Updates

S-au rezervat aproape toate pozele, V-a mai ramas doar cea AN verticala.
Pretul ei este 150 de euro, e in format mare, inramata cu geam. O sa o masor mai incolo, aveam dimensiunile undeva dar nu le gasesc acuma. In orice caz, e MARE :P
Banii merg direct in contul lui Bibi, apoi copie dupa OP la mine sau la Bogdana si noi stabilim detaliile ca sa intrati in posesia fotografiei.

Scrisoare deschisă

În josul textului voi face niste updates.

Se împlinesc astăzi, 26 noiembrie 2011, doi ani de la momentul care mi-a schimbat definitiv cursul vieții. Nu, nu sărbatoresc și nici nu-mi place să-mi hranesc mintea cu propria-mi nefericire, de altfel, nefericită în acest moment nu mă simt. Nici nu aș fi scris despre asta în mod special. Dar am un motiv întemeiat pe care îți veți afla dacă parcurgeți acest text.

Boala m-a izbit tocmai în momentul în care planurile mele de viitor erau foarte bine așezate. Împlinisem 30 de ani, renovasem apartamentul, fetița intrase la școală, băiețelul avea doi ani și dependența lui de mine se estompa, aveam post la o Universitate, scriam pe două bloguri, unul personal, altul muzical, urma să fac școala de șoferi și să îmi scriu teza de doctorat. După ce aveam să fi terminat cu toate astea, mi-aș fi văzut liniștită de familie, compoziție și fotografie. Eram, în orice, caz, un om foarte împlinit pentru vârsta asta, care nu mai sperie pe nimeni și nu mai e considerată un prag al maturității. Cele mai importante aspecte erau rezolvate și urma o viață plină, obositoare, dar frumoasă.

În loc de asta, pe 26 noiembrie 2009, la sfatul dr. Mirjam Bercovici și trimisă de ea, am urcat cu eforturi supraomenești 6 etaje la Fundeni, pentru că liftul e „doar pentru urgențe”, ca să aflu de ce sunt galbenă și nu pot nici sa respir fără să obosesc, pentru că hemoglobina mi-a scăzut la 5, că am tensiune 15 și pulsul 140, că puteam să mor în orice clipă și ca sunt suspectă de leucemie.

Nu aveam buletinul la mine, exact în acea zi contractele la telefonia mobilă expirau, așa că foloseam o cartelă de pe care sunam pe fixul de acasă, abia mergeam și eram SINGURĂ în ditamai spitalul. Nu mai înțelegeam ce se petrece în jurul meu, țin minte doar că am fost condusă la altă secție, unde m-a primit o asistentă care mi-a cerut datele de identificare și m-a înțepat încă de un milion de ori. Apoi a venit doctorița care a început să planifice niște evenimente îngrozitoare: vorbea despre transfuzii și despre cum nu mi se găsește sânge că am grupa rară, puncție de măduvă, internare, leucemie, limfom, lupus, anemie, iar nu mai înțelegeam nimic și vroiam acasă.

Ca să nu mai lungim povestea, într-un final am primit și diagnosticul, anemie hemolitică autoimună, au urmat spitalizarea, transfuziile și de atunci o luptă continuă cu boala și mai ales o luptă continuă cu singurul tratament care mă ține în viață, adica medicamentele pe bază de cortizon. Am făcut și un fel de chimioterapie cu Rituximab, la Viena desigur, unde merg foarte des, pentru că în România nu e încă aprobat de asigurări pentru boala mea, urmează să fac și o splenectomie, sperăm să rezolve parte din problemă, știut fiind faptul că anemiile hemolitice răspund mult mai prost la splenectomii decât trombocitopeniile (iar cele din urma acționează mult mai perfid, pe nesimțite, fiind extrem de periculoase)

Într timp, m-am prefăcut că totul e în ordine. Am compus, am fotografiat, mi-am crescut copiii, mi-am scris doctoratul, am avut concerte, expoziții, am planificat la ideea prietenei mele compozitoare un festival. Exact ce aș fi făcut și fără boală. Nu vreți să știți însă cât mă costă, interior și exterior, aceasta mimare a normalității. Și totuși, am o viață. Mai mult sau mai puțin bună, eu încă trăiesc și încă fac planuri. Nu știu cât va dura. Nu știu când primesc următoarea lovitură, nu știu când vine următoarea recădere. Dar am avut, mulțumesc lui Dumnezeu, măcar 30 de ani în care am putut să mă construiesc pe mine însămi, în așa fel încât să pot oarecum merge mai departe.

Iar aici ajungem la punctul cel mai important al scrisorii mele. Sunt mamă, soție, artistă. Și sunt bătăioasă și încăpățânată. Și hipersensibilă. Așa că atunci când am văzut pentru prima dată pe bloguri cazul lui Bibi, mi-a făcut foarte rău. Tudor Daniel, zis Bibi, are anemie aplastică în forma ei cea mai rară, DBA. Sunt numai 600 de cazuri în toată lumea. Asta înseamnă ca e pe cortizon ca mine, că face transfuzii ca mine, dar că măduva lui NU produce celulele roșii, ca la mine. Și asta de când s-a nascut!!!

Și mi-am dat seama că la așa ceva nu mă pot gândi. E înfiorător, dar nu am energie să fac ceva în plus. Trebuie să mă fac sănătoasă. Treceam și printr-o depresie atunci, medicamentoasă, nu cred că mă poate cineva condamna pentru indiferență. Pentru că nu indiferență a fost, ci dimpotrivă, o mult prea intensă empatie.

Recitiți primele paragrafe ale scrisorii mele, iar apoi gândiți-vă că în locul femeii de 30 de ani e un bebeluș. Amplificați corespunzător frica, starea de rău fizic, pericolul, durerea, disperarea, necunoscutul. Apoi dublați rezultatul cu trăirile părinților acestui copilaș. Nu cred că e ceva ce puteți mai mult de o secundă imagina. Nu cred că se poate înțelege dacă nu ai fost acolo. Nici măcar eu nu pot să înțeleg pe deplin, pentru că eu am trăit cei 30 de ani (sună deodată mult, așa-i?), pe când Bibi are abia un an și cinci luni. Și doar o operație lungă și grea, un transplant de măduvă în Israel, îl poate ajuta să vă scrie peste 30 de ani o scrisoare asemănătoare. Iar pentru operație îi trebuie încă 140.000 euro.

M-am decis așadar să fac ceva. Să nu las să treacă pe lângă mine această avalanșă de stări. Pentru Bibi există o acțiune foarte frumoasă, a Bogdanei Dobre. M-am gândit să donez și eu ceva, dar ce? Ce ar aș putea da astfel încât să nu fiu judecată că o fac în interes propriu? Mi-am dat seama apoi că nu contează cum judecă unul sau altul. Drept pentru care am să donez din fotografiile mele, făcute după ce am fost diagnosticată. Voi reveni cu amănuntele pragmatice, vreau acum doar să spun că sunt fotografii grele, făcute cu patos, pentru ca măcar sufletul să îmi devină mai ușor. Și vreau să valorific consumul intens al realizării lor. M-au ajutat pe mine să îmi mențin speranța. E momentul să o dau mai departe.

Dacă nu doriți să cumpărați ceva, ci doar să îl ajutați pe Bibi să crească mare, puteți dona direct în conturile lui: LEI: RO24 BTRL 0140 1201 N396 55XX Banca Transilvania Titular cont: Filip Bogdan-Liviu CNP 1660903133678

Pe pagina lui găsiți conturile în euro și Paypal.

http://viatacudba.blogspot.com/

Am să vă rog să difuzați scrisoarea mea, să o dați mai departe. E mărturia unui om care a cunoscut infernul și care face o vizită acolo periodic. Nu mă jenez de această expunere publică. Nu am nimic de ascuns, e o poveste de viață ca atâtea altele. Mai ales că eu sunt dintre cei norocoși. Norocoasă să fi trăit 30 de ani sănătoși, să fi putut compune muzică, să fi putut fotografia, să am un soț și copii extraordinari, să fi pășit în viața adevărată de foarte tânără. Iar toate trăirile extreme mi-au dat consistență și mi-au întărit creația.

Și dacă un miligram din greutatea ce o poartă în suflet părinții lui Bibi s-ar putea evapora prin mărturia mea, atunci ea nu e zadarnică. Aș putea să închei cu sloganurile, perfect adevărate de altfel, Nu fiți indiferenți. Nu știți ce fericiți sunteți că aveți sănătate și variațiuni pe aceeași temă. În loc de asta, eu vă reamintesc altceva: viața, deși ne-o facem frumoasă și trebuie să o trăim cu bucurie, e foarte grea pentru toată lumea, fără excepție. Și te lovește atunci când nu te aștepți. Nimeni nu e scutit de probleme mai devreme sau mai târziu. Dar la Bibi este MULT prea devreme. Și e MULT prea grea.

Haideți să îl ajutăm să se facă bine. Și să se confrunte apoi doar cu normalitatea vieții.

Update 1. S-a rezervat fotografia nr 4, cu fetita pe rosu, pret 300 RON.

Update 2. S-au dat toate fotografiile. 50 Euro, 75 Euro, 100 USD, 150 EURO.

I am crazy

Ce face un om normal la cap cand face o recadere nasoala la o boala dubioasa?
Desigur, isi scrie doctoratul si organizeaza un festival !

Asadar, e oficial.
InnerSound , Festival de arte contemporane.
Bucuresti, 28-30 august 2012, Muzeul Taranului Roman, Bucuresti.

avem FB:
https://www.facebook.com/InnerSoundFestival/

si avem o descriere sintetica aici:
http://no14plusminus.ro/2011/11/25/innersound-new-arts-festival/

acum, pot sa ma odihnesc 2 zile.
Ca dupa aia o iau de la capat.

Rezumatul rezumatului -finished!

Teza de doctorat „Funcția memoriei în construcția timpului muzical” investighează procesele temporale și de memorie - structurile tari ale materiei ideatice utilizate de toate artele- din timpul compunerii, interpretării și receptării muzicii de tip european. Studiul memoriei din perspectivă istorică a relevat importanța criteriului pregnanței și efortului rememorării ideii, sentimentului, materiei sonore, regăsite în concepțiile multor filosofi.
Analiza tipurilor de timp ce intră în componența unei lucrări a dus la concluzia că în fiecare compunere, interpretare și receptare a muzicii are loc o veritabilă polifonie de timpuri. Mai multe tipuri de timp (newtonian, bergsonian, relativitate, circular, în spirală și altele) se pot regăsi într-o singură lucrare, în proporții diferite. Conceptul de polifonia timpurilor se referă și faptul că prezentul și trecutul se suprapun în puncte nodale ale compozițiilor, determinând cursul acesteia. S-au cercetat grafismul muzical și temporalitatea partiturilor grafice, punându-se, în premieră , muzica în relație cu arta fotografică. S-a observat că, similar actului muzical, memoria ierarhizează obiectele imaginii în funcție de pregnanța lor, organizându-le în timp. Acest fenomen a fost demonstrat și prin creația proprie, muzicală și vizuală.

Copyright: Sabina Ulubeanu.

Toamna vieneza in viziunea Sofiei

De la Viena

E frig tare, si vant si ploua. dar pt Sofia e de vis.
pacat ca are parte si de spitale. N-o prea consoleaza ca e cel mai grozav din Europa, daca are de asteptat.
In concluzie, o sa ma iubiti si daca incep sa extrag chestii din mine, nu?
Joi fac vaccinurile.
peste o saptamana venim acasa.
Imi sustin dizertatia la doctorat, si dupa Anu nou candva actionam.

incepem sa exageram

programul fetitei mele devine absolut nebunesc.
Trebuie sa ma gandesc la optimizari. Daca as fi sanatoasa, ar fi simplu, dar eu NU sunt si nu o pot ajuta. Singura nu are cum sa faca fata.
Pana le gasesc, va las aici o maxima care mi s-a revelat in dimineata asta:
In copilarie, copilul are o singura treaba: sa afle cine e. ATAT.

ne jucam

printre picaturi.Cine spunea ca nu pot iesi poze de mare, maaaaaaaaare interes si daca nu iesi din casa? :))

NU la gradinita Disney

de ce? aflam de la Zu.

Inscrieri la Scoala de Fotografie

Despre gradinita

Am ezitat mult daca sa scriu despre asta sau nu, dar pana la urma am decis sa public ca sa pun closure.
In luna mai am pornit cu copilul spre o gradinita de stat f aproape de noi, care imi fusese laudata. Si pe drept cuvant, e mare, spatioasa, au tot felul de activitati extra, doamna amabila si nu cu multi copii in clasa. Baiatul meu s-a dus imediat pe un scaunel si mi-a cerut sa plec acasa, ca el ramane acolo sa deseneze. Semn bun.
L-am inscris si urma sa revin in iunie pentru sedinta. Din pacate, eu atunci am facut o recadere nasoala si nu am putut. Apoi vara am stat la munte sa imi scriu doctoratul (btw, mai am f putin, tineti pumnii ca iar manifest o scadere de energie). Doamna a fost f f amabila si telefonic mi-a anuntat prietena ca copilu e e la ea in grupa si ca totul va fi in ordine. Am apreciat si nu uit.
In fine, ne-am intors acasa si luni de dimineata am imbracat copilu frumos si am plecat la gradi. Fericit nevoie mare, si-a das jos ghiozdanelul, si-a pus papuceii si m-a expediat acasa.
La ora 13 m-am dus sa il iau si nu terminase mancarea, dar m-a vazut prin usa deschisa(ca era f f cald acolo) si s-a repezit la mine DISPERAT, s-a dus glont la dulapior, si-a scos tot de acolo si m-a implorat sa mergem acasa. Unde nu am reusit sa scot nimic de la el decat ca nu a avut voie paine in ciorba. Fleacuri, zic eu, se va obisnui, dornica sa nu dau importanta la amanunte. Insa a doua zi de dimineata copilul nu a vrut cu niciun chip sa intre in clasa. Ne-am invartit, ne-am rasucit, pana la urma am plecat acasa. Doamna m-a facut un pic atenta ca nu sunt ferma si poate el e mai sensibil.
A treia zi l-am luat si pe tati cu noi. Tati care, sa nu uitam, a fost profesor ani de zile. Povestea se repeta, Ghe nu a vrut sa intre in clasa, si ar fi fost dispus cu rucsacelul in spate (semn ca nu il las acolo....)

Dar atunci s-a produs declicul. Doamna a iesit din clasa si m-a intrebat ce nu i-a placut. Am indraznit sa povestesc despre painea in ciorba. Ei bine, a urmat adevarul si anume:

1. la gradinita nu suntem la cresa, nu punem paine in ciorba, aici ii invatam maniere si ii pregatim pentru viata
2. nu se intra cu rucsacel, eu trebuie sa fiu ferma, sa il dezbrac si sa plec, iar copilul TREBUIE sa ma asculte, altfel ce ne facem? va deveni un mic tiran
3. nu are voie sa isi manifeste nemultumirea: „a dat din picior....aaaaa, pai m-am lamurit”

Dupa care doamna a intrat in clasa si a inchis usa dupa ea, nemaschitand nici un gest de apropiere fata de copil (pe care recunosc, l-a incercat in ziua 2)
M-am uitat la sotul meu (repet, fost profesor care stie exact cum functioneaza copiii, par grizonat, pantalon la dunga , privire demna ;D si caruia nu i s-a acordat nici macar cea mai vaga atentie) . Sotul meu s-a uitat in apoi la mine, si l-am intrebat, ei, tu te-ai lamurit? si el a zis, da, m-am lamurit. Ne-am luat copilul de mana si am plecat.

O sa ma intrebati de ce nu am ripostat la ce a zis doamna. Cuvinte pe care sotul meu le-a calificat simplu: obraznicie.
Pentru ca eram deja hotarata ca daca copilul refuza a doua oara sa intre, il retrag si gata. Gradinita era pentru el, nu pentru mine. Ba dimpotriva, mie imi va face rau inscrierea lui in colectivitate, pt ca eu la orice raceala risc recaderi grave.

Dupa acest episod, ne-am dus sa vizitam fosta gradinita a Sofiei, privata si putin mai departe decat cealalata. Unde a fost primit cu dragalasenie si doamna directoare s-a jucat cu el jumatate de ora afara in curte. Unde a doua zi l-am dus la ora cand ies copiii afara si educatoarea, o fata f tanara si sufletista l-a luat si a stat cu el in plus, cat timp ceilalti copilasi erau la ora de germana. Unde a vrut sa intre in clasa. Unde a doua zi, fiind primit tot afara la joaca , a intrat in clasa si a facut si lectie de engleza si stie sa zica gubai :) si a mancat aproape tot si s-a apropiat de copii. Unde educatoarea mi-a spus. doamna, vad ca ii place f f mult sa cante , deci l-a urmarit si l-a studiat prin joc.

Nu neg ca doamna de la prima gradi , pe care am vazut-o imbratisata de multi copii, ajunge la sufletelele lor. Pur si simplu la al lui Gheorghe nu a ajuns si pt mine e un motiv suficient sa nu il „adaptez” cu anasana. Viata e lunga si grea si frustrari tot vor fi, daca imi sta in putinta sa evit unele inutile, o voi face, pentru ca de aia sunt mama lui.

Cu aceasta, ma intorc la scrisul tezei, ca micii mei tirani sunt la munte si am un pic de liniste (daca se poate numi liniste statul la bloc in Bucuresti....)

sa citim:)

Ce inseamna copil bun?

Am o mare problema. Incepe clasa a treia si cica e f greu sa faca fata cu brio. Acest cu brio ma sperie rau. Cica concursurile de mate sunt complicate, la scoala trebuie din ce ce in ce mai mult sa lucrezi acasa, teme si nu numai, noi avem si pianul, unde trebuie sa studieze in fiecare zi, am fi vrut si un sport.
Cica un copil bun nu se multumeste cu manualul ci face f mult in plus, chestii care la scoala nu se prea abordeaza, dar la concursuri se dau.
Din experienta, fiecare concurs are tipul lui de probleme. Pana acuma am gasit un sg concurs care sa para simpatic (dpdv al matematicii), dar ce te faci ca tot asa, daca nu ai facut genu ala de exercitii o incurci.
Cica toate diplomele astea mititele conteaza la admiterea la liceu, ca parte din nota.

Atunci, cand se mai joaca, cand isi mai scrie povestile, cand mai picteaza, cand mai merge la un teatru, concert, vizita, cand mai citeste?


Eu am un copil f bun, constiincios, nu suporta sa nu aiba temele scrise, o amuza (daca nu e constransa) orice face parte din cunoastere. Si totusi, eu ca mama, nu fac fata.... iar copilul meu, desi exceptional ca potential, nu e in topul topurilor, din cauza MEA, care nu stiu ce trebuie facut suplimentar. Si nu sunt convinsa ca ii trebuie....
Cum fac ceilalti copii oare? De fapt, cum faceti voi, ceilalti parinti?

La Festivalul Enescu

Pentru prima data in isotria festivalului va avea loc si un workshop de compozitie. Se anunta foarte interesant.
Aici este intregul program

Multumesc

Celor 101539 vizitatori de cand mi-am pus sitemeter. Nu stiu exact ce inseamna asta, teoretic nimic, practic , sper sa am ce da, nu doar ce culege de la cei care intra pe blogul meu.

Wagner for dummies

Yumiii

retete simple si delicioase, potrivite pentru mame ocupate, domni independenti, femei de cariera, bune de impresionat musafirii.
adica,
Sabrina prin casa

e o cvasicoincidenta de nume, care mie mi se pare f draguta, dar nu, nu am nicio legatura cu minunatiile de-acolo, din pacate...:P

Ajutati-l pe Bibi!

Eu nu am putere sa scriu despre cazul lui, ma doare prea rau, ma termina si eu trebuie sa ma conserv pentru copiii mei, pentru stiu EXACT ce inseamna aceasta boala. A mea se numeste altfel, dar simptomele sunt aceleasi. Nu cred ca ma poate condamna cineva ca nu ma implic mai mult, dar nici sa tac nu se mai poate. Citind postul despre donarea de sange am rememorat toate clipele in care pt mine, la grupa mea rara, pur si simplu nu se gasea masa eritrocitara.
Cititi la Bogdana si la mama lui Bibi.
Va rog din suflet sa donati, fiecare ce poate.

„Pentru orice detalii(mai multe informatii despre DBA, evolutia fului nostru si acte medicale) va stam la dispozitie la adresa de mail: loristefan@yahoo.com.
Donatii se pot face si in contul deschis in acest scop pentru Bibi:
LEI: RO24 BTRL 0140 1201 N396 55XX
Banca Transilvania
Titular cont: Filip Bogdan-Liviu
CNP 1660903133678 ”

George Enescu

Astazi se implinesc 130 de ani de la nasterea lui George Enescu. Majoritatea il cunosc dupa cele doua rapsodii, mai ales prima. Lucrari de tinerete, foarte bine scrise, simpatice foc, dar nu transcendentale.
Adevaratul Enescu e inovator pana la limita suportabilitatii. Transcende orice stil si limbaj. Modifica timpul si iese din masurabil.
A scris muzica spectrala inainte de orice definitie a acesteia. A scris eteorofnic MULT inainte ca Boulez sa-si fi asumat, complet fraudulos, reinventarea acestei sintaxe muzicale.

Today we celebrate 130 years from George Enescu's birth. He is well known for his 2 Romanian Rapsodies, composed when he was very young. These are really cute works, extremely well written, but not transcendental ones.
The real George Enescu inovates beyond all bearing. He rises above any style and musical language. He totally modifies time perception and the feelings in his works cannot be measured.
George Enescu wrote spectral music long before the term was even released (carillons nocturnes for piano). He wrote heterophonic music long before Pierre Boulez unfairly claimed the re-invetion of this musical syntax.
My favourite works (in this period of my life) are:

Angelina cea isteață

Va rugam sa nu preluati povestea fara sa apuc sa intreb autoarea. Drepturile ii apartin. Multumim!

Angelina cea isteață

O poveste de Ada Sofia Ulubeanu.

A fost odată o fetiță care se numea Angelina. Când a împlinit 7 ani, a mers la școală în clasa 1. Când a văzut cât de ușor e, s-a plictisit să rezolve toate problemele acelea ușoare. Voia să fie mai greu. Peste un an a intrat în clasa a 2-a. A văzut că e la fel de ușor . A terminat anul cu bine și s-a gândit că in clasa a 3-a o să fie și mai ușor. Părinții i-au spus că o să aibă și mai multe materii. Angelina s-a bucurat de asta.

A trecut vara. E în clasa a 3-a. Îi place și s-a gândit că în clasele mai mari o să fie și mai frumos.dar ca să fie în clasele mai mari trebuie să crească. Dar ea avea doar nouă ani, nu era deloc mare. Și dacă nu va mai crește niciodată? La asta nu se gândise. Poate așa era. Și mai erau șapte luni pâmă la ziua ei....

Se gândi că dacă își punea o dorință la o stea căzătoare se va îndeplini. dar ea știa că stelele căzătoare sunt doar în august. Dar era abia ianuarie! Cum își putea pune o dorință? Se gândi la alte modalități dar nu își aminti niciuna.

Mai erau 5 zile până la ziua Angelinei. 4, 3, 2. Nu mai putea aștepta!...

De ziua ei, mama o duse la cinematograf să vadă „Frumoasa din pădurea adormită”. Apoi veni și școala cu temele.

Apoi veniră ploile și frigul. Angelina se îmbolnăvi și nimeni nu își dădea seama. În sfârșit, fu chemat doctorul. Spuse că Angelina are gripă și că trebuie să mănânce în fiecare zi o supă fierbinte și să stea în pat. Asta dură o săptămână în care să nu mai poată merge la școală. Degeaba sărea cățelușul împrejur. Fetița îl mângîia distrată și el pleca să se culce în colțișorul lui.

Angelina deveni foarte gânditoare și îi plăcea mult să citească. Citea basme. Recitise de multe ori nenumărate cărți.. Așa că hotărî să nu mai citească basme ci cărțile pe care le citesc mama și cu tata. Dar se juca la fel de mult.În curând deveni foarte serioasă și foarte deșteaptă, ca adulții.

Putea să răspundă perfect la întrebările: Ce e mai gras în lume? Ce este mai bun? Ce aleargă mai iute? Atât de mult își dorea să fie mare. Și peste 10 ani văzu cum este fii mare. Era mult mai greu.

Dar se trezi din somn și văzu ca este abia în copilărie.

Sfârșit

scrisă în 24 iulie 2011

10 pentru care sunt recunoscatoare

Leapsa de la Bogdana.
Sunt asa prinsa cu teza (deci de bine) incat scriu repejor. Desi sunt multe lucruri pe care situatia de 2 ani incoace mie le-a furat de sub nas (de exemplu mersul pe munte pe poteci nestiute:D), am avut timp sa ma gandesc la lucurile bune:

1. Intuitia mea. La pachet cu instinctul. Fara astea doua nu aveam acuma doi copii mari si evident superbi, geniali, deosebiti (si tot ce va mai trece prin cap cand va ganditi voi la ai vostri :P ). Acuma nu mai am voie sa fac copii, deci sunt foarte recunoscatoare pentru ei si multumesc celor doua mai sus mentionate care m-au facut sa le dau nastere la 23, respectiv 28 de ani. Mai planificasem in sinea mea unul pe la 33, 34, dar, cum spuneam, zic un multumesc mare de tot pt cei care deja sunt.
   
2. Norocul picat din cer care ne-a facut sa putem iesi din Bucuresti cand vrem noi.
3. Prima mea profesoara de pian care a crezut in mine si in momentele rebele ale adolescentei si fara ajutorul careia nu m-as fi putut duce la Viena la tratament si ce-o mai fi urmand.
4. Sotului meu care , desi uneori imi este cel mai mare critic, este si cel mai aprig sustinator si care si-a asumat rolul de a ingriji vedeta familiei. Concerte, expozitii, doctorat, calatorii medicale carora le asociez expeditii culturale, orice tine de cariera mea si eu vreau sa fac, el e acolo sa aiba grija de copii si de casa. Sincera sa fiu, nu cunosc niciun barbat care sa fi fi facut asta la scara la care o face sotul meu. Care sa fi dat interesele lui personale TOTAL deoparte ca sa pot straluci eu. Cunosc numai milarde de neveste care fac asta.
5. Internetul fara de care as fi fost complet izolata . Nu zic mai mult, ca se stie ce si cum.
6. Prietenelor mele din copilarie, Magda, Anca si Monica si prietenei mele de la Viena fara de care sederea acolo ar fi fost pur medicala, datorita ei si familiei Monicai, Viena a devenit a doua casa si o rampa de lansare.
   
7. Prietenilor virtuali care m-au sustinut uneori mult mai bine decat familia. E firesc, familia face partea fizica, sufleteste au si ei nevoie sa fie sustinuti.Nu reprosez chestii familiei :)
8. O sa par aroganta, dar sunt recunoscatoare ca m-a inzestrat Dumnezeu cu talent. Vine la pachet si cu reversul medaliei, chinurile creatiei si altele asemenea, dar ce ma faceam fara ? Asa, exista un punct stabil in viata mea pe care nimeni nu mi-l ia.
9. O sa par acum foarte ciudata, dar intr-un fel sunt recunoscatoare conjuncturii prin care trec, pentru boala mi-a aratat care sunt limitele, fizice si psihice. Experientele near death prin care am trecut n-au facut altceva decat sa ma inversuneze si mai tare sa traiesc, sa creez. Intr-un fel arata ceva creat de un om care a fost aproape dincolo si altfel creatia unuia care doar a baut berica si a mancat mititei all his life, nu? :) Toate astea m-au ajutat sa ma bucur de viata mult mai mult atunci cand ma simt bine. Stiu ca ma mai deprim uneori, dar cand ma simt bine, jur ca savurez fiecare clipa cu totul altfel. Perceptia mea s-a amplificat mult, sunt lucruri pe care nu le inveti din nicio carte. Sunt recunoascatoare ca le cunosc.
10. Ca exista Bach .Punct.

Dau mai departe oricui vrea sa o preia, sunt curioasa tare ce spuneti, deci link pliz :). Iertati-ma ca nu am acuma putere sa nominalizez, da chiar trebuie sa termin teza aia de doctorat .

tot despre alaptare si despre normalitate

Eu am mai tot scris despre asta. Dar am citit acum povestea nr 1 a Bogdanei si m-am socat de asemanari. Sigur si deosebiri.
Eu eram mult mai tanara, abia implinisem 23 de ani, fetita mea a avut 2.7 kg, desi la termen, n-a facut cadere dupa nastere, (cred ca pt o proaspata mama nu exista trauma mai mare, sa nu fie copilul in perfecta stare de sanatate, numai si-atata si e destul sa te deprime iremediabil si sa nu-ti mai pese de niciun alaptat) , deci a mea a stat doar un pic la oxigen, deh, cezariana la rece ca era transversa si nu mai crestea de loc ca nu mai exista decat o lingura de lichid, cum mi-a zis medicul in timpul operatiei samd.

Am mai povestit, reiau pe scurt, ranile mele au durat 2 luni si jumatate, aveam spectrul reintoarcerii la facultate permanent agatat in minte, copilul nu crestea cat ar fi vrut cartile mamei. Salvarea noastra a fost tot dr Culcer. Atunci, in 2002, era in plin avant si forta (si acuma este), ea a fost medicul neonatolog al Sofiei, a vazut-o din secunda 1, a venit la orice apel disperat de-al nostru, m-a incurajat nespus, in tot, cu panicile alea nesabuite din capul meu, cu pozitia de alaptat, cu mersul meu la facultate, cu mancatul bine, nu prostiile de regim, imi evidentia mereu starea buna a copilului, precocitatea extrema, asta la amandoi, au fost uimitori din punctul asta de vedere. Sa va explic de ce: nu ca ar conta peste ani ca ei efectiv s-au ridicat in picioare la 6 luni, nu , nu exagerez si nu spun povesti pescaresti, asta e adevarul. Ca de la 5 luni jumate mergeau de-a busilea etc etc. (de mers in picioare mai tarziu, ca 4 labe e mai haios, or fi considerat copiii mei). Dar e foarte foarte important pt o tanara mama care aude in cor vaaaaai ce miica e, vaaai plange la o ora dupa ce a supt (aiurea, copiii mei au avut momente in care au supt 20 din 24), asa, revenind, e foarte important sa ai un medic care iti spuna: Uita-te la COPIL, nu te uita la cantar si centimetru. Si intr-adevar, copiii erau psihic si motric excelent dezvoltati, udau cate scutece trebuie, si alte mici amanunte din astea care de fapt dau masura bunastarii generale.

Dar nu v-am spus niciodata despre alt medic minunat, care m-a ajutat doar cu o simpla conversatie la telefon. Se numeste Gina Palicari. Ei ii datorez foarte mult, si anume toata abordarea mea ca mama.
pe langa sfaturile cu alapteaza la cerere, laptele matern se digera imediat, alaptarea se face pana la doi ani si peste, Ea este cea care mi-a spus sa-mi tin in brate tot timpul copilul, sa imi amintesc ca copilul ma iubeste neconditionat, sa las vinovatia si sa fac absolut tot ce fac din iubire. Si sa-mi ascult instinctul.
Ei bine, au fost cuvintele magice, pentru ca dupa aceea nici ca am mai ascultat sfaturile binevoitorilor. Nu a fost mai usor fizic, dar cu siguranta a fost mai usor psihic.

Bogdana vorbea despre determinare, asa este, eu n-am avut niciodata biberoane si lapte praf in casa. As fi considerat ca fac o crima . Asa credeam eu atunci. N-as vrea sa considere ca vreau sa discreditez pe cineva, pur si simplu pentru MINE ar fi fost un scurt circuit sa o iau pe calea cea mai usoara si sa nu dau copilului ceva ce AM, sa nu trec peste ranile care m-au tinut 10 saptamani pana au inceput sa se vindece si altele asemenea.

Si vreau sa mai spun ceva foarte important, cu riscul sa ofensez toate mamele care au trecut prin greutati infioratoare, ca Bogdana, ca mine. Ei bine, desi sunt mandra de mine, nu mi se pare deloc eroism. Stiti cum mi se pare acuma, dupa atatia ani? Mi se pare absolut NORMAL. Mi se pare ca e doar primul dintr-un lung sir de evenimente care iti pun la incercare fiinta, in sensul de fiinta ta parinteasca. E FIRESC sa treci peste dureri, temeri, incertitudini. Mi se parea ca e o mare vitejie ca eu la 23 abia impliniti am reusit. Ei bine, nu. Nu e nicio vitejie. Viata iti ofera momente mult mai grele de atat.
Sa treci peste primele chinuri ale alaptarii e cel mai mic dintre ele.

Inca odata, nu vreau sa ofensez pe nimeni, copiii mei sunt mari de-acuma, alaptarea este un capitol incheiat pentru mine. Insa din experienta ultimilor doi ani, pot spune ca ce a fost atunci e floare la ureche fata de ce e acuma. In plus, stiti vorba aceea: kleine Kinder, kleine Sorgen, grosse Kinder, grosse Sorgen...

Alaptatul poate fi greu, dureros, infiorator pe alocuri. dar e cea mai usoara parte din cate urmeaza. Ce am facut eu a fost pur si simplu...normal.

party people

si-am mai trait un an

colturi.

in rest....

Ma simt inchisa si cu inima de plumb, ca si cum toata lumea are sufletul liber numai eu la inchisoarea doctoratului. Fiecare zi care trece si nu-mi iese la socoteala numarul de pagini e o tortura.

mai scriu intr-un loc

Cercul fotopoetilor disparuti

cine-i mai tare

platon sau socrate? :D

Dezbatere

Pentru cine e mai complicat?
Pentru persoana bolnava sau pentru cei din jurul ei?

Cateodata ma bucur ca sunt eu impricinata, ma gandesc ca exista legea compensatiei, asa ca cei apropiatati vor fi astfel scutiti de necazuri de genul asta. Si chiar pot sa spun ca in anul scolar 2010-2011 pot sa numar pe degetele de la o mana episoadele de mica imbolnavire ale ambilor copii. Ceea ce ma bucura imens, si daca e sa aleg, aleg cu ochii inchisi sa fie asa.

Pe de alta parte, pentru mine e mai "simplu".
Am diploma de la medic si gata. fac ce pot, cum nu pot, trebuie sa ma opresc. Sotul nu are aceeasi diploma, asa ca el nu se opreste.

Oare cine duce greul?

sunt ocupata si-mi prinde bine

Imi scriu doctoratul , lucrez la un proiect absolut fantastic, care daca iese, va fi incununarea nebuniei. Nu dau detalii, doar ma laud:D
Nu-i asa ca-s sarita de pe fix ? In halul in care ma aflu:) dar vad ca rezist deocamdata.

selbstportrait im dunkel

http://www.youtube.com/watch?v=ZC7Kxh8FAsM

Africa in Museums Quartier

 

ne dam huta

si mai avem 6 luni de stat cu splina. asa a zis nenea doctoru de la AKH cand a vazut in ce hal se joaca hemoglobina mea. Mi-a luat si proba de transfuzie, jmekeru.

de vara

Draga Maria, executat :)




la mine criteriul e intai si intai sa intre partituri in ea;)

10 lucruri frumoase, doar ale mele

leapsa de la Bogdana, care lucreaza fin sa ma scoata din depresie. Crezi ca nu mi-am dat seama:) Multumesc si te iubesc!


1. Cafeaua mea de dimineata in cana ca o halba de bere. neagra cu un strop de lapte. Am perioade in care nu beau, deci nu e neaparat nevoie, e placere in stare pura.

2. My Apple.


Nu e inca folosit la maxima capacitate, dar promite. Nu-mi dau seama cum am trait fara el:)

3. My Pentax. E vechi, e uzat moral, dar ma face fericita.

4. Pantofii. Cei mov de la Camper in primul rand, dar Naturalista cei rosii.
nu gasesc poza pe mov. ne multumim cu imaginatia


5.Pianul din casa copilariei, E in stare jalnica, dar de cate ori pun mana se transforma in madelaine lui Proust pentru mine.

6.Rucsacul meu albastru "bagaj de mana" cu bretele si rotite.


7. Inelul de logodna, cu forma misterioasa, singurul inel pe care-l port.

8. Geanta de la Desigual, de iarna. Musai sa-mi iau si una de vara:)

9. La cosmetice stau prost. Crema de ochi Rexaline si cea de fata de la Dior. ma dau rar, imi ajung mult:P, dar fara ele nu ma vad.

10. tricourile lungi de la H&M , lantisorul grunge de la Caiscais si Ugg-urile de la EMU :) da, m-au salvat de multe ori, comoditate si eficienta, si datorita lantului, picatura out of the box.

Sa nu uit, cat era Gh mic, caruciorul de la Stokke si pouch-ul de la Diana ma faceau mai fericita ca orice altceva.

Cam asta imi vine acum in minte, de parfum sa n-aud , desi imi plac pe altii, mie imi fac rau fizic, si nu de ieri de azi, dintotdeauna.
Dau leapsa la oricine vrea s-o preia, numai sa-mi lasati un comment ca sa citesc si eu.

Mara is a genious

deci mor de ras, multumesc Mara!

Vremea trece si fara noi?

Via Bogdana, am ajuns pe blogul Tomatei care intreaba care-s lectiile importante pe care le-am invatat in viata asta si povesteste despre experienta dureroasa a pierderii unui parinte drag.

Asta m-a facut sa ma gandesc cum as putea impartasi ce traiesc de un si jumatate.

Bogdana spune ca cea mai importanta lectie a fost maternitatea. Pana la 30 de ani, a fost si la mine.
Dar dupa aceea a venit boala. Episoadele in care am simtit moartea langa mine. N-am mai spus-o asa direct pana acuma, dar e o senzatie pe care nu o poti uita. Nici nu mai stiu daca mi-a fost frica atunci, dar acuma imi este. Si au fost destule. Lumea ma intreaba: dar ce simti cand ti-e rau? e cumplit de descris. Nu ma doare nimic, de cele mai multe ori. Pana si simptomele anemiei sunt ok (oboseala, gafaiala, greutatea la mers etc). Cel mai oribil cred e in faza cea mai adanca. Atunci e sentimentul absorbtiei. Ca o imensa gaura neagra care trage, trage, ustura si nu se mai opreste. Si nu stii unde te duce.

Din noiembrie 2009, au urmat luni de zile de incertitudini in care totusi ma inselam cu speranta. Apoi, cand toate investigatiile s-au incheiat, a ramas diagnosticul implacabil.
Au urmat alte luni de zile de citit studii peste studii, pe care le abandonam cand ajungeam la partea cu statisticile. Apoi unele mai optimiste, care sustineau ca nu boala omoara (atunci cand e sub supraveghere), ci medicatia.

Ce aduce asta cu sine?

In primul rand groaza ca imi las copiii singuri si pe sot sa creasca inca odata copii orfani.
Apoi, chiar supravietuind, sunt cam leguma. Nu pot sa fac curat in casa, f rar ceva de mancare, daca iau fata de la scoala odata la 3 saptamani e sarbatoare nationala. Caldura imi face rau, frigul imi face rau, o simpla raceala ma pune la orizontala. Medicamentele m-au transformat in omul acordeon, dpdv silueta. Cand umflata, cand mai subtire.
Cand vin copiii sa se alinte, sa ma joc cu ei, rezist maximum 15 minute. Mai mult ma termina si trebuie sa ii alung intr-un fel sau altul.
Poate ca sunt egoista, poate ca o mama cu adevarat buna ar sta cu ei pana la ultima suflare. Un punct in plus pe lista cu vinovatia, destul de bogata prin simplul fapt ca sunt , la propriu, o problema in viata familiei.

Ma gandesc apoi ca e mai bine asa decat sa nu fiu deloc.Dar daca nu as fi deloc, nu ar trebui ceilalti sa se chinuie pentru mine. Ar fi o persoana in minus de ingrijit.

Ce mai inseamna suferinta fizica? Inseamna renuntarea la zecile de proiecte frumoase, la taberele de fotografie, la comenzi de compozitii, si mai nou, cat pe-aci sa ma coste doctoratul.
Nici acum nu sunt sigura ca il reusesc. E dureros sa ai "a brilliant mind" si un trup neputincios.
Firesc, a urmat depresia, 90% medicamentoasa. La medicament nu pot renunta, asa ca o sa tot vina in valuri. Important e sa fiu lasata sa stau intr-un colt pana trece.

Apoi ma gandesc cum as putea gasi partea buna.

Ar fi cate ceva. Nu sunt in stare sa muncesc = mai multa contemplare. mai mult gand, mai multa aplecare asupra sufletelor celor din jur.
mai mult timp pt observatie, citit.

Incerc sa iau calatoriile medicale ca excursii culturale. Merg la concerte, la muzee (aici cate 2 ore maximum, mai mult nu pot)
Am intalnit oameni extraordinari, am avut succese profesionale, expozitia si concertul de la Viena din martie e unul dintre ele, sper sa urmeze si altele.
Sigur, nu e la schimb, e un pret cam nedrept.

cat despre"viata trece si fara noi", da, sunt de acord.
Dar daca Tomata spunea ca e groaznic pentru parinti, cred ca e la fel de groaznic pentru doi copii mici.
Copii care-mi spun:
"daca te mai duci la spital, eu nu mai am mama"....

Ce am invatat de aici?

am invatat ca nu trebuie sa amanam ceea ce ne place si ne defineste, sa avem curaj sa traim clipa, oricat de cliseistic suna asta.
Sa nu uitam sa le spunem celor dragi ca ii iubim mult. Sa nu uitam sa facem ceea ce vrem uneori, ce e mai bine pentru noi. Ca sa nu refulam resemnarea si resentimentele.

As mai avea de invatat sa sufar fara sa fac valuri. Asta inca nu-mi iese. Nu imi traiesc boala cu demnitate. Nu inca. Pana si faptul ca ma plang in spatiu public e jalnic . E urat. E exchibitionism , e aruncare a problemei in ograda tuturor.

Si desi imi e foarte rusine, nu pot sa nu spun.



Pentru ca mi-e ciuda si mi-e frica.

Probabil ca mai am inca de invatat....

Cello solo

Instrumentul meu preferat.
Vers le Ciel

Oldenburg,ianuarie 2002.
prima auditie: iunie 2002, Muzeul Enescu

scurt raport

scuzati absenta, am fost ocupata :)
Gh a reusit sa-si sfasie la propriu carnea de pe genunchi intr-o cazatura de pe biblioteca, care nu i-ar fi pus probleme daca nu harsia piciorul de coltul nemernic...
Plansete grozave, dormit la mine in brate 2 ore la ora 11 dimineata....etc etc. A trecut.
Cu doua zile inainte de examenul de pian, domnisoara a fost la parc unde a reusit sa-si "intoarca pe dos" laba piciorului drept.
plansete amarnice, irascibilitate, drama. Radiografie: os perfect, tesutul moale un pic afectat, comprese reci, odihna, mers la examen intr-un picior, suita de mine pe scena, a 4-a zi a inceput sa mearga, a 5-a zi a alergat.
eu sunt cam din ce in ce mai palida si obosita, tocmai cand ma hotarasem ca-mi scriu doctoratul.
ceea ce a contribuit la recadere in depresia care ma tot tine de vreo 2 luni.

Sper sa se rezolve cu mai mult somn.

Altfel, copilul cel mare termina clasa a doua cu o mapa intreaga de premii la concursuri care mai de care mai grele, cu un examen de pian nebanuit de reusit si cu un mare chef de vacantaaaa....
iar cel mic va merge la gradinita, unde l-am inscris intr- o zi frumoasa cu soare si de unde nu a mai vrut sa plece decat cu lacrimi si promisiuni ca din toamna acolo ii va fi locul.

Salonul de Fotografie Bucuresti 2011

Va astept la Muzeul Taranului Roman, incepand de joi 19 mai.
Am doua fotografii la vanzare:), iar pentru pasionati, exista o multime de evenimente: dezbateri, workshopuri, concursuri.
mai multe :
Salonul Foto

e timpul pentru culoare

A fost cel mai bun bunic din lume.

(c) sabina ulubeanu

punti

treceri.

.

lonely, white in a sea of grey

Pe bune.

intrebare f serioasa

De ce nu ii asa pe parinti sa stea cu cei mici la terapie intensiva?
Din pur sadism? nu am gasit niciun motiv rational, sterilizare se poate face bine merci cu parintii samd samd.

Exista vreo lege in sensul asta?
Daca da, cum se poate schimba?

PS Nepotica merge spre bine. Doar ca a fost catalogata drept "ingrozitoare" de catre anestezista. E inadmisibil, se pare, ca un copil de 2 ani sa ceara la mama lui.
da, da, in Romania, secolul 21.

bad monday

e nasol. nepotica, 2 ani 5 luni, apendicita perforata, in operatie.
Rugati-va pentru Thea.

Black Hole Ostrov

Kagelmood

Sau post-it-uri lipite in cele 4 zari, in 5 directii din 8 posibile.

taximetrista merge ca vantul si ca gandul, ma aduce in fata salii de concert cu 7 minute inainte de ora 7, very ladylike. la intrare e ceva suspect. lume, multa lume. adica, lume necunoscuta, multi tineri, majoritatea foarte cool, ochelarii cu rame inchise si mari sunt parca marca serii. le sta bine, oricum, very hip.


trecand peste socul intial, ma incumet si intru in foaierul frumos renovat , unde ma asteapta un fel de Beethoven pe jos...ba nu, si de jur imprejur, pentru ca il aud. e instalatia pregatita de Catalin Cretu , citez din program " pe baza unor secvente din filmul "Ludwig van" al lui Mauricio Kagel (1969).
foaierul e plin ochi, mai zaresc si cate un cunoscut, apuc un salut timid cu doi dintre interpreti si intru in sala...care e....si mai plina!

in fine, ma asez cu greu, cei intarziati sunt in picioare, pe jos, pe sus, dar in orice caz, cuminti foc in asteptarea concertului.

pe cat de cosmpolita, eterogena si neconventionala e atmosfera din sala, pe atat de serioasa (chiar si cand se glumeste) e cea de pe scena. (scena la care in sfarsit vad "pantalonii" cortinei in negru.)
in negru sunt si interpretii. si dirijorul. care s-a mai subtiat un pic de la ultima noastra intrevedere. probabil ca nu-i simplu sa calatoresti intr-o ora, pe rand, la est, sud, nord-est, sud est si nord vest. ma gandesc eu ca adunarea in acelasi timp si spatiu a atator directii necesita multe ore de munca si concentrare, plus fitness tahionian involuntar, ca e la moda, mai ceva ca ochelarii cu rame groase.

ore de munca ce se aud in mod fericit in sala si se resimt si mai fericit in randul publicului.

dar nu, nu va vorbesc neaparat de Kagel, nici de ansamblul Propuls, nu am de gand sa redactez o cronica muzicala, asa cum nici Die Stücke der Windrose für Salonorchester nu e o muzica supusa conventiilor, omogena, ci decurge din amalgamul starilor eterogene ale autorului, ce abordeaza estul european foarte apropiat, sudul il priveste din germania, iar tot ce tine de nord din argentina natala, numai sudestul il aduce din nou in spatiul teuton. Unde se uita? la un soi de transiberian mai ofilit, usor desuet, de fapt, familiar , aproape natal...., la un meridionalism aproape mafiot (sic!) in periculozitatea sa, la exuberantele tristeti braziliene, exocticele caraibe si stranietatea anzilor.

Roza Vanturilor e o demonstratie de culoare timbrala (armoniu, nai), tehnica, umor gestual, lejeritate orchestrala;

constructie solida in sine si claritatea intentiilor pe de o parte, ironia schimbarilor de paradigma si usoara naivitate vadit cautata pe de alta.

baietii au cantat bine de tot. si mai bine au cantat fetele :) aplauzele au fost pe masura, rasetele si micile inabilitati din public de asemenea, dar totul in ton cu muzica lui Kagel, asa ca nimic deranjant. pentru ca era cu bucurie.

Alexandru are, pe langa imensul merit dirijoral, meritul de explora nise inca necunoscute publicului romanesc. oricare ar fi el.


lectia de duminica seara?
mai multe.

1. un concert se pregateste din timp (de un an astept seara asta, nu exagerez, si asa trebuie sa lucreze un dirijor serios)
2. unui concert trebuie sa i se faca publicitate inteligenta: 10 bile albe pentru organizatori, si inca vreo mie celor care au realizat afisul.
   
3. si cel mai important: sa nu (mai) subestimam publicul. ce oferim, asta se recepteaza.
   
4. si la fel de important: ramele de ochelari inchise la culoare si groase sunt pe buna dreptate la mare moda.
   

De ieri

Final de zi de la Ostrov.
© Cornel Brad

networking:)

>

adun aici toate linkurile cu munca din saptamana vieneza, ca sa nu se piarda.
Interviul dinainte de concert

articolul din Hotnews

Cronica oficiala la concertul Roxanei

Asteptam cronica de la concertul nostru :)


maine vin acasa, a fost superb aici, dar abia astept sa-mi strang in brate copilasii.
Cadouri preview: Sofiei i-am cumparat ochelari de spioana de la Muzeul Tehnicii ;) si lui Gh microbuz VW hippy cu floricele. Din acelasi loc.

edit : OMG, era sa uit de poza.

de Luiza Puiu, careia ii multumesc inca odata, mi-a dat multe fotografii minunate.


pe astea le-am facut eu

brrrrrrrrrrrrrrr

am trac. Big time:P

Amintiri cu alba ca zapada

Cand era micuta, Sofia o adora pe Alba ca zapada. Acum e randul lui Gheorghe sa se lase vrajit de povestea animata. Nu mica le-a fost insa mirarea cand eu le-am spus amandoura ca sunt prietena cu Alba ca Zapada,si inca demult, demult, de vreo....18 ani ;)
pai cum asa mama?

Povestea incepe odata cu clasa a 7-a, cand la clasa paralela au venit doua fetite noi, una la vioara si una la percutie. Cea de la vioara e pe undeva prin Elvetia, cea de la percutie era de fapt...alba ca zapada cu glas de privighetoare. Nu ma credeti?

Era vremea colantilor colorati si tricourilor lungi, asa mi-o amintesc eu pe Roxana, sa stiti ca am memorie buna si vizualizez perfect colantii cu niste patratele colorate multe si parul luuuung, negru ca abanosul :) si cu bretonul prins cu o clamita intr-o parte.

Intre timp, dupa anii de scoala si de liceu petrecuti la etajul doi din liceul Enescu, niste olimpiade la romana si, din pacate un singur concert comun (concertul absolventilor,la sala Dalles, unde Roxana a impresionat cu arie de Rossini si unde mie, pentru prima data in istoria liceului, mi s-au cantat doua compozitii), am urmat amandoua Conservatorul.
Acolo , din pacate, nu prea ne-am intersectat profesional, prea putin se incurajau colaborarile dintre compozitori si cantareti....abia mai tarziu , dupa ce noi am terminat, au inceput timid sa apara productii de opera contemporana.


Anii au trecut, si am regasit-o pe Alba ca Zapada cu prilejul periplurilor mele vieneze. Ok, si cu ajutorul FB...:)
Iar azi, dupa luni de zile in care ne-am tot dat intalniri si ne-am scris mesaje, ne-am vazut...eu in sala, ea pe scena la Musikverein. A intrat in sala si toata lumea a amutit.




Dupa prima piesa pe care a cantat-o, in spatele meu, ca un ecou nesfarsit : was fuer eine schone Frau!"
Si puteti sa-i contraziceti?


Nu degeaba am amintit de anii de liceu si acel concert al absolventilor. Practic, eu nu am mai auzit-o pe Roxana live de atunci!!
Concertul a fost minunat. Cu un program suav ca o zi de primavara, dar si navalnic pe masura.
Pianistul Christopher Hinterhuber S-a dovedit a fi un redutabil solist in Melodia Ungara in si minor de Schubert, o lucrare pe care nu am mai auzit-o pana atunci, precum nu mai auzisem nici tema cu variatiuni pentru flaut si pian de acelasi autor. In care l-am admirat pe Walter Auer. pentru virtuozitatea si frazarea sa impecabila, pentru paleta coloristica si de nuante.
Nu acelasi lucru as putea spune despre Cantabile si Presto de Enescu, in interpretarea acelorasi muzicieni....in unele randuri, amintirile din liceu au devenit extrem de prezente, am avut senzatia ca m-am intors in timp si ca il aud pe culoare pe vreunul dintre colegii mei studiind cate un pasaj din "Presto".
Impreuna cu liedurile de George Enescu pe versuri de Clement Marot, Liedurile de Schubert au fost pentru mine punctele de atractie ale recitalului cameral din Gläserner Saal .
Din punct de vedere componistic, au reprezentat cu siguranta stalpii tari ai proiectului propus de cei trei artisti.
Liedul este un gen muzical extrem de complex, ce poarta cu sine o intraga lume in interiorul catorva pagini muzicale. Atunci cand canti lied, fie ca esti pianist acompaniator, fie cantaret, ai nevoie de o inteligenta muzicala aparte, dublata de un talent actoricesc veritabil.
Roxana Constantinescu a reusit cu naturalete sa releve starile specifice fiecarei bucati muzicale in parte, cu o intonatie perfecta si o extrem de justa nuantare.
Am trait alaturi de ea fiecare nota, si e imposibil sa nu faci asta cand iti zambeste, se incrunta, devine trista, tragica, vesela, jucausa, uneori doar cu o simpla privire, schimband registrul afectiv instantaneu. Cat despre tehnica...ireprosabila, de la pasajele cantabile, lirice pana la extrema virtuozitate in lucrarea de Henry Bishop.

Daca as gasi un mic bemol programului, acesta ar fi piesa de Alfred Roussel care nu m-a convins, dar asta nu din cauza interpretilor, care si-au facut datoria cu brio, ci din cauza ca lucrarea mi-a parut a fi usor superflua in comparatie cu celelalte piese alese. E posibil ca eu sa fiu un pic prea serioasa si sa nu prind mereu spiritul vienez, admit.
Sau poate vorbeste doar imboldul meu de a le scrie "asa cum trebuie" o lucrare pentru voce si flaut? :P

Dincolo de enorma bucurie a revederii si de dincolo de faptul ca am reusit in sfarsit sa schimbam cateva imbratisari si cateva cuvinte, ramane o seara de muzica minunata, calda, deschisa, numai buna sa aduca odata primavara.

Acum ma credeti ca eu o cunosc pe Alba ca Zapada? Parul negru ca abanosul, pielea alba ca zapada, si, desigur, cu voce de privighetoare. Imi pare rau ca nu-i puteti vedea pantofii. Erau geniali....:)))

Un martisor cu adevarat special

De la tanti Cella (da, scriitoarea Cella Serghi), de acum 29 de ani.
l-am gasit aranjand cartile in dulap. Uitasem de el, pana cand Veronica m-a rugat sa-i dau o poza cu martisor pt revista.
sper sa va placa!

Pt ziua femeii, sarbatoresc in avans.

http://www.steinwayaustria.at/allg_veranstaltungen.htm
da, miniportret componistic SI expo de fotografie.

Acum, am un avion de prins.

ma duc la primavara!

amintiri de pe scara mea

nu-s bine. am iesit totusi sa duc gunoiul. l-am aruncat repede si am fugit inapoi in casa, sa-mi iau aparatul. boala are si ceva bun, ingaduie contemplarea.

Expozitie de fotografie la Lisabona

Expozitia include 100 de lucrari ale profesorilor si absolventilor Scolii de Poetica Fotografica Francisc Mraz, realizate in urma a doua excursii fotografice in Portugalia - in aprilie si septembrie 2010.
Expun: Cornel Brad, Lucian Bibo, Corina Constantinescu, Razvan Bumbes, Andrei Contiu, Iulia Dumitru, Stefan Dumitru, Carmen Ionita, Gyuri Ilinca, Cristina Irian, Andrei Mita, Mirela Momanu, Francisc Mraz, Silviu Pavel, Mirona Radu, Dragos Rapeanu, Raul Tanislav, Sabina Ulubeanu.
Fotografiile vor fi expuse intre 3 si 17 martie 2011 la Faculdade de Letras, iar intre 10 si 21 martie 2011, la Instituto Camoes din Lisabona.

Un lot aparte de sase fotografii apartinind lui Radu Angheloiu, Stefan Dumitru, Cristian Fetter, Cristina Irian, Bogdan Oprea si Sabina Ulubeanu vor fi expuse in cadrul unei manifestari care va reuni imagini din capitalele participante la sarbatorile francofoniei.

Expozitia a fost realizata cu sprijinul Institutului Cultural Roman din Lisabona.
Fotografia de pe afis: Razvan Bumbes

Expozitia online

Familia Peppa Pig

Dupa cum ii spuneam si Siminei,, fiecare familie are un corespondent in desene animate.
Noi suntem de multe ori Pingu, dar adevaratii noi se regasesc in Peppa Pig si fratele ei Gheorghe:)

harmony

O poveste din care inveti

Se pare ca mama nu mai are nimic interesant de spus. Va las in compania fetitei:)

O poveste din care înveţi

Elizabeth, dacă nu ştiţi, este o foarte bună prietenă a mea. Această zână îmi spune adesea tot felul de poveşti despre cum şi-a petrecut copilăria. Aşa am aflat multe lucruri folositoare de care acum, dacă nu aş fi cunoscut-o, nici nu aş fi avut habar.

Vă spun şi vouă o poveste din care puteţi afla ceva foarte important pe care vă las să-l ghiciţi voi.

În primul rând, micuţa Beth locuieşte în cel mai frumos oraş din lume. Este oraşul în care zânele pot locui mulţumite şi în pace. Din păcate, Elisabeth era cea mai micuţă de statură. (Şi mai era şi foarte timidă.)

În curtea şcolii era un măr cu merele de aur. Fiind curioasă, Beth ar fi vrut să mănânce şi ea un măr de aur, dar nu ajungea. Ar fi rugat pe cineva, dar era prea timidă. Aşa că Elisabeth nu mai luă pauza de masă.

După şcoală, zâna văzu o micuţă ce lua o bomboană de la cofetărie. Ar fi vrut şi ea, dar nu avea destul curaj.

Mai târziu, copila îşi făcea temele. Nu ştia însă cât face 45 + 23. (Era în clasa I.)

Atunci îşi spuse: „Azi am avut o zi groaznică. Mai bine plec de acasă.”

Aşa a ajuns la mine.

Ea şi-a dat seama că a făcut o mare greşeală plecând de acasă. S-a întors în oraşul ei, dar adeseori mai vine la mine.

SFÂRŞIT!

Sunt mai multe învăţături din această poveste pe care v-am spus-o. Vi le înşir aici pe toate:

1. Să nu fii niciodată prea timida, căci nimic nu trebuie exagerat.

2. Dacă vezi pe cineva că face ceva să nu te iei după el doar de distracţie: s-ar putea să facă o prostie.

3. Să nu pleci niciodată de acasă.