Despre prima dată

Viața e o continuă primă audiție, fiecare clipă aduce o trăire nouă, dacă știi să o recunoști și să nu lași să treacă pe lângă tine surpriza , mirarea, entuziasmul și sentimentele, oricare ar fi ele, bune sau rele.

În general ne amintim senzațiile cel mai pregnant, pentru că ele sapă în memorie riduri adânci, profunde, crează timp și lărgesc spațiul. Prima iubire, prima problemă,  primul sărut, primul copil, prima depresie, primul succes....

Dar în cazul compoziției, trecerea de la idee la materie se face în mai multe feluri, odată este traseul propriu, tu cu tine, calea de la inimă la foaie, și apoi spre interpret, și apoi momentul în care se oficializează, în care se confirmă cumva faptul că nu o faci degeaba, pentru că, iată, se tipărește la o editură, într-un cadru serios, în curând afiliat organismelor internaționale care se ocupă cu astfel de treburi.

Trăim într-o lume în care astfel de realizări pragmatice sunt necesare pentru a putea transmite mai larg structurile intime care te determină să scrii muzică.
Asta face ca lansarea oficială a CIMRO să fie nu doar salutară, ci și fericită, pentru că România ascunde diamante muzicale uriașe, ce merită să fie trecute pe harta lumii.

Pentru mine a fost prima partitură tipărită și e o onoare să se întâmple tocmai în acest context.
Mai ales odată cu tiparirea unei partituri de Tiberiu Olah, necântată, neștiută, descoperită în acel dulap proverbial care nu avea niciodată cheie, stătea să cadă și adăpostea comori ale catedrei de compoziție. Pentru mine, oricare ar fi acum aranjamentul UNMB, sala 71 va rămâne sala lui Olah, locul în care am devenit mare parte din ceea ce sunt azi, sub îndrumarea lui și apoi sub îndrumarea dragei mele Doina Rotaru, discipolă a aceluiași compozitor profesor (știți bine că Olah nu suporta cuvântul maestru).

Sunt lucruri care s-au dat mai departe într-o manieră romantică, directă, savuroasă de multe ori.
E timpul să le dăm mai departe structurat, suveran, cu conștiența valorii lor.

Prima dată când muzica mea capătă formă oficială. Un moment de neuitat, cu o audiență de excepție. Lirism și organizare în același timp, prin idealismul și munca Dianei Rotaru și știința/inițiativa lui Dan Dediu, rectorul UNMB. La multe partituri tipărite și CD-uri imprimate, nouă, tuturor:)

un desen si o concluzie

„Concursul” din ultimele saptamani s-a incheiat. Am pus ghilimelele pentru ca, asa cum m-am asteptat, au fost putine participante, insa , eu aveam un 20% ca nu va scrie nimeni :) De ce? pentru ca stiam ca a scrie despre relatia cu altcineva te obliga sa fii foarte sincer cu tine si sa sapi adanc. Tot despre tine scrii in final. Si asta nu e usor.

 La final, am ales ca toata lumea sa fie premianta, in primul rand referindu-ma la muzica de Bach.

Motivele?

Mihaela a fost prima. Si a avut constructia cea mai inedita si cea mai jucausa dintre toate. La fel cum scrie ea de obicei.Imi place ca nu a avut nevoie de epitete ca sa-si descrie starile.  In plus, bineinteles ca m-a impresionat pana la lacrimi.

Apoi a venit A, pe care as ruga-o sa se prezinta si sa-mi lase o adresa de email. La ea am apreciat , pe langa multre altele, in primul rand curajul de a scrie despre mine fara sa fi interactionat niciodata. Eu nu stiu daca as fi putut! M-a bucurat imens articolul ei.

 Carla a scris sincer si emotionant despre transformarea ei prin legatura cu mine.Nu a fost mare scofala influenta mea,  doar asta facem toti! Ne transformam prin oamenii pe care ii cunoastem. Toti datoram ceea ce suntem interactiunii cu cei din jurul nostru. Insa nu ne oprim mereu sa analizam lucrul acesta, asa ca articolul Carlei este de pus in rama pt a sta sa ne gandim la oamenii din viata noastra.

Sultana Bogdana primeste premiul pentru breaking news and we look alike :)) Doua artiste in mame in blogosfera, normal ca ne-am legat, mai ales cu atatea cunostinte comune. Dar mi-a spus lucruri pe care nici macar nu le banuiam, si asta m-a inveselit peste masura:) A doua jumatate a textului Bogdanei m-a facut din nou sa vars lacrimi, pe cuvant, mai fetelor :))

De Andra ma leaga acuma pe viata ceva:  Filip si cu mine impartim ziua de nastere. How cool is that :))

Andra e unul dintre oamenii puri si frumosi care nu se tem de schimbari, care a invatat sa ia fiecare zi asa cum vine si din postarile razbate o bucurie nemaipomenita, asa fost si articolul asta, care nu m-a facut sa plang,(in sfarsit!! :D) ,ci sa zambesc dulce si tamp la monitor :)) si care fost f sincer si a cuprins si „nu-mi placea de ea”, Yay :))

Apoi, asa cum eram eu vesela si usoara, a mai scris si Bogdana Dobre ca sa ma umple la loc de lacrimi. De Bogdana ma leaga si actiunea pentru Bibi, toate mesajele si mailurile nebunesti schimbate din 10 in 10 minute atunci, telefoanele pentru Pecha Kucha cand ne incurajam una pe alta pe rand (sunt varza, ba eu sunt varza:D) si nu credeam sa mai simta nevoia sa mai scrie ceva in plus despre mine, in fond, stiam ce gandim una despre alta. A scris, cu rugamintea sa fie in afara concursului, si a facut-o cu mare intensitate, asa cum e ea, cum o stim.

Acestea fiind zise, mai ramane de mentionat ca cei eligibili pentru testare sunt Sultana Bogdana, Andra si Mihaela si poate A, dar nu stiu ce copilas are, cat de mare, in ce oras e samd.

E posibil sa o rezolvam cumva, cu Mihaela si Bogdana e f simplu, cu restul nu stiu :) Dar ramanem in legatura.

Ma bucur ca nu a scris mult lume din acest motiv, al premiilor care necesita face to face.

In rest, toate doamnele acestea minunate il merita pe Bach.

 Era sa uit, doamnelor si domnilor, Vaza cu liliac, de Sofia Ulubeanu.

PS. Nu stiu ce are blogger cu mine. Acuma mi-a decolorat toate linkurile, unde-i verdele meu frumos :((

Haendel , Harnoncourt si o profunda fericire

Am avut intentia de a scrie o cronica profesionista concertului din seara de 11 martie 2012. Insa acum prefer sa nu dau indicii exacte despre locul actiunii si toate personajele, mobile si imobile implicate, pentru ca ceea ce s-a intamplat acum mai putin de 24 de ore transcende toate aceste detalii.

Istoria acestui concert se intinde pe o perioada de mai bine de 15 ani. Eram inca eleva de liceu cand am inceput sa iau lectii de compozitie. La inceput a fost contrapunctul, aceasta e geneza devenirii mele, transformarii din "eu voi face muzica" in "eu voi fi compozitoare". Dupa ce am studiat cat de cat contrapunct palestrinian pe specii, o indeletnicire un pic desueta, dar fermecatoare si mai ales formatoare de suflet muzical (melodia este expresia inimii, desigur), am ajuns la etapa in care trebuia sa scriu un preludiu a la Bach. Dar pentru acel preludiu, trebuia sa invat modulatie diatonica, ceea ce nu era in programa de la liceu, desigur. Asa ca am pus mana pe discul cu Mattheus Passion , dirijat de Nikolaus Harnoncourt si cu Concentus Musicus si am ascultat coralul. In cele n plus 1 armonizari ale sale. Stiam lucrarea, dar ascultatul constient mi-a deschis niste porti pe care nu le banuiam a exista in interiorul meu. O curiozitate aproape exagerata pentru a afla de ce aici e acordul x si acolo e acordul y, o curiozitate care nu m-a parasit nici in ziua de azi, sunt inca foarte, foarte legata de muzica lui Bach si de traditie, mai ales sentimental, pentru ca limbajul meu componistic e propriu si actual as spune.

Etapa urmatoare a fost aceea de a lua partitura si de a invata , cantand coralul la pian, cum moduleaza Bach dintr-o tonalitate intr-alta. Da, nu am invatat armonia facand teme sordide din manuale, ci direct de la sursa. Cu profesorul langa mine, cel care mai tarziu avea sa devina capo di tutti capi in existenta mea de "mafioata pana la ultima saisprezecime", daca imi este permis.

Peste cateva saptamani aveam deja primul meu preludiu , am trecut la inventiuni, le-am scris cu mare placere si fantezie, dupa care drumul meu tonal s-a incheiat cu doua piese in forma de lied si o tema cu variatiuni. Pentru mine a fost o etapa senzationala, pe care o simteam pe deplin tranzitorie, stiam ca nu e bine sa dureze prea mult, insa cu atat mai incitant este sa incerci sa te exprimi intr-un limbaj muzical care a dat  deja sute de capodopere. Mie mi-a dat incredere ca dupa aceea voi putea compune exact cum vreau eu, ca imi voi gasi calea fiind sigura pe mine, fara prea multe bajbaieli (va spun un secret: nu exista compozitie fara sa simti ca bajbai. O anumita nesiguranta este inerenta evolutiei, trecerii de la o etapa la alta in viata interioara muzicala a creatorului)

Dar coralul din MP a ramas special pentru mine. De fiecare data cand il aud, imi amintesc de acele clipe de entuziasm copilaresc si de placerea imensa de a descoperi cum a pasit Bach dintr-o tonalitate in alta. Si totul se leaga de interpretarea lui Nikolaus Harnoncourt .

Calatoriile mele vieneze au ratat de fiecare data aparitia acestui gigant dirijor pe scena care l-a consacrat. Venea cu programe mirifice, iar eu eram deja plecata sau ajungeam peste 2, 3 zile. Cand am venit la operatie stiam ca va avea concertul cu Haendel, dar nu am crezut ca voi fi la 9 zile dupa in stare sa merg sa il ascult. Si totusi, minunea s-a indeplinit, iar vineri eram fericita posesoare a doua bilete, unul pentru mine si unul pentru invitata mea Adriana.

Programul, superb, concerte sacre de Haendel, pt  cor, diversi solisti si orchestra.

 De cum au pasit pe scena, protagonistii au fost intampinati cu foarte multa dragoste, sunt iubiti si respectati in Viena. Dirijorul a primit cele mai multe aplauze si imediat a inceput sa explice cate ceva despre lucrarea ce urma. Cu relaxare si cu mult umor. Apoi au cantat si amandoua am intepenit. De emotie, de interes, de placere. In partea a doua  au interpretat o lucrare mai lunga, Dixit Dominus Domino meo. Cu cinci solisti, cor si orchestra. Explicatia lui Harnoncourt a inceput cu o intrebare foarte adanca: cunoasteti vreun mare compozitor care sa nu aiba umor?  Raspunsul, evident, este ca marii compozitori au foarte mult umor. Asa este, e adevarul, chiar daca umorul lor consta uneori in idei muzicale pe care numai specialistii pe pot intelege. Pentru a clarifica de ce o lucrare tragica contine mult umor, iau si eu exemplul lui Ferko, e foarte accesibil: ganditi-va la filmele lui Chaplin, care sunt expresia pura a dualitatii umor nebunesc- tristete iremediabila. Asa ca si noi am auzit cum Haendel a ironizat functionarii de la Vatican care lucreaza dupa litera legii si nu dupa spiritul ei, dar am simtit din plin maretia citaului biblic ce spune in romaneste "  Tu esti Preot in veac dupa randuiala lui Melchisedec". Partea mediana a  compozitiei m-a dus cu gandul imediat la un fragment din Credo, Missa in si de Bach. Armonii stranii, inedite, de care orice compozitor contemporan ar fi mandru. Intrasera deja intr-o zona a tonalitatii foarte putin explorata in acei ani, ochii mi s-au umplut instanatenu de lacrimi, dar nu de melancolie, nici de fericire, poate de uimire, poate ca uitasem in vartejul gaurii negre in care ma invart de atata vreme...cat de frumoasa si cat de completa este muzica. 

Insa in mod clar, meritul este al interpretilor, pentru ca eu la concerte am mai fost des in ultima vreme. Am mai simtit soliditatea eventimentului artistic, complexitatea si maretia sa. Dar acum, ceea ce daruia Harnoncourt, cantand cu fiecare partida corala in parte, ca si cum ar fi omul cu o suta de de brate si de voci, si stand in acleasi timp aproape nemiscat, venea din alte sfere, nepamantene. Si cu toate acestea, atat de accesibile. Felul sau de a re-construi muzica are de-a face cu aducerea in etern a unui trecut  ce contine in mod neasteptat toate sentimentele prezentului. Este un act de creatie si inalta cercetare academica, dar  in acelasi timp este un act de iubire in forma sa cea mai pura, dezinteresata si nebuneasca. Harnoncourt se adreseaza inaltului intelectual si totodata pasionatului meloman, tragandu-i cu o senzationala forta dupa el intr-o aventura spirituala si sufleteasca din care iesi mai fericit, mai intelept, mai profund, mai frumos si mai bun....

Cum e omul Nikolaus Harnoncourt? (Atata cat l-am cunoscut in 10 minute in culise.) Fermecator. Glumet. Cu o sotie superba, un par alb ca in povesti si o dulceata infinita. Empatic, prevenitor, cu o vorba buna pentru fiecare, bun cunoscator al Romaniei.. Am auzit despre Enescu ca era asa. Exceptand faptul ca era un si mai bun cunoscator al Romaniei :)

Si mi-as fi dorit ca seara trecuta sa nu se termine niciodata.

(Fara cuvinte. Poza istorica:) )

Multumesc, Miriam!

Miriam este cea care m-a salvat de la moarte in noiembrie. E demult bunica noastra a tuturor, chiar daca oficial e doar prima soacra a sotului meu. A fost cel mai mare hematolog din Romania, sefa sectiei de pediatrie de la Fundeni. S-a uitat un pic la mine inainte de a face orice analiza si mi-a zis: cred ca ai anemie hemolitica. La 86 de ani.
Dupa care a dat cateva telefoane si a doua zi eram cu transfuzia in brat. A avut, ca de obicei, dreptate.

Ieri am citit pe un forum despre ingrijorarile unei mame . Copilul ei liceean il adora pe Hitler si are convingeri naziste. Multi au linistit-o, ca e doar o faza de razvratire.
Pe mine insa ma infioara. Mi se pare, ca si mamicii respective, groaznic. Oribil. Si nu mi se pare deloc inofensiv ce se intampla azi in Romania cu neonazi si legionarii. Este extrem de periculos.

Va las aici povestea lui Mirjam Bercovici. Nu mai am energie sa scriu mai mult, pentru ca sunt absolut revoltata de ingustimea mintilor unora. Si cred ca toate siturile alea de legionari ar trebui interzise :(

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/863359/Din-oameni-normali-am-devenit-psihopati/

si o mica parte din articol:

Miriam Korber-Bercovici ne arată o fotografie de la nunta verişoarei Silvia Sterberg. A fost făcută la Câmpulung, în 1935. Apar douăzeci şi patru de persoane. Destinele lor sunt ca un rezumat a ceea ce a însemnat Holocaustul: al cincilea, pe rândul de sus, e unchiul lui Miriam, Marton Szabó. A fost ucis la Auschiwtz. Al şaselea, alt unchi, deportat la Moghilev. Al şaptelea, fratele mirelui, arestat şi împuşcat de sovietici în 1941.

Pe rândul al doilea, a cincea de la stânga la dreapta, Eva Szabó, moartă la Auschwitz. A şasea, o mătuşă, deportată în Transnistria. Pe rândul al treilea: prima, o mătuşă împuşcată la cariera de piatră pe Bug. A doua, bunica Toni Korber, decedată în Transnistria, moartă de foame. A treia, verişoara, mireasa, împreună cu copilul ei de doi ani, împuşcaţi la cariera de piatră pe Bug. Al patrulea, mirele, arestat şi împuşcat de sovietici în 1941. Al cincilea, bunicul Abraham Korber, mort de foame în Transnistria. A şasea, mama mireului, decedată în Transnistria. Al şaptelea, tatăl mirelui, decedat în Transnistria. Jos: copiii Szabó, ucişi la Auschwitz, în 1944.

Peste ”explicaţia foto” se aşază tăcerea noastră. Doamna doctor Bercovici ne priveşte lung şi ne întreabă sincer: ”Cum să mai fim noi, supravieţuitorii, oameni normali?”

Şi mai e ceva. Fundamental. ”Am fost invitată să le vorbesc unor copii de şcoală generală. Ca să văd ce ştiu despre noi, i-am întrebat: ”Copii, voi aţi cunoscut vreodată vreun evreu?”. Nu mi-a răspuns nimeni. ”Voi ştiţi ce este un evreu?”. Au tăcut.

Aşa că i-am mai întrebat o dată: ”Dar ce este un jidan?”. Unul, mai curajos, mi-a spus că el ştie: ”Jidanul este un om rău, m-a învăţat bunica să mă feresc de ei, că sunt oameni care te fură şi când se uită la tine”. Atunci mi-am dat seama că toate vin din necunoaştere. Le-am zis: ”Copii, eu sunt o jidancă...””. Copiii au făcut ochii mari şi Miriam şi-a spus povestea. N-am fost acolo, dar se zice că, la sfârşit, unii plângeau.