time out

M-a ravasit asa de tare vestea despre Bibi ca nu mai sunt in stare sa vorbesc despre cartonase si altele asemenea.
O sa prelungesc si termenul pt preludiile si fugile de Bach cu o saptamana, din acelasi motiv. 30 aprilie sa fie.

Amintiri care-i pot salva Viața lui Bibi

Updates despre vânzări în josul textului.

Bogdana scrie pe blogul ei despre normalitatea în care ar trebui să ne situăm. Aceea de a dărui celor care au nevoie. Despre faptul că nu e nimic extraordinar în asta. Și are dreptate.
Din fericire, campania pentru Bibi a scos ce mai frumos din mulți oameni, iar asta nu poate fi decât minunat. Am fost martoră la cum s-au strâns 1770 de lei în 24 de ore. Pentru că nu am reușit să mă implic până acum, am avut senzația că asist la un miracol. Care m-a stors de energie în primă fază. timp de doua zile am intrat în gaura mea neagră, dar odată euforia consumată, am simțit un val de energie bună, caldă, benefică.
Și pentru că fotografiile s-au dat atât de repede (și mai avem înca două la vânzare, nu uitați!), m-am hotărât să mai scot la vânzare, într-o altă formulă.
Pentru asta, am apelat la bunii mei prieteni, http://calendare.yshop.ro/. La ei am făcut calendare pentru familie, cu poze ale copiilor. La ei mi-am printat teza de doctorat, ceea ce a fost absolut salvator, din foarte multe puncte de vedere, calitate, preț, stres, drumuri, am primit mereu ajutorul necesar, am primit totul la timp, acasă, mi-au fost suportate toate ideile de artistă zăpăcită și au fost rezolvate cu profesionalism desăvârșit.
Așa că nu am ezitat să le povestesc despre Bibi și vânzarea de fotografii, cu ideea unor calendare artistice care să îi fie dedicate. Răspunsul a fost prompt: da, le facem!
Mai mult decât atât, 20 % din încasările la comenzile de calendare familiale venite până pe 9 decembrie vor fi donate în contul lui Bibi.
Așa că, dacă vă doriți mai multe dintr fotografiile mele, acum e momentul. Le puteți vedea mai jos. .
Și dacă vreți să faceți un cadou special bunicilor, unchilor, mătușilor, le puteți oferi un calendar cu fotografiile copiiilor voștri, iar 20% din ceea ce plătiți va merge la Bibi, ca să crească mare.

Update. Unul vândut- 100 Euro. Am primit deja factura.

Frumosul, pentru Bibi

Trebuie sa vă spun că nu m-am așteptat să se vândă atât de repede fotografiile. Sunt extrem de fericită pentru asta și îmi reînnoiește certitudinea că oamenii sunt buni și vibrează la frumos, doar că uneori le trebuie un impuls din exterior. De fap, nouă, tuturor. Se ivește uneori câte ceva care ne răscolește, din motive pe care poate nici nu le intuim, dar e firesc așa, să rezonăm diferențiat.
Ceea ce nu am avut curajul să fac, e să bat la ușile (virtuale- ale) oamenilor să ii conving să facă același efort ca mine. Însă exista cineva în care am avut deplină încredere, un om deosebit, la care, atunci când mă gândesc, îl văd alături de familia sa minunată, îi simt cum emană toți trei bucurie, bunătate, iubire și compasiune sinceră, pură. Au fost alături de mine în toate încercările. Mi-au scris încurajări fără sa-i solicit, m-au înveselit, luat la fotografiat, ajutat și susținut fie numai cu câte o vorbă amuzantă la momentul potrivit sau o poză cu minunea mică.
Așa că nu-i de mirare că am îndrăznit să solicit jumătatea masculină a familiei, un fotograf cu totul și cu totul special, pentru imagini frumoase, de vânzare. Pentru Bibi. Mi le-a dat fără să clipească. Așa că mulțumim, Cornel Brad! Cornel are o dipsonibilitate uimitoare în a relaționa cu oamenii și în a suprinde cu îndrăzneală situații pe care nu oricine ar avea curajul să le imortalizeze. Iar la o analiză atentă (dar nu prețioasă-arogantă), eu una mereu descopăr, dincolo de ineditul situațiilor în sine, un ceva specific DOAR acelei fotografii, o nuanță foarte fină, dar totuși extrem de pregnantă care universalizează un sentiment profund uman și foarte acut descris.
La concret acum:
Prețul e fix: 150 de euro. Printul e realizat în condiții deosebite și voi pune dimensiunile în josul imaginilor.
Dupa ce dovada plății în contul lui Bibi vine la mine sau la Bogdana, o trimit la Cornel, care se va întâlni cu cumpărătorul sau dacă e cazul, va trimite fotografia în străinătate, caz în care o va înrăma corespunzător expediției (caserat cu passepartout), la dorința cumpărătorului.

Dimensiuni: 20/20 cm


Sper să-și găsească foarte repede proprietarii :) Poate fi și un f frumos și original dar de Crăciun pentru prietenii voștri.
Și încă odată, banii suntru Bibi. Sunt foarte , foarte puțini față de câți îi trebuie ca să se facă mare.

Scrisoare deschisă

În josul textului voi face niste updates.

Se împlinesc astăzi, 26 noiembrie 2011, doi ani de la momentul care mi-a schimbat definitiv cursul vieții. Nu, nu sărbatoresc și nici nu-mi place să-mi hranesc mintea cu propria-mi nefericire, de altfel, nefericită în acest moment nu mă simt. Nici nu aș fi scris despre asta în mod special. Dar am un motiv întemeiat pe care îți veți afla dacă parcurgeți acest text.

Boala m-a izbit tocmai în momentul în care planurile mele de viitor erau foarte bine așezate. Împlinisem 30 de ani, renovasem apartamentul, fetița intrase la școală, băiețelul avea doi ani și dependența lui de mine se estompa, aveam post la o Universitate, scriam pe două bloguri, unul personal, altul muzical, urma să fac școala de șoferi și să îmi scriu teza de doctorat. După ce aveam să fi terminat cu toate astea, mi-aș fi văzut liniștită de familie, compoziție și fotografie. Eram, în orice, caz, un om foarte împlinit pentru vârsta asta, care nu mai sperie pe nimeni și nu mai e considerată un prag al maturității. Cele mai importante aspecte erau rezolvate și urma o viață plină, obositoare, dar frumoasă.

În loc de asta, pe 26 noiembrie 2009, la sfatul dr. Mirjam Bercovici și trimisă de ea, am urcat cu eforturi supraomenești 6 etaje la Fundeni, pentru că liftul e „doar pentru urgențe”, ca să aflu de ce sunt galbenă și nu pot nici sa respir fără să obosesc, pentru că hemoglobina mi-a scăzut la 5, că am tensiune 15 și pulsul 140, că puteam să mor în orice clipă și ca sunt suspectă de leucemie.

Nu aveam buletinul la mine, exact în acea zi contractele la telefonia mobilă expirau, așa că foloseam o cartelă de pe care sunam pe fixul de acasă, abia mergeam și eram SINGURĂ în ditamai spitalul. Nu mai înțelegeam ce se petrece în jurul meu, țin minte doar că am fost condusă la altă secție, unde m-a primit o asistentă care mi-a cerut datele de identificare și m-a înțepat încă de un milion de ori. Apoi a venit doctorița care a început să planifice niște evenimente îngrozitoare: vorbea despre transfuzii și despre cum nu mi se găsește sânge că am grupa rară, puncție de măduvă, internare, leucemie, limfom, lupus, anemie, iar nu mai înțelegeam nimic și vroiam acasă.

Ca să nu mai lungim povestea, într-un final am primit și diagnosticul, anemie hemolitică autoimună, au urmat spitalizarea, transfuziile și de atunci o luptă continuă cu boala și mai ales o luptă continuă cu singurul tratament care mă ține în viață, adica medicamentele pe bază de cortizon. Am făcut și un fel de chimioterapie cu Rituximab, la Viena desigur, unde merg foarte des, pentru că în România nu e încă aprobat de asigurări pentru boala mea, urmează să fac și o splenectomie, sperăm să rezolve parte din problemă, știut fiind faptul că anemiile hemolitice răspund mult mai prost la splenectomii decât trombocitopeniile (iar cele din urma acționează mult mai perfid, pe nesimțite, fiind extrem de periculoase)

Într timp, m-am prefăcut că totul e în ordine. Am compus, am fotografiat, mi-am crescut copiii, mi-am scris doctoratul, am avut concerte, expoziții, am planificat la ideea prietenei mele compozitoare un festival. Exact ce aș fi făcut și fără boală. Nu vreți să știți însă cât mă costă, interior și exterior, aceasta mimare a normalității. Și totuși, am o viață. Mai mult sau mai puțin bună, eu încă trăiesc și încă fac planuri. Nu știu cât va dura. Nu știu când primesc următoarea lovitură, nu știu când vine următoarea recădere. Dar am avut, mulțumesc lui Dumnezeu, măcar 30 de ani în care am putut să mă construiesc pe mine însămi, în așa fel încât să pot oarecum merge mai departe.

Iar aici ajungem la punctul cel mai important al scrisorii mele. Sunt mamă, soție, artistă. Și sunt bătăioasă și încăpățânată. Și hipersensibilă. Așa că atunci când am văzut pentru prima dată pe bloguri cazul lui Bibi, mi-a făcut foarte rău. Tudor Daniel, zis Bibi, are anemie aplastică în forma ei cea mai rară, DBA. Sunt numai 600 de cazuri în toată lumea. Asta înseamnă ca e pe cortizon ca mine, că face transfuzii ca mine, dar că măduva lui NU produce celulele roșii, ca la mine. Și asta de când s-a nascut!!!

Și mi-am dat seama că la așa ceva nu mă pot gândi. E înfiorător, dar nu am energie să fac ceva în plus. Trebuie să mă fac sănătoasă. Treceam și printr-o depresie atunci, medicamentoasă, nu cred că mă poate cineva condamna pentru indiferență. Pentru că nu indiferență a fost, ci dimpotrivă, o mult prea intensă empatie.

Recitiți primele paragrafe ale scrisorii mele, iar apoi gândiți-vă că în locul femeii de 30 de ani e un bebeluș. Amplificați corespunzător frica, starea de rău fizic, pericolul, durerea, disperarea, necunoscutul. Apoi dublați rezultatul cu trăirile părinților acestui copilaș. Nu cred că e ceva ce puteți mai mult de o secundă imagina. Nu cred că se poate înțelege dacă nu ai fost acolo. Nici măcar eu nu pot să înțeleg pe deplin, pentru că eu am trăit cei 30 de ani (sună deodată mult, așa-i?), pe când Bibi are abia un an și cinci luni. Și doar o operație lungă și grea, un transplant de măduvă în Israel, îl poate ajuta să vă scrie peste 30 de ani o scrisoare asemănătoare. Iar pentru operație îi trebuie încă 140.000 euro.

M-am decis așadar să fac ceva. Să nu las să treacă pe lângă mine această avalanșă de stări. Pentru Bibi există o acțiune foarte frumoasă, a Bogdanei Dobre. M-am gândit să donez și eu ceva, dar ce? Ce ar aș putea da astfel încât să nu fiu judecată că o fac în interes propriu? Mi-am dat seama apoi că nu contează cum judecă unul sau altul. Drept pentru care am să donez din fotografiile mele, făcute după ce am fost diagnosticată. Voi reveni cu amănuntele pragmatice, vreau acum doar să spun că sunt fotografii grele, făcute cu patos, pentru ca măcar sufletul să îmi devină mai ușor. Și vreau să valorific consumul intens al realizării lor. M-au ajutat pe mine să îmi mențin speranța. E momentul să o dau mai departe.

Dacă nu doriți să cumpărați ceva, ci doar să îl ajutați pe Bibi să crească mare, puteți dona direct în conturile lui: LEI: RO24 BTRL 0140 1201 N396 55XX Banca Transilvania Titular cont: Filip Bogdan-Liviu CNP 1660903133678

Pe pagina lui găsiți conturile în euro și Paypal.

http://viatacudba.blogspot.com/

Am să vă rog să difuzați scrisoarea mea, să o dați mai departe. E mărturia unui om care a cunoscut infernul și care face o vizită acolo periodic. Nu mă jenez de această expunere publică. Nu am nimic de ascuns, e o poveste de viață ca atâtea altele. Mai ales că eu sunt dintre cei norocoși. Norocoasă să fi trăit 30 de ani sănătoși, să fi putut compune muzică, să fi putut fotografia, să am un soț și copii extraordinari, să fi pășit în viața adevărată de foarte tânără. Iar toate trăirile extreme mi-au dat consistență și mi-au întărit creația.

Și dacă un miligram din greutatea ce o poartă în suflet părinții lui Bibi s-ar putea evapora prin mărturia mea, atunci ea nu e zadarnică. Aș putea să închei cu sloganurile, perfect adevărate de altfel, Nu fiți indiferenți. Nu știți ce fericiți sunteți că aveți sănătate și variațiuni pe aceeași temă. În loc de asta, eu vă reamintesc altceva: viața, deși ne-o facem frumoasă și trebuie să o trăim cu bucurie, e foarte grea pentru toată lumea, fără excepție. Și te lovește atunci când nu te aștepți. Nimeni nu e scutit de probleme mai devreme sau mai târziu. Dar la Bibi este MULT prea devreme. Și e MULT prea grea.

Haideți să îl ajutăm să se facă bine. Și să se confrunte apoi doar cu normalitatea vieții.

Update 1. S-a rezervat fotografia nr 4, cu fetita pe rosu, pret 300 RON.

Update 2. S-au dat toate fotografiile. 50 Euro, 75 Euro, 100 USD, 150 EURO.

Ajutati-l pe Bibi!

Eu nu am putere sa scriu despre cazul lui, ma doare prea rau, ma termina si eu trebuie sa ma conserv pentru copiii mei, pentru stiu EXACT ce inseamna aceasta boala. A mea se numeste altfel, dar simptomele sunt aceleasi. Nu cred ca ma poate condamna cineva ca nu ma implic mai mult, dar nici sa tac nu se mai poate. Citind postul despre donarea de sange am rememorat toate clipele in care pt mine, la grupa mea rara, pur si simplu nu se gasea masa eritrocitara.
Cititi la Bogdana si la mama lui Bibi.
Va rog din suflet sa donati, fiecare ce poate.

„Pentru orice detalii(mai multe informatii despre DBA, evolutia fului nostru si acte medicale) va stam la dispozitie la adresa de mail: loristefan@yahoo.com.
Donatii se pot face si in contul deschis in acest scop pentru Bibi:
LEI: RO24 BTRL 0140 1201 N396 55XX
Banca Transilvania
Titular cont: Filip Bogdan-Liviu
CNP 1660903133678 ”