Pe bune.
21 aprilie 2011
5 aprilie 2011
intrebare f serioasa
De ce nu ii asa pe parinti sa stea cu cei mici la terapie intensiva?
Din pur sadism? nu am gasit niciun motiv rational, sterilizare se poate face bine merci cu parintii samd samd.
Exista vreo lege in sensul asta?
Daca da, cum se poate schimba?
PS Nepotica merge spre bine. Doar ca a fost catalogata drept "ingrozitoare" de catre anestezista. E inadmisibil, se pare, ca un copil de 2 ani sa ceara la mama lui.
da, da, in Romania, secolul 21.
Din pur sadism? nu am gasit niciun motiv rational, sterilizare se poate face bine merci cu parintii samd samd.
Exista vreo lege in sensul asta?
Daca da, cum se poate schimba?
PS Nepotica merge spre bine. Doar ca a fost catalogata drept "ingrozitoare" de catre anestezista. E inadmisibil, se pare, ca un copil de 2 ani sa ceara la mama lui.
da, da, in Romania, secolul 21.
4 aprilie 2011
bad monday
e nasol. nepotica, 2 ani 5 luni, apendicita perforata, in operatie.
Rugati-va pentru Thea.
Rugati-va pentru Thea.
23 martie 2011
22 martie 2011
Kagelmood
Sau post-it-uri lipite in cele 4 zari, in 5 directii din 8 posibile.
taximetrista merge ca vantul si ca gandul, ma aduce in fata salii de concert cu 7 minute inainte de ora 7, very ladylike. la intrare e ceva suspect. lume, multa lume. adica, lume necunoscuta, multi tineri, majoritatea foarte cool, ochelarii cu rame inchise si mari sunt parca marca serii. le sta bine, oricum, very hip.
trecand peste socul intial, ma incumet si intru in foaierul frumos renovat , unde ma asteapta un fel de Beethoven pe jos...ba nu, si de jur imprejur, pentru ca il aud. e instalatia pregatita de Catalin Cretu , citez din program " pe baza unor secvente din filmul "Ludwig van" al lui Mauricio Kagel (1969).
foaierul e plin ochi, mai zaresc si cate un cunoscut, apuc un salut timid cu doi dintre interpreti si intru in sala...care e....si mai plina!
in fine, ma asez cu greu, cei intarziati sunt in picioare, pe jos, pe sus, dar in orice caz, cuminti foc in asteptarea concertului.
pe cat de cosmpolita, eterogena si neconventionala e atmosfera din sala, pe atat de serioasa (chiar si cand se glumeste) e cea de pe scena. (scena la care in sfarsit vad "pantalonii" cortinei in negru.)
in negru sunt si interpretii. si dirijorul. care s-a mai subtiat un pic de la ultima noastra intrevedere. probabil ca nu-i simplu sa calatoresti intr-o ora, pe rand, la est, sud, nord-est, sud est si nord vest. ma gandesc eu ca adunarea in acelasi timp si spatiu a atator directii necesita multe ore de munca si concentrare, plus fitness tahionian involuntar, ca e la moda, mai ceva ca ochelarii cu rame groase.
ore de munca ce se aud in mod fericit in sala si se resimt si mai fericit in randul publicului.
dar nu, nu va vorbesc neaparat de Kagel, nici de ansamblul Propuls, nu am de gand sa redactez o cronica muzicala, asa cum nici Die Stücke der Windrose für Salonorchester nu e o muzica supusa conventiilor, omogena, ci decurge din amalgamul starilor eterogene ale autorului, ce abordeaza estul european foarte apropiat, sudul il priveste din germania, iar tot ce tine de nord din argentina natala, numai sudestul il aduce din nou in spatiul teuton. Unde se uita? la un soi de transiberian mai ofilit, usor desuet, de fapt, familiar , aproape natal...., la un meridionalism aproape mafiot (sic!) in periculozitatea sa, la exuberantele tristeti braziliene, exocticele caraibe si stranietatea anzilor.
Roza Vanturilor e o demonstratie de culoare timbrala (armoniu, nai), tehnica, umor gestual, lejeritate orchestrala;
constructie solida in sine si claritatea intentiilor pe de o parte, ironia schimbarilor de paradigma si usoara naivitate vadit cautata pe de alta.
baietii au cantat bine de tot. si mai bine au cantat fetele :) aplauzele au fost pe masura, rasetele si micile inabilitati din public de asemenea, dar totul in ton cu muzica lui Kagel, asa ca nimic deranjant. pentru ca era cu bucurie.
Alexandru are, pe langa imensul merit dirijoral, meritul de explora nise inca necunoscute publicului romanesc. oricare ar fi el.
lectia de duminica seara?
mai multe.
taximetrista merge ca vantul si ca gandul, ma aduce in fata salii de concert cu 7 minute inainte de ora 7, very ladylike. la intrare e ceva suspect. lume, multa lume. adica, lume necunoscuta, multi tineri, majoritatea foarte cool, ochelarii cu rame inchise si mari sunt parca marca serii. le sta bine, oricum, very hip.
trecand peste socul intial, ma incumet si intru in foaierul frumos renovat , unde ma asteapta un fel de Beethoven pe jos...ba nu, si de jur imprejur, pentru ca il aud. e instalatia pregatita de Catalin Cretu , citez din program " pe baza unor secvente din filmul "Ludwig van" al lui Mauricio Kagel (1969).
foaierul e plin ochi, mai zaresc si cate un cunoscut, apuc un salut timid cu doi dintre interpreti si intru in sala...care e....si mai plina!
in fine, ma asez cu greu, cei intarziati sunt in picioare, pe jos, pe sus, dar in orice caz, cuminti foc in asteptarea concertului.
pe cat de cosmpolita, eterogena si neconventionala e atmosfera din sala, pe atat de serioasa (chiar si cand se glumeste) e cea de pe scena. (scena la care in sfarsit vad "pantalonii" cortinei in negru.)
in negru sunt si interpretii. si dirijorul. care s-a mai subtiat un pic de la ultima noastra intrevedere. probabil ca nu-i simplu sa calatoresti intr-o ora, pe rand, la est, sud, nord-est, sud est si nord vest. ma gandesc eu ca adunarea in acelasi timp si spatiu a atator directii necesita multe ore de munca si concentrare, plus fitness tahionian involuntar, ca e la moda, mai ceva ca ochelarii cu rame groase.
ore de munca ce se aud in mod fericit in sala si se resimt si mai fericit in randul publicului.
dar nu, nu va vorbesc neaparat de Kagel, nici de ansamblul Propuls, nu am de gand sa redactez o cronica muzicala, asa cum nici Die Stücke der Windrose für Salonorchester nu e o muzica supusa conventiilor, omogena, ci decurge din amalgamul starilor eterogene ale autorului, ce abordeaza estul european foarte apropiat, sudul il priveste din germania, iar tot ce tine de nord din argentina natala, numai sudestul il aduce din nou in spatiul teuton. Unde se uita? la un soi de transiberian mai ofilit, usor desuet, de fapt, familiar , aproape natal...., la un meridionalism aproape mafiot (sic!) in periculozitatea sa, la exuberantele tristeti braziliene, exocticele caraibe si stranietatea anzilor.
Roza Vanturilor e o demonstratie de culoare timbrala (armoniu, nai), tehnica, umor gestual, lejeritate orchestrala;
constructie solida in sine si claritatea intentiilor pe de o parte, ironia schimbarilor de paradigma si usoara naivitate vadit cautata pe de alta.
baietii au cantat bine de tot. si mai bine au cantat fetele :) aplauzele au fost pe masura, rasetele si micile inabilitati din public de asemenea, dar totul in ton cu muzica lui Kagel, asa ca nimic deranjant. pentru ca era cu bucurie.
Alexandru are, pe langa imensul merit dirijoral, meritul de explora nise inca necunoscute publicului romanesc. oricare ar fi el.
lectia de duminica seara?
mai multe.
- un concert se pregateste din timp (de un an astept seara asta, nu exagerez, si asa trebuie sa lucreze un dirijor serios)
- unui concert trebuie sa i se faca publicitate inteligenta: 10 bile albe pentru organizatori, si inca vreo mie celor care au realizat afisul.
- si cel mai important: sa nu (mai) subestimam publicul. ce oferim, asta se recepteaza.
- si la fel de important: ramele de ochelari inchise la culoare si groase sunt pe buna dreptate la mare moda.
19 martie 2011
9 martie 2011
networking:)
>
adun aici toate linkurile cu munca din saptamana vieneza, ca sa nu se piarda.
Interviul dinainte de concert
articolul din Hotnews
Cronica oficiala la concertul Roxanei
Asteptam cronica de la concertul nostru :)
maine vin acasa, a fost superb aici, dar abia astept sa-mi strang in brate copilasii.
Cadouri preview: Sofiei i-am cumparat ochelari de spioana de la Muzeul Tehnicii ;) si lui Gh microbuz VW hippy cu floricele. Din acelasi loc.
edit : OMG, era sa uit de poza.
de Luiza Puiu, careia ii multumesc inca odata, mi-a dat multe fotografii minunate.
pe astea le-am facut eu
adun aici toate linkurile cu munca din saptamana vieneza, ca sa nu se piarda.
Interviul dinainte de concert
articolul din Hotnews
Cronica oficiala la concertul Roxanei
Asteptam cronica de la concertul nostru :)
maine vin acasa, a fost superb aici, dar abia astept sa-mi strang in brate copilasii.
Cadouri preview: Sofiei i-am cumparat ochelari de spioana de la Muzeul Tehnicii ;) si lui Gh microbuz VW hippy cu floricele. Din acelasi loc.
edit : OMG, era sa uit de poza.
de Luiza Puiu, careia ii multumesc inca odata, mi-a dat multe fotografii minunate.
pe astea le-am facut eu
7 martie 2011
4 martie 2011
Amintiri cu alba ca zapada
Cand era micuta, Sofia o adora pe Alba ca zapada. Acum e randul lui Gheorghe sa se lase vrajit de povestea animata. Nu mica le-a fost insa mirarea cand eu le-am spus amandoura ca sunt prietena cu Alba ca Zapada,si inca demult, demult, de vreo....18 ani ;)
pai cum asa mama?
Povestea incepe odata cu clasa a 7-a, cand la clasa paralela au venit doua fetite noi, una la vioara si una la percutie. Cea de la vioara e pe undeva prin Elvetia, cea de la percutie era de fapt...alba ca zapada cu glas de privighetoare. Nu ma credeti?
pai cum asa mama?
Povestea incepe odata cu clasa a 7-a, cand la clasa paralela au venit doua fetite noi, una la vioara si una la percutie. Cea de la vioara e pe undeva prin Elvetia, cea de la percutie era de fapt...alba ca zapada cu glas de privighetoare. Nu ma credeti?
Era vremea colantilor colorati si tricourilor lungi, asa mi-o amintesc eu pe Roxana, sa stiti ca am memorie buna si vizualizez perfect colantii cu niste patratele colorate multe si parul luuuung, negru ca abanosul :) si cu bretonul prins cu o clamita intr-o parte.
Intre timp, dupa anii de scoala si de liceu petrecuti la etajul doi din liceul Enescu, niste olimpiade la romana si, din pacate un singur concert comun (concertul absolventilor,la sala Dalles, unde Roxana a impresionat cu arie de Rossini si unde mie, pentru prima data in istoria liceului, mi s-au cantat doua compozitii), am urmat amandoua Conservatorul.
Acolo , din pacate, nu prea ne-am intersectat profesional, prea putin se incurajau colaborarile dintre compozitori si cantareti....abia mai tarziu , dupa ce noi am terminat, au inceput timid sa apara productii de opera contemporana.
Anii au trecut, si am regasit-o pe Alba ca Zapada cu prilejul periplurilor mele vieneze. Ok, si cu ajutorul FB...:)
Iar azi, dupa luni de zile in care ne-am tot dat intalniri si ne-am scris mesaje, ne-am vazut...eu in sala, ea pe scena la Musikverein. A intrat in sala si toata lumea a amutit.
Dupa prima piesa pe care a cantat-o, in spatele meu, ca un ecou nesfarsit : was fuer eine schone Frau!"
Si puteti sa-i contraziceti?
Nu degeaba am amintit de anii de liceu si acel concert al absolventilor. Practic, eu nu am mai auzit-o pe Roxana live de atunci!!
Concertul a fost minunat. Cu un program suav ca o zi de primavara, dar si navalnic pe masura.
Pianistul Christopher Hinterhuber S-a dovedit a fi un redutabil solist in Melodia Ungara in si minor de Schubert, o lucrare pe care nu am mai auzit-o pana atunci, precum nu mai auzisem nici tema cu variatiuni pentru flaut si pian de acelasi autor. In care l-am admirat pe Walter Auer. pentru virtuozitatea si frazarea sa impecabila, pentru paleta coloristica si de nuante.
Nu acelasi lucru as putea spune despre Cantabile si Presto de Enescu, in interpretarea acelorasi muzicieni....in unele randuri, amintirile din liceu au devenit extrem de prezente, am avut senzatia ca m-am intors in timp si ca il aud pe culoare pe vreunul dintre colegii mei studiind cate un pasaj din "Presto".
Impreuna cu liedurile de George Enescu pe versuri de Clement Marot, Liedurile de Schubert au fost pentru mine punctele de atractie ale recitalului cameral din Gläserner Saal .
Din punct de vedere componistic, au reprezentat cu siguranta stalpii tari ai proiectului propus de cei trei artisti.
Liedul este un gen muzical extrem de complex, ce poarta cu sine o intraga lume in interiorul catorva pagini muzicale. Atunci cand canti lied, fie ca esti pianist acompaniator, fie cantaret, ai nevoie de o inteligenta muzicala aparte, dublata de un talent actoricesc veritabil.
Roxana Constantinescu a reusit cu naturalete sa releve starile specifice fiecarei bucati muzicale in parte, cu o intonatie perfecta si o extrem de justa nuantare.
Am trait alaturi de ea fiecare nota, si e imposibil sa nu faci asta cand iti zambeste, se incrunta, devine trista, tragica, vesela, jucausa, uneori doar cu o simpla privire, schimband registrul afectiv instantaneu. Cat despre tehnica...ireprosabila, de la pasajele cantabile, lirice pana la extrema virtuozitate in lucrarea de Henry Bishop.
Daca as gasi un mic bemol programului, acesta ar fi piesa de Alfred Roussel care nu m-a convins, dar asta nu din cauza interpretilor, care si-au facut datoria cu brio, ci din cauza ca lucrarea mi-a parut a fi usor superflua in comparatie cu celelalte piese alese. E posibil ca eu sa fiu un pic prea serioasa si sa nu prind mereu spiritul vienez, admit.
Sau poate vorbeste doar imboldul meu de a le scrie "asa cum trebuie" o lucrare pentru voce si flaut? :P
Dincolo de enorma bucurie a revederii si de dincolo de faptul ca am reusit in sfarsit sa schimbam cateva imbratisari si cateva cuvinte, ramane o seara de muzica minunata, calda, deschisa, numai buna sa aduca odata primavara.
Acum ma credeti ca eu o cunosc pe Alba ca Zapada? Parul negru ca abanosul, pielea alba ca zapada, si, desigur, cu voce de privighetoare. Imi pare rau ca nu-i puteti vedea pantofii. Erau geniali....:)))
Intre timp, dupa anii de scoala si de liceu petrecuti la etajul doi din liceul Enescu, niste olimpiade la romana si, din pacate un singur concert comun (concertul absolventilor,la sala Dalles, unde Roxana a impresionat cu arie de Rossini si unde mie, pentru prima data in istoria liceului, mi s-au cantat doua compozitii), am urmat amandoua Conservatorul.
Acolo , din pacate, nu prea ne-am intersectat profesional, prea putin se incurajau colaborarile dintre compozitori si cantareti....abia mai tarziu , dupa ce noi am terminat, au inceput timid sa apara productii de opera contemporana.
Anii au trecut, si am regasit-o pe Alba ca Zapada cu prilejul periplurilor mele vieneze. Ok, si cu ajutorul FB...:)
Iar azi, dupa luni de zile in care ne-am tot dat intalniri si ne-am scris mesaje, ne-am vazut...eu in sala, ea pe scena la Musikverein. A intrat in sala si toata lumea a amutit.
Dupa prima piesa pe care a cantat-o, in spatele meu, ca un ecou nesfarsit : was fuer eine schone Frau!"
Si puteti sa-i contraziceti?
Nu degeaba am amintit de anii de liceu si acel concert al absolventilor. Practic, eu nu am mai auzit-o pe Roxana live de atunci!!
Concertul a fost minunat. Cu un program suav ca o zi de primavara, dar si navalnic pe masura.
Pianistul Christopher Hinterhuber S-a dovedit a fi un redutabil solist in Melodia Ungara in si minor de Schubert, o lucrare pe care nu am mai auzit-o pana atunci, precum nu mai auzisem nici tema cu variatiuni pentru flaut si pian de acelasi autor. In care l-am admirat pe Walter Auer. pentru virtuozitatea si frazarea sa impecabila, pentru paleta coloristica si de nuante.
Nu acelasi lucru as putea spune despre Cantabile si Presto de Enescu, in interpretarea acelorasi muzicieni....in unele randuri, amintirile din liceu au devenit extrem de prezente, am avut senzatia ca m-am intors in timp si ca il aud pe culoare pe vreunul dintre colegii mei studiind cate un pasaj din "Presto".
Impreuna cu liedurile de George Enescu pe versuri de Clement Marot, Liedurile de Schubert au fost pentru mine punctele de atractie ale recitalului cameral din Gläserner Saal .
Din punct de vedere componistic, au reprezentat cu siguranta stalpii tari ai proiectului propus de cei trei artisti.
Liedul este un gen muzical extrem de complex, ce poarta cu sine o intraga lume in interiorul catorva pagini muzicale. Atunci cand canti lied, fie ca esti pianist acompaniator, fie cantaret, ai nevoie de o inteligenta muzicala aparte, dublata de un talent actoricesc veritabil.
Roxana Constantinescu a reusit cu naturalete sa releve starile specifice fiecarei bucati muzicale in parte, cu o intonatie perfecta si o extrem de justa nuantare.
Am trait alaturi de ea fiecare nota, si e imposibil sa nu faci asta cand iti zambeste, se incrunta, devine trista, tragica, vesela, jucausa, uneori doar cu o simpla privire, schimband registrul afectiv instantaneu. Cat despre tehnica...ireprosabila, de la pasajele cantabile, lirice pana la extrema virtuozitate in lucrarea de Henry Bishop.
Daca as gasi un mic bemol programului, acesta ar fi piesa de Alfred Roussel care nu m-a convins, dar asta nu din cauza interpretilor, care si-au facut datoria cu brio, ci din cauza ca lucrarea mi-a parut a fi usor superflua in comparatie cu celelalte piese alese. E posibil ca eu sa fiu un pic prea serioasa si sa nu prind mereu spiritul vienez, admit.
Sau poate vorbeste doar imboldul meu de a le scrie "asa cum trebuie" o lucrare pentru voce si flaut? :P
Dincolo de enorma bucurie a revederii si de dincolo de faptul ca am reusit in sfarsit sa schimbam cateva imbratisari si cateva cuvinte, ramane o seara de muzica minunata, calda, deschisa, numai buna sa aduca odata primavara.
Acum ma credeti ca eu o cunosc pe Alba ca Zapada? Parul negru ca abanosul, pielea alba ca zapada, si, desigur, cu voce de privighetoare. Imi pare rau ca nu-i puteti vedea pantofii. Erau geniali....:)))
1 martie 2011
Un martisor cu adevarat special
De la tanti Cella (da, scriitoarea Cella Serghi), de acum 29 de ani.
l-am gasit aranjand cartile in dulap. Uitasem de el, pana cand Veronica m-a rugat sa-i dau o poza cu martisor pt revista.
sper sa va placa!
Pt ziua femeii, sarbatoresc in avans.
http://www.steinwayaustria.at/allg_veranstaltungen.htm
da, miniportret componistic SI expo de fotografie.
Acum, am un avion de prins.
ma duc la primavara!
20 februarie 2011
amintiri de pe scara mea
16 februarie 2011
Expozitie de fotografie la Lisabona
Expozitia include 100 de lucrari ale profesorilor si absolventilor Scolii de Poetica Fotografica Francisc Mraz, realizate in urma a doua excursii fotografice in Portugalia - in aprilie si septembrie 2010.
Expun: Cornel Brad, Lucian Bibo, Corina Constantinescu, Razvan Bumbes, Andrei Contiu, Iulia Dumitru, Stefan Dumitru, Carmen Ionita, Gyuri Ilinca, Cristina Irian, Andrei Mita, Mirela Momanu, Francisc Mraz, Silviu Pavel, Mirona Radu, Dragos Rapeanu, Raul Tanislav, Sabina Ulubeanu.
Fotografiile vor fi expuse intre 3 si 17 martie 2011 la Faculdade de Letras, iar intre 10 si 21 martie 2011, la Instituto Camoes din Lisabona.
Un lot aparte de sase fotografii apartinind lui Radu Angheloiu, Stefan Dumitru, Cristian Fetter, Cristina Irian, Bogdan Oprea si Sabina Ulubeanu vor fi expuse in cadrul unei manifestari care va reuni imagini din capitalele participante la sarbatorile francofoniei.
Expozitia a fost realizata cu sprijinul Institutului Cultural Roman din Lisabona.
Fotografia de pe afis: Razvan Bumbes
Expozitia online
Expun: Cornel Brad, Lucian Bibo, Corina Constantinescu, Razvan Bumbes, Andrei Contiu, Iulia Dumitru, Stefan Dumitru, Carmen Ionita, Gyuri Ilinca, Cristina Irian, Andrei Mita, Mirela Momanu, Francisc Mraz, Silviu Pavel, Mirona Radu, Dragos Rapeanu, Raul Tanislav, Sabina Ulubeanu.
Fotografiile vor fi expuse intre 3 si 17 martie 2011 la Faculdade de Letras, iar intre 10 si 21 martie 2011, la Instituto Camoes din Lisabona.
Un lot aparte de sase fotografii apartinind lui Radu Angheloiu, Stefan Dumitru, Cristian Fetter, Cristina Irian, Bogdan Oprea si Sabina Ulubeanu vor fi expuse in cadrul unei manifestari care va reuni imagini din capitalele participante la sarbatorile francofoniei.
Expozitia a fost realizata cu sprijinul Institutului Cultural Roman din Lisabona.
Fotografia de pe afis: Razvan Bumbes
Expozitia online
8 februarie 2011
Familia Peppa Pig
Dupa cum ii spuneam si Siminei,, fiecare familie are un corespondent in desene animate.
Noi suntem de multe ori Pingu, dar adevaratii noi se regasesc in Peppa Pig si fratele ei Gheorghe:)
Noi suntem de multe ori Pingu, dar adevaratii noi se regasesc in Peppa Pig si fratele ei Gheorghe:)
31 ianuarie 2011
25 ianuarie 2011
O poveste din care inveti
Se pare ca mama nu mai are nimic interesant de spus. Va las in compania fetitei:)
O poveste din care înveţi
Elizabeth, dacă nu ştiţi, este o foarte bună prietenă a mea. Această zână îmi spune adesea tot felul de poveşti despre cum şi-a petrecut copilăria. Aşa am aflat multe lucruri folositoare de care acum, dacă nu aş fi cunoscut-o, nici nu aş fi avut habar.
Vă spun şi vouă o poveste din care puteţi afla ceva foarte important pe care vă las să-l ghiciţi voi.
În primul rând, micuţa Beth locuieşte în cel mai frumos oraş din lume. Este oraşul în care zânele pot locui mulţumite şi în pace. Din păcate, Elisabeth era cea mai micuţă de statură. (Şi mai era şi foarte timidă.)
În curtea şcolii era un măr cu merele de aur. Fiind curioasă, Beth ar fi vrut să mănânce şi ea un măr de aur, dar nu ajungea. Ar fi rugat pe cineva, dar era prea timidă. Aşa că Elisabeth nu mai luă pauza de masă.
După şcoală, zâna văzu o micuţă ce lua o bomboană de la cofetărie. Ar fi vrut şi ea, dar nu avea destul curaj.
Mai târziu, copila îşi făcea temele. Nu ştia însă cât face 45 + 23. (Era în clasa I.)
Atunci îşi spuse: „Azi am avut o zi groaznică. Mai bine plec de acasă.”
Aşa a ajuns la mine.
Ea şi-a dat seama că a făcut o mare greşeală plecând de acasă. S-a întors în oraşul ei, dar adeseori mai vine la mine.
SFÂRŞIT!
Sunt mai multe învăţături din această poveste pe care v-am spus-o. Vi le înşir aici pe toate:
Să nu fii niciodată prea timida, căci nimic nu trebuie exagerat.
Dacă vezi pe cineva că face ceva să nu te iei după el doar de distracţie: s-ar putea să facă o prostie.
- Să nu pleci niciodată de acasă.
24 ianuarie 2011
Poveste de iarna
A inceput cu un banal telefon. Mi-au spus ca mai raman o zi la munte, ca ninge prea tare si n-au chef sa dea toata zapada din curte , ca sa porneasca apoi la un drum destul de greu.
L-am intrebat ce face, mi-a spus ca acordeaza pianul, ca nu se mai poate canta pe el asa. Si ca asta micu il tot necajeste.
Dar acum, ca era cu mine la telefon, "asta micu" a avut cale libera.
Mai intai cate un sunet, timid, se oprea sa il asculte si spunea: auzi? il auzi? apoi il astepta rabdator sa se stinga.
Dupa, a inceput adevarata improvizatie. cu mainile alternand, cand acorduri, cand clustere, cand sunete izolate. In ritmuri bine dozate, cu pauze, cu schimbari de registre. Delicat, ca un preludiu de Debussy si in mod cert mai bine decat multe compozitii contemporane. Apoi au inceput notele scurte, descendente si ascendente, in acut, aproape ca niste glissandi din fulgi de zapada. Tocmai cand incepeam sa nu-l mai percep, a schimbat registrul, si timbral, si emotional, a devenit furtunos, cu clustere repetate si violente care s-au rezolvat senin intr-un sunet desprins parca dintr-o pictura de Vermeer : o intreaga poveste in tuse delicate, dar totodata extrem de precise sentimental.
N-a mai fost destul, si a inceput sa se acompanieze lovind in lemnul pianului si alternnd sunetele cu voce mica, stinsa, inganata.
A rasarit apoi o terta mica extrem de trista, din tot noianul acela avangardisto-minimalist care i-ar fi facut pe Cage si Morton Feldman sa se inverzeasca de invidie.
A continuat cu micile batai, apoi a observat ca tata vorbeste cu mama la telefon. dar era prea coplesit de miracolul muzical ca sa mai poate vorbi cu mine. S-a multumit cu un zambet retinut cand i-a spus tata ca mama i-a ascultat compozitia si ca a fost superba.
S-a alintat putin intr-o plapuma adusa ilegal din dormitor pana jos, in living, si a pornit-o un pic bosumflat pe scari, sa isi revina la niste desene cu Mickey Mouse.
L-am intrebat ce face, mi-a spus ca acordeaza pianul, ca nu se mai poate canta pe el asa. Si ca asta micu il tot necajeste.
Dar acum, ca era cu mine la telefon, "asta micu" a avut cale libera.
Mai intai cate un sunet, timid, se oprea sa il asculte si spunea: auzi? il auzi? apoi il astepta rabdator sa se stinga.
Dupa, a inceput adevarata improvizatie. cu mainile alternand, cand acorduri, cand clustere, cand sunete izolate. In ritmuri bine dozate, cu pauze, cu schimbari de registre. Delicat, ca un preludiu de Debussy si in mod cert mai bine decat multe compozitii contemporane. Apoi au inceput notele scurte, descendente si ascendente, in acut, aproape ca niste glissandi din fulgi de zapada. Tocmai cand incepeam sa nu-l mai percep, a schimbat registrul, si timbral, si emotional, a devenit furtunos, cu clustere repetate si violente care s-au rezolvat senin intr-un sunet desprins parca dintr-o pictura de Vermeer : o intreaga poveste in tuse delicate, dar totodata extrem de precise sentimental.
N-a mai fost destul, si a inceput sa se acompanieze lovind in lemnul pianului si alternnd sunetele cu voce mica, stinsa, inganata.
A rasarit apoi o terta mica extrem de trista, din tot noianul acela avangardisto-minimalist care i-ar fi facut pe Cage si Morton Feldman sa se inverzeasca de invidie.
A continuat cu micile batai, apoi a observat ca tata vorbeste cu mama la telefon. dar era prea coplesit de miracolul muzical ca sa mai poate vorbi cu mine. S-a multumit cu un zambet retinut cand i-a spus tata ca mama i-a ascultat compozitia si ca a fost superba.
S-a alintat putin intr-o plapuma adusa ilegal din dormitor pana jos, in living, si a pornit-o un pic bosumflat pe scari, sa isi revina la niste desene cu Mickey Mouse.
18 ianuarie 2011
13 ianuarie 2011
6 ianuarie 2011
better
Si fizic, desi iar sunt o gogoasa infuriata la obrajori, dar si psihic.
De ce?
Pai fimea, ieri, dupa o incantatie de juma de ora ca sunt o rea si o urata , a acceptat sa-i pun o intrebare.
Ce ai face daca ar veni un copil la tine sa spuna ca mama ta e o rea si o urata?
Raspuns: nu vreti sa stiti ce i-ar face nefericitului care ar scoate pe gura asa ceva, asa ca nu-l reproduc exact :D
Dupa care: eu iti zic asta daca ma simt suparata, nu pentru ca nu te iubesc. Eu nu cred ca esti urata si rea de-adevaratelea, doar ca asa vad eu cand nu-mi convine ceva.
Ce sa mai spun..le doresc multora capacitatea de autoanaliza a unui copil de 8 ani :)
Autocenzura in societate probabil ca o sa-i vina de la sine....sper!
De ce?
Pai fimea, ieri, dupa o incantatie de juma de ora ca sunt o rea si o urata , a acceptat sa-i pun o intrebare.
Ce ai face daca ar veni un copil la tine sa spuna ca mama ta e o rea si o urata?
Raspuns: nu vreti sa stiti ce i-ar face nefericitului care ar scoate pe gura asa ceva, asa ca nu-l reproduc exact :D
Dupa care: eu iti zic asta daca ma simt suparata, nu pentru ca nu te iubesc. Eu nu cred ca esti urata si rea de-adevaratelea, doar ca asa vad eu cand nu-mi convine ceva.
Ce sa mai spun..le doresc multora capacitatea de autoanaliza a unui copil de 8 ani :)
Autocenzura in societate probabil ca o sa-i vina de la sine....sper!
4 ianuarie 2011
:)
Nu stiam ce sa mai scriu, asa ca va pun o poza din seria Reveillon in fusta/rochie:)
ma simt un picut mai bine, sper sa o tin tot asa.
Va multumesc inca odata pentru toate urarile, conteaza f mult pentru mine, nu pt ca nu am familia aproape, dar incurajarile din exterior ma fac sa nu ma mai vaicaresc atata inauntrul casei...:)
ma simt un picut mai bine, sper sa o tin tot asa.
Va multumesc inca odata pentru toate urarile, conteaza f mult pentru mine, nu pt ca nu am familia aproape, dar incurajarile din exterior ma fac sa nu ma mai vaicaresc atata inauntrul casei...:)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)