Nu l-am fortat cu nimic....peste jumatate de ora era doar la mine in brate din nou. A mai zis "tzatza nani", dar razand, in gluma. I-am spus , ce altceva decat adevarul: ca mama ia niste pastile foarte rele si laptele nu mai e bun.
Azi a fost prima zi cand m-a dezbracat si a pupat tz. S-a facut si ca suge un pic, i-am mai zis ca nu e poate, dar el radea de mama focului.
Azi a reusit sa-mi spuna clar ca el e baiat mare. S-a intarcat. Dar ca inca-si iubeste Tz a lui, si mai ales, pe mama lui.
Cum ii zicea Ada Marei, o mama buna e o mama vie.
10 aprilie 2009
Ce-a fost mai intai, oul sau gaina?
Atentiune, urmeaza un post frivol de tot, departe de Functia memoriei in compunerea timpului muzical :))
_____________________
_____________________
Visul meu frumos cu slabitul incepe sa se dilueze in crunta realitate. De cum am terminat cu examenu am luat rapid 700 de grame inapoi.
Nu ma ingrijorez, o sa continui sa manac corect si ma apuc de sport.
Dar am o problema extrem de feminina:)
Rugam eventualii cititori de sex masculin sa treaca peste , pt ca va fi destul de plicitisitor. Asta nu inseamna ca nu accept sfaturi de la oricine:)
Asa ca, blogosfera feminina, heeeelp! Big time! Va astept la fileu :))
Aruncam majoritatea chestiilor din dulap pe masura ce dau jos, kile sau mai rabd un pic si-mi iau haine cand ajung la tinta?
Cum o fi mai bine?
Bineinteles ca nu vreau sa fac investitii majore acuma, si am o senzatie nasoala, cum ca daca-s grasana oricum nu merit chestii frumoase de imbracat, dar mi-e sa nu fie o atitudine mult prea copilaroasa.
deci, cum sa fac?? Ada, tu cum ai face?
Nu ma ingrijorez, o sa continui sa manac corect si ma apuc de sport.
Dar am o problema extrem de feminina:)
Rugam eventualii cititori de sex masculin sa treaca peste , pt ca va fi destul de plicitisitor. Asta nu inseamna ca nu accept sfaturi de la oricine:)
Asa ca, blogosfera feminina, heeeelp! Big time! Va astept la fileu :))
Aruncam majoritatea chestiilor din dulap pe masura ce dau jos, kile sau mai rabd un pic si-mi iau haine cand ajung la tinta?
Cum o fi mai bine?
Bineinteles ca nu vreau sa fac investitii majore acuma, si am o senzatie nasoala, cum ca daca-s grasana oricum nu merit chestii frumoase de imbracat, dar mi-e sa nu fie o atitudine mult prea copilaroasa.
deci, cum sa fac?? Ada, tu cum ai face?
27 februarie 2009
Sunt necajita
Celor care n-au dispozitia necesara sa auda niste lamento-uri in direct, le cer scuze.
Celorlalti le spun despre ce e vorba.Am copiii bolnavi, aia mare e aproape ok, da cel mic e la a 4-a zi cu febra peste 39. (face de obicei 39.8)
Vine doctorita azi dupa amiaza, dar pe mine ma termina sa-l vad asa, are doar nasu putin infundat , niciun alt simptom, cand ii scade la 39.5 e super vesel!!, dar frigeeeeeeeeeee....
Nu mi-am scris niciun rand din ultimul referat, si pana la 20 martie ar trebui sa fie gata.
N-am compus nimic de ani de zile. Ba nu, mint, am inceput o piesa pentru flaut si am uitat foile la Busteni!
N-am slabit mai nimic ultimele 2 luni, si pana pe 30 mai trebuie sa dau jos cat de mult, ca nu ma mai suport asa, efectiv nu sunt eu, parca am 10 ani in plus, nu 10 kile, asa de aiurea ma simt.
Asa ca , mamelor din lumea-ntreaga, sunt foarte necajita , arat extrem de optimista in exterior, de fapt deprimata nu sunt, adica n-am starea aia ciudata cand nu vezi iesirea, ci pur simplu sunt amarata....
PS. Pun aici anuntul, sa nu mai bag inca un post pe blog. Urmariti azi sau maine Contemporania, pentru ca urmeaza sa public un interviu despre un oribil caz de plagiat, sper ca va ramane in "istorie" ca plagiatul Gibescu , vreau sa stie toata lumea despre ce e vorba.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)