Cat de mult e prea mult?

Copilul meu imi zice dupa aproape 3 saptamani de vacanta ca ii teama de oboseala ce va sa vina.
Vrea sa ii scot cursul de mate, sa nu mai mearga la concurs la a doua etapa. Mentionez ca a mers la un singur concurs semestrul 1, unde a luat premiul II la 2 puncte de premiul I si ca statistic e in primii 5% din clasa a 3-a la nivel national. Deci nu e vorba de teama sau nestiinta.
astea sunt subiectele, iar punctul 1b gresit a facut diferenta de nu a luat premiul 1.


in plus, n-a stiut 2c deloc si a zbarcit un picut din ultima problema. La nivelul asta eu cred ca s-a descurcat bine si ca are potential.

Cursul in sine ii place, doamna e f f draguta. Dar e vineri de la ora 15 si sotul vrea sa fie in drum spre Busteni la ora aia. Sa nu il prinda ceata. Sa ajunga pe lumina. El zice ca mate de clasa a 3-a nu e mate si ca muntele e mai important.
Eu zic ca in orice directie o iei, matematica TREBUIE stiuta.
Cine stie matematica are o gandire mult mai structurata, mai limpede. Exprima mai simplu ceea ce e greu. Nu ma intelegeti gresit, nu spun ca cine stie mate e mai destept. Spun doar ca ajuta.
Iar prin a sti matematica nu inteleg sa fii la nivel de Olimpiada, ci sa intelegi bazele si sa intelegi frumusetea rationamentelor. Sa intelegi de ce o solutie e mai eleganta ca alta. Cand intelegi asta, in orice alt domeniu te vei exprima mai limpede. Poate gresesc :) Dar asa cred.
Iar cursul la care o duceam din cand in cand pe Sofia promoveaza eleganta solutiilor simple la probleme complicate. Si e finalizat cu singurul concurs de mate relevant pentru varsta lor. Singurul concurs unde nu se fac scheme si misculatii. Da, da, exista alte concursuri unde profii sufla copiiilor rezultatul. E revoltator. In fine, sa revenim.

Imi dau seama ca are un program foarte incarcat. luni joi pian, dupa scoala, luni miercuri karate,seara, vis vis de casa, miercuri are si germana (vine acasa profa) si vineri ar fi fost mate. Ea ma roaga sa ii scot karate si mate. Din motive de oboseala, de placut ii plac. Eu am crezut ca o sa ma roage sa ii scot pianul....oricum vine momentul acela, nu ma indoiesc.
Eu nu vad cum ar putea sa renunte la ele :( Miscare ii trebuie obligatoriu. Mate nu e destul ce se face la scoala, si nu ma refer la cunostinte, ma refer la solutiile elegante.
In afara de pian si mate, unde drumul dureaza juma de ora, karate nu necesita deplasari mai mari de 7 minute iar germana e acasa. Alti copii sunt de o mie de ori mai tracasati, n-au scoala asa buna vis a vis, fac limbi straine in centre specializate, 2 sporturi samd.

Imi totusi clar ca prin activitati vreau sa compensez faptul ca eu nu sunt in stare sa-i fac fata. Nu pot face sport cu ea, nu pot sa ma duc la scoala sa vb cu invatatoarea sa aiba mai multa atentie etc etc. Ea nu are niste parinti normali, tineri si valizi, cum au toti copiii. Mi-e teama ca daca pierde niste trenuri acuma, nu le mai recupereaza. Mi se pare inacceptabil sa-i fie retezate aripile doar pt ca mama ei e neputincioasa.
Copilul asta la 4 ani citea si scria fraze, si NU am lucrat cu ea. Pur si simplu stia. Nu ma grabesc nicaieri, dar nici nu vreau sa se piarda.

Si nu stiu ce sa fac :( Pentru moment, am sa o ascult si nu va merge la cursul de matematica. Dar nu stiu ce sa fac in general. Cum fac sa nu se iroseasca?

Mommy wars

Fiind eu ocupata cu doctoratul si fiind eu cu sanatatea in pioneze, n-am apucat sa observ razbelurile de pe blogurile de mamici.
De aceea am fost tare uimita (ca sa fiu draguta) atunci cand dand un raspuns despre ceva am fost acuzata ca incep razboiul. Am facut ceva sapaturi si am aflat ce si cum, m-am cam ingrozit, am trecut mai departe.
Acuma , sa va spun de ce cred eu ca sunt percepute aceste discutii ca razboaie. Tot ce zic e din experienta personala dupa 9 ani si ceva in care am crescut 2 copii plus convietuit cu unu pe care l-am gasit destul de maricel, avea 15 ani. 3 copii in total.

In societatea moderna principalul factor dupa care se fac regulile de convietuire este FRICA.
Frica de viitor.
De exemplu, eu eram mega depresiva ca Sofia nu dormea singura , nu crestea cat credeam eu. Ce era sa ma fac atunci cand ma intorc la facultate? In mod normal ar fi trebuit sa inghet anul, numai ca familia nu m-a lasat. Nu stiu daca a fost bine sau rau, anul l-am incheiat cu 10 pe linie si o super licenta, dar am fost stresata tot acest timp. Dar poate tocmai ocupatia suplimentara m-a salvat din depresia diagnosticata care m-a tinut cel putin 4 luni.
Care e cea mai importanta lectie pe care am invatat-o in tot acest timp?
A fost ca nu putem controla toate aspectele. Ca nu putem sa ne invartim strict in jurul copilului, ca trebuie introdus copilul in viata ta. Chiar citind cu voce tare cursul de stilistica sau studiind la pian cu el in scaunul de masina pus pe fotoliu langa tine, sau transcriind la orchestratie in timp ce alaptezi.
Sau adormind cu copilul pe piept in timp ce inveti pentru examene.
Adica, toate iluziile mele despre alaptat 20 de minute, pus in pat si vazut de treburi s-au spulberat cand ea vroia sa suga 2 ore si sa doarma la mine-n brate.
ca sa imi fac si facultatea si sa ingrijesc si copilul, care sa nu planga noaptea pentru ca ala mare avea scoala a doua zi si avea de invatat si el ziua ca era in clasa a 9a, trebuia sa le bag in acelasi cos si sa fac liniste.
Sa aplic Ferber samd iesea din discutie. In primul rand nici nu stiam ce-i aia. Iar sa inchid usa si sa las sa urle o ora nu aveam cum, baiatul trebuia sa invete, sa isi faca teme, nu sa asculte plansul unui sugaci, vb Marei :) Si pe bune ca nici AP nu stiam ce, am aflat de AP cand avea copilul nr 2 cateva luni., deci la ANI distanta.
Pentru familia noastra si mai ales pt mine, o femeie tanara de 23 de ani, (pt unii un copil, da eu zica ca nu, se exagereaza cu copilaria in era noastra :D) sa imi fac treaba incluzand copilul in ea a fost singura solutie. Asa, am putut observa ca dureaza tot atata timp si se cheltuie tot atata energie sa il inveti ceva pe bebelus cat timp ar trece si cata energie ai folosi pt alte scopuri pt ca intre timp sa invete singur acel lucru.
Treaba asta am citit-o si intr-o carte, niste ani mai tarziu, si anume in cartea Poti sa nu fii o mama perfecta. Haioasa carte.
(Aici se cuvine o paranteza. Copiii mei au cel mai dedicat tata cu putinta, pot spune ca baia Sofiei a facut-o 80% el, a plimbat-o cand a putut, a dormit cu ea pe piept cand eu eram epuizata, a gatit si a intins rufe, a venit de la job direct acasa fara niciun detour, eventual doar la piata, samd samd. Si mi se pare normal. Nu consider ca am avut „ajutor” la copil, consider ca e tatal copilului si e f f normal sa faca toate astea. Daca o mama se lupta singura cu viata casnica si tatal copilului nu se implica, atunci e f nasol. Dar nu e doar de datoria mamei sa asigure bunul mers al familiei. Divizunea muncii e un concept ok, dar nu intr-atata incat sa nu intervii cand vezi ca celalalt e depasit, f obosit samd)

Revenind, opinia mea e ca teama duce la nevoia de control.
Si aici vin cu a doua poveste. Cea a lui Ghe, unde am zis ca mai rau ca la Sofia nu poate fi, ca oricat de mult ar sta treaz si ar vrea sa suga, eu am sa ii fiu un an de zile la dispozitie si mai vedem dupa aia.
Mi-am intrerupt doctoratul si am stat frumusel acasa. Am hotarat ca iau fiecare zi cum vine, fara angoasa. Pot sa spun ca a fost o diferenta de la cer la pamant.Am fost cam obosita, dar nu ca la Sofia. Oboseala era ca aveam doi copii de ingrijit, daca l-as fi avut strict pe el cred ca nici nu simteam ca s-a nascut dpdv stress si griji.
Goghe e copilul care atunci cand ii e somn, pune capul si doarme. Cand ii e foame cere de mancare. Cand ii sete imi cere apa. Practic, are un control uimitor asupra nevoilor lui. In plus, e mult mai intelegator si calin decat sora lui. Se adapteaza cu usurinta schimbarilor. Goghe e copilul crescut fara pic de inversunare din partea mea, copilul la care am plans noptile de drag, nu de FRICA.
Nu e vorba ca pe Sofia n-o iubeam cu aceeasi intensitate. E vorba ca la el am fost libera si increzatoare, iar la Sofia macinata de prejudecati si temeri ca nu fac asa cum scrie in carte si de aia nu doarme ca alti copii si nu mananca ca alti copii . Incepeam sa tremur inainte de orice masa, fructe, legume cereale, ce-o fi fost acolo. Plangeam cand vedeam ca vine seara si eu am de lucru si ea nu vrea sa doarma. Pentru ca nu puteam sa controlez cat mananca, cat doarme... Abia cand am lasat-o mai moale cu pretentiile de perfectiune a fost mai bine.


Ei si acuma sa va spun cum vad eu parinteala. Poate foloseste cuiva, poate se potriveste cuiva. Nu e cu titlu de lege, e ceea ce am facut eu.
Eu cred ca nevoia de control si perfectiune se manifesta si prin metoda Ferber si prin excesul de bio si saritul in sus la cel mai mic plans. Sa va spun ce cred despre saritul in sus:
Niciodata nu mi-am lasat copiii sa planga neconsolati, dar de cand nu i-am mai simtit bebelusi (la mine s-a intamplat cam pe la 2 ani ai Sofiei si pe la 2 ani si jumatate la Ghe) nu am mai incercat sa ii fac sa inceteze si gata dandu-le obiectul dorit, ci mai degraba i-am tinut in brate sa-si manifeste frustarea si sa trecem peste.
Sar in sus la motive emotionale insa. Mi se pare mai grav ca plange ca Alba ca Zapada n-are casa (Ghe e ala) decat daca plange ca nu are masinuta din vitrina sau abtipildurile. Pentru ca plansul dupa obiecte trebuie consumat cu ei alaturi, si dupa investigat ce sta in spatele lacrimilor. Uneori e doar obiectul, case closed. Alteori e ceva ce s-a intamplat la gradinita sau la scoala sau poate chiar afli ca Alba ca Zapada n-are casa si poate ca ii e frica de lipsa casei. Plansul nu e de ignorat.
La fel si obraznicia. Obraznicia ascunde chestii. De fapt, e buna, copilul are incredere sa-ti serveasca una mai nepoliticos asa, dar de ce a simtit nevoia? Eu mereu incerc sa investighez ce se intampla de fapt. Nu inseamna ca nu sanctionez imediat derapajele verbale, pentru ca le semnalez si nu le tolerez. Dar asta nu ma impedica sa nu-mi pun probleme mai adanci.
Poate ca mie imi vine foarte greu sa ii aud nemultumiti si certareti din cauza ca stiu ca nu fac destule pentru ei. Eu sunt de vina, nu ei. De exemplu, in timp ce scriu acest post, Ghe plange afara, ceva legat de sanie, iar eu nu pot sa ma duc sa il ajut pentru ca am o zi f f rea. E soare si frumos si eu nu ma simt in stare sa ies din casa.
De doi ani de zile eu sunt umbra mamei care ar trebui sa fiu.( pfiuu, nu mai plange :D)

Si atunci, cand vad femei sanatoase, in putere, capabile sa isi ingrijeasca copiii, si le vad macinate de frica si repezindu-se una la alta pe bloguri si certandu-se care metoda e mai buna pt cresterea copiiilor imi vine sa le iau si sa le tin un seminar despre bucuria de a fi sanatos si de a putea sa le rezolvi plansul cu sania si cu cearcanele de nesomn si cu bautul apei sau cu mancat doar quinoa cu hrisca si a le cumpara cei mai bio ciorapi si scutece refolosibile.
sa fie clar, Nu minimalizez problemele nimanui, pentru fiecare e importanta persoana proprie si e normal si e BINE si SANATOS sa fie asa.

Dar toate, fara exceptie, alaptatoare, nealaptatoare, working Mom, SAHM , va ingrijiti (acum) copiii mult mai bine ca mine. Aveti bunastarea lor in prim plan. Bucurati-va ca va solicita si le puteti raspunde, bucurati-va ca va puteti darui si ca nu va e teama ca daca citit o poveste in plus a doua zi tre sa zaceti in pat.
Sunt invidioasa carevasazica. Nu ma jenez sa o recunosc, pentru ca e o invidie pozitiva. Asta implica ca ma ambtionez sa redevin sanatoasa, desigur :)

Da numai ca viata e mai smechera de-atata. Eu am facut cum am simtit, am mers dupa ritmul copilului samd, si iata ca acuma nu mai fac fata sa ii secondez. Fizic.
Ma confrunt cu ceva la care nu am rezolvare. Ii vad cum cresc ca buruienile si ma doare ingrozitor. De ce? de FRICA. pentru ca boala m-a facut sa inteleg ce inseamna de fapt lipsa de control. Nu ce stiam eu dinainte ca inseamna „let go” , haha, ce glumita pare acuma. De parca nu era destul, am avut o depresie groaznica in aprilie, in care nu mai vedeam sensul, scopul, nu vroiam sa-mi vad copiii, nu vb cu sotul, nu raspundeam la telefon, la mail. Apoi, dupa ce a trecut, a ramas „doar” ca ma trezesc de dimineata si nu stiu ce zi o sa urmeze. Asta e adevarata lipsa de control, nu ca a mancat desert nonbio la gradi.
De aia predic eliberarea de controlul deplin. Lasatul mai moale. Ganditul uneori „om vedea cum ne descurcam”.
Nu ma refer aici la organizarea intima a fiecarei familii, sper ca e clar. Aia si-o stie fiecare. Ma refer la controlul total asupra copilului, care se manifesta si la biomanii si la metoda Ferber. Iar revin la „poti sa nu fi o mama perfecta”. Acolo scrie ca rutina e buna, dar uneori efectiv nu poti sa o aplici, si atunci e bine sa let go si va reveni de la sine. Nu e vina mamei. Imi pare rau ca a fost luat drept critica, nu era cazul.

Asa ca, nu va mai certati. Eu am si alaptat, am si dormit cu ei, dar asta pentru ca asa mi-a fost mai bine si uite ca nu i-a ferit de necazuri ulterioare. Uneori ma gandesc ca e singurul lucru bun pe care l-am facut pentru ei si ma felicit, e probabil singura perioada fericita din copilaria lor, acuma eu sunt o sursa de frustrare. Ei nu ma au cum ar merita sa ma aiba. Dar trebuie sa let go si sa ma impac cu asta, deocamdata, si sa sper la mai bine.
Dar ai vostri va au acolo, ingrijorate daca nu au dormit cat trebuie, daca nu au baut apa, daca au mancat ciocolata in vizita. Fiti recunoscatoare pentru asta. Multumiti pentru problemele mici. Din ele e condimentata viata. Le puteti rezolva. Si eu ma ingrijorez pt toate astea si pentru foarte multe altele si nu le pot rezolva. Nu pot pretinde nimanui sa ma inlocuiasca. Pe voi nu trebuie sa va inlocuiasca nimeni.
Aveti fericirea de a fi mame intregi pentru copiii vostri, nu o irositi cu mommy wars.

Inceput de an in familie

ne uitam la filme in grup, mai ales pentru copii :)
cand nu mai rezist le transfer pe netbook, da mi-e mila de ochii lor pe ecranu de 12.
Ghe imi adoarme in brate si ma intreaba la final daca a reusit Bastian sa salveze Fantasia, mai primeste cate un Pinocchio, cate un strumf.
A invatat sa se joace perfect jocurile de la poisson rouge.com.
Au iesit afara, Sofia foarte multe ore, Ghe doar maxim 2 e zi ca e dupa antibiotic.
In rest, sunt mare si multa si cam speriata de bombe, oricat ma dau curajoasa.
As vrea sa tin o Oshawa macar de 10 zile inainte sa plec la Viena, dar e cam greu cu oameni care mananca mancare normala in jur. Bine ca nu gatesc, dar Ghe doar cu mine mananca bine, asa ca....

povesti (cu luna) pe strada mea

Pe ultima suta

copyright : Sabina Ulubeanu

Close your eyes and dream away.

La revedere 2011.

Ce-mi doresc de la 2012

1. Sa ma fac sanatoasa
2. Sa fiu o mama mai prezenta si mai responsabila (rezolvabil prin punctul 1)
3. Sa slabesc ce m-am ingrasat de la cortizon
4. Sa fie cel mai mare mega hit festivalul Innersound.
5. Sa compun mult de tot.

Astea-s dorintele mele personale.

Pe plan mondial :)) imi doresc sa se faca Bibi sanatos, si toti copilasii din lume.
Sa imi fie familia linistita si lipsita de boli si alte incercari.
Sa fie toata lumea din lume mult mai buna, mai binevoitoare, mai ingaduitoare si cu mai multa tinuta morala.

La multi ani!!

Poveste de Craciun

Copyright Sabina Ulubeanu

Ce inseamna pentru mine doctoratul

Desigur, e un titlu onorant, pentru care am muncit, la care am aspirat dintotdeauna, in sensul ca am urmarit sa imi dezvolt ideile pe care le-am avut inca de la inceputul studiilor. iar ele s-au cristalizat, apoi s-au nuantat si s-au rafinat de-a lungul vremii.

Insa mai mult decat atat, e o victorie morala in lupta cu viata. De aceea pentru mine finalul a fost extrem de emotionant. Cata vreme am intrat in „sustinere mode” am fost rock solid, impecabila. Dar la momentul multumirilor, toate momentele incredibil de grele prin care am trecut, combinate cu solemnitatea momentului, m-au coplesit.
Sigur ca e placut sa ma alint un pic, sa ma scald in supa suficientei de sine :) , dar am fost extrem de mandra de mine si de ceea ce am realizat. Nu profesional, asta era de la sine inteles si nu am avut dubii (majore :D), dar pe plan uman.
Asta imi da multa incredere in viitor.

Cata vreme ai facut niste punctii de maduva, niste chimioterapii, peste 750 de zile de cortizoane , ai mai crescut copiii, ai compus, ai fotografiat, cu expunere publica, si ai terminat un doctorat summa cum laudae, nimic nu te poate dobori.

Doamna doctor

Sa veniti sa va dau compensate, da? :)

Iarna by Sofia

Sofia va roaga sa dati Sms la 848- 2 euro pentru Bibi si spune ca ar scoate la licitatie pictura, insa trebuie sa o puna la panoul scolii.

Inca odata Bibi

Si da, am sa sufoc auditoriul cu Bibi, pana se strang toti banii.
Nu uiotati de Sms si nr de Romtelecom. Au mai ramas doar 5 zile, cu tot cu asta.
Mai pun si 50 de semne de carte de vanzare la talciocul de pe 17.
mai sunt calendarele si pozele lui Cornel.
Cadouri deosebite pt cei dragi ai vostri.

O saptamana foarte importanta

E sapatamana cand Bibi ar putea aduna toti banii.
Preluati si voi bannerele, de la Criticomamica

Scrolldown si le gasiti.

*De pe 10 pana pe 16 decembrie, printr-un SMS la 848 (numar valabil in retelele Vodafone, Orange si Cosmote) se doneaza 2 euro;

*la Romtelecom, tot intre 10-16 decembrie, puteti dona:

0 900 900 301- 10 euro/apel
0 900 900 303 – 3 euro/apel
0 900 900 305 – 5 euro/apel
*Nu se percepe TVA.

Bibi Reminder

Avem SMS: 848, 2 euro, intre 10 si 16 decembrie.
amanunte : viatacudba.blogspot.com

Avem fotografiile lui Cornel.

Avem calendare de vanzare cu fotografiile mele. Au sosit si arata f f bine.

mai aveti 2 zile in care sa comandati calendare cu imaginile voastre preferate, iar 20% din incasari merg la Bibi.



Avem Talcioc Urban.

Acolo unde voi fi si eu prezenta, in persoana sau cel putin prin reprezentanti. Si anume prin 50 de semne de carte cu fotografiile mele, care vor costa 10 lei bucata.
Am preluat ideea de la Raluca, cu bratarile statement.
asa arata semnele de carte:



In rest, sunt cam depresiva si ingrijorata, am dizertatia pe 20 decembrie, nu am cu ce sa ma imbrac, m-am ingrasat vara asta infiorator, imi vine sa sparg oglinzile si nu mi-am scris prezentarea. Adica schita, ca nu sunt genu sa invete comentarii pe dinafara.

Dar sigur mi-ar creste moralul daca s-ar cumpara cele de mai sus.

Music for Bibi

Aveam 18 ani. Si nu eram trista.

Amintiri care-i pot salva Viața lui Bibi

Updates despre vânzări în josul textului.

Bogdana scrie pe blogul ei despre normalitatea în care ar trebui să ne situăm. Aceea de a dărui celor care au nevoie. Despre faptul că nu e nimic extraordinar în asta. Și are dreptate.
Din fericire, campania pentru Bibi a scos ce mai frumos din mulți oameni, iar asta nu poate fi decât minunat. Am fost martoră la cum s-au strâns 1770 de lei în 24 de ore. Pentru că nu am reușit să mă implic până acum, am avut senzația că asist la un miracol. Care m-a stors de energie în primă fază. timp de doua zile am intrat în gaura mea neagră, dar odată euforia consumată, am simțit un val de energie bună, caldă, benefică.
Și pentru că fotografiile s-au dat atât de repede (și mai avem înca două la vânzare, nu uitați!), m-am hotărât să mai scot la vânzare, într-o altă formulă.
Pentru asta, am apelat la bunii mei prieteni, http://calendare.yshop.ro/. La ei am făcut calendare pentru familie, cu poze ale copiilor. La ei mi-am printat teza de doctorat, ceea ce a fost absolut salvator, din foarte multe puncte de vedere, calitate, preț, stres, drumuri, am primit mereu ajutorul necesar, am primit totul la timp, acasă, mi-au fost suportate toate ideile de artistă zăpăcită și au fost rezolvate cu profesionalism desăvârșit.
Așa că nu am ezitat să le povestesc despre Bibi și vânzarea de fotografii, cu ideea unor calendare artistice care să îi fie dedicate. Răspunsul a fost prompt: da, le facem!
Mai mult decât atât, 20 % din încasările la comenzile de calendare familiale venite până pe 9 decembrie vor fi donate în contul lui Bibi.
Așa că, dacă vă doriți mai multe dintr fotografiile mele, acum e momentul. Le puteți vedea mai jos. .
Și dacă vreți să faceți un cadou special bunicilor, unchilor, mătușilor, le puteți oferi un calendar cu fotografiile copiiilor voștri, iar 20% din ceea ce plătiți va merge la Bibi, ca să crească mare.

Update. Unul vândut- 100 Euro. Am primit deja factura.

Frumosul, pentru Bibi

Trebuie sa vă spun că nu m-am așteptat să se vândă atât de repede fotografiile. Sunt extrem de fericită pentru asta și îmi reînnoiește certitudinea că oamenii sunt buni și vibrează la frumos, doar că uneori le trebuie un impuls din exterior. De fap, nouă, tuturor. Se ivește uneori câte ceva care ne răscolește, din motive pe care poate nici nu le intuim, dar e firesc așa, să rezonăm diferențiat.
Ceea ce nu am avut curajul să fac, e să bat la ușile (virtuale- ale) oamenilor să ii conving să facă același efort ca mine. Însă exista cineva în care am avut deplină încredere, un om deosebit, la care, atunci când mă gândesc, îl văd alături de familia sa minunată, îi simt cum emană toți trei bucurie, bunătate, iubire și compasiune sinceră, pură. Au fost alături de mine în toate încercările. Mi-au scris încurajări fără sa-i solicit, m-au înveselit, luat la fotografiat, ajutat și susținut fie numai cu câte o vorbă amuzantă la momentul potrivit sau o poză cu minunea mică.
Așa că nu-i de mirare că am îndrăznit să solicit jumătatea masculină a familiei, un fotograf cu totul și cu totul special, pentru imagini frumoase, de vânzare. Pentru Bibi. Mi le-a dat fără să clipească. Așa că mulțumim, Cornel Brad! Cornel are o dipsonibilitate uimitoare în a relaționa cu oamenii și în a suprinde cu îndrăzneală situații pe care nu oricine ar avea curajul să le imortalizeze. Iar la o analiză atentă (dar nu prețioasă-arogantă), eu una mereu descopăr, dincolo de ineditul situațiilor în sine, un ceva specific DOAR acelei fotografii, o nuanță foarte fină, dar totuși extrem de pregnantă care universalizează un sentiment profund uman și foarte acut descris.
La concret acum:
Prețul e fix: 150 de euro. Printul e realizat în condiții deosebite și voi pune dimensiunile în josul imaginilor.
Dupa ce dovada plății în contul lui Bibi vine la mine sau la Bogdana, o trimit la Cornel, care se va întâlni cu cumpărătorul sau dacă e cazul, va trimite fotografia în străinătate, caz în care o va înrăma corespunzător expediției (caserat cu passepartout), la dorința cumpărătorului.

Dimensiuni: 20/20 cm


Sper să-și găsească foarte repede proprietarii :) Poate fi și un f frumos și original dar de Crăciun pentru prietenii voștri.
Și încă odată, banii suntru Bibi. Sunt foarte , foarte puțini față de câți îi trebuie ca să se facă mare.

Updates

S-au rezervat aproape toate pozele, V-a mai ramas doar cea AN verticala.
Pretul ei este 150 de euro, e in format mare, inramata cu geam. O sa o masor mai incolo, aveam dimensiunile undeva dar nu le gasesc acuma. In orice caz, e MARE :P
Banii merg direct in contul lui Bibi, apoi copie dupa OP la mine sau la Bogdana si noi stabilim detaliile ca sa intrati in posesia fotografiei.

Scrisoare deschisă

În josul textului voi face niste updates.

Se împlinesc astăzi, 26 noiembrie 2011, doi ani de la momentul care mi-a schimbat definitiv cursul vieții. Nu, nu sărbatoresc și nici nu-mi place să-mi hranesc mintea cu propria-mi nefericire, de altfel, nefericită în acest moment nu mă simt. Nici nu aș fi scris despre asta în mod special. Dar am un motiv întemeiat pe care îți veți afla dacă parcurgeți acest text.

Boala m-a izbit tocmai în momentul în care planurile mele de viitor erau foarte bine așezate. Împlinisem 30 de ani, renovasem apartamentul, fetița intrase la școală, băiețelul avea doi ani și dependența lui de mine se estompa, aveam post la o Universitate, scriam pe două bloguri, unul personal, altul muzical, urma să fac școala de șoferi și să îmi scriu teza de doctorat. După ce aveam să fi terminat cu toate astea, mi-aș fi văzut liniștită de familie, compoziție și fotografie. Eram, în orice, caz, un om foarte împlinit pentru vârsta asta, care nu mai sperie pe nimeni și nu mai e considerată un prag al maturității. Cele mai importante aspecte erau rezolvate și urma o viață plină, obositoare, dar frumoasă.

În loc de asta, pe 26 noiembrie 2009, la sfatul dr. Mirjam Bercovici și trimisă de ea, am urcat cu eforturi supraomenești 6 etaje la Fundeni, pentru că liftul e „doar pentru urgențe”, ca să aflu de ce sunt galbenă și nu pot nici sa respir fără să obosesc, pentru că hemoglobina mi-a scăzut la 5, că am tensiune 15 și pulsul 140, că puteam să mor în orice clipă și ca sunt suspectă de leucemie.

Nu aveam buletinul la mine, exact în acea zi contractele la telefonia mobilă expirau, așa că foloseam o cartelă de pe care sunam pe fixul de acasă, abia mergeam și eram SINGURĂ în ditamai spitalul. Nu mai înțelegeam ce se petrece în jurul meu, țin minte doar că am fost condusă la altă secție, unde m-a primit o asistentă care mi-a cerut datele de identificare și m-a înțepat încă de un milion de ori. Apoi a venit doctorița care a început să planifice niște evenimente îngrozitoare: vorbea despre transfuzii și despre cum nu mi se găsește sânge că am grupa rară, puncție de măduvă, internare, leucemie, limfom, lupus, anemie, iar nu mai înțelegeam nimic și vroiam acasă.

Ca să nu mai lungim povestea, într-un final am primit și diagnosticul, anemie hemolitică autoimună, au urmat spitalizarea, transfuziile și de atunci o luptă continuă cu boala și mai ales o luptă continuă cu singurul tratament care mă ține în viață, adica medicamentele pe bază de cortizon. Am făcut și un fel de chimioterapie cu Rituximab, la Viena desigur, unde merg foarte des, pentru că în România nu e încă aprobat de asigurări pentru boala mea, urmează să fac și o splenectomie, sperăm să rezolve parte din problemă, știut fiind faptul că anemiile hemolitice răspund mult mai prost la splenectomii decât trombocitopeniile (iar cele din urma acționează mult mai perfid, pe nesimțite, fiind extrem de periculoase)

Într timp, m-am prefăcut că totul e în ordine. Am compus, am fotografiat, mi-am crescut copiii, mi-am scris doctoratul, am avut concerte, expoziții, am planificat la ideea prietenei mele compozitoare un festival. Exact ce aș fi făcut și fără boală. Nu vreți să știți însă cât mă costă, interior și exterior, aceasta mimare a normalității. Și totuși, am o viață. Mai mult sau mai puțin bună, eu încă trăiesc și încă fac planuri. Nu știu cât va dura. Nu știu când primesc următoarea lovitură, nu știu când vine următoarea recădere. Dar am avut, mulțumesc lui Dumnezeu, măcar 30 de ani în care am putut să mă construiesc pe mine însămi, în așa fel încât să pot oarecum merge mai departe.

Iar aici ajungem la punctul cel mai important al scrisorii mele. Sunt mamă, soție, artistă. Și sunt bătăioasă și încăpățânată. Și hipersensibilă. Așa că atunci când am văzut pentru prima dată pe bloguri cazul lui Bibi, mi-a făcut foarte rău. Tudor Daniel, zis Bibi, are anemie aplastică în forma ei cea mai rară, DBA. Sunt numai 600 de cazuri în toată lumea. Asta înseamnă ca e pe cortizon ca mine, că face transfuzii ca mine, dar că măduva lui NU produce celulele roșii, ca la mine. Și asta de când s-a nascut!!!

Și mi-am dat seama că la așa ceva nu mă pot gândi. E înfiorător, dar nu am energie să fac ceva în plus. Trebuie să mă fac sănătoasă. Treceam și printr-o depresie atunci, medicamentoasă, nu cred că mă poate cineva condamna pentru indiferență. Pentru că nu indiferență a fost, ci dimpotrivă, o mult prea intensă empatie.

Recitiți primele paragrafe ale scrisorii mele, iar apoi gândiți-vă că în locul femeii de 30 de ani e un bebeluș. Amplificați corespunzător frica, starea de rău fizic, pericolul, durerea, disperarea, necunoscutul. Apoi dublați rezultatul cu trăirile părinților acestui copilaș. Nu cred că e ceva ce puteți mai mult de o secundă imagina. Nu cred că se poate înțelege dacă nu ai fost acolo. Nici măcar eu nu pot să înțeleg pe deplin, pentru că eu am trăit cei 30 de ani (sună deodată mult, așa-i?), pe când Bibi are abia un an și cinci luni. Și doar o operație lungă și grea, un transplant de măduvă în Israel, îl poate ajuta să vă scrie peste 30 de ani o scrisoare asemănătoare. Iar pentru operație îi trebuie încă 140.000 euro.

M-am decis așadar să fac ceva. Să nu las să treacă pe lângă mine această avalanșă de stări. Pentru Bibi există o acțiune foarte frumoasă, a Bogdanei Dobre. M-am gândit să donez și eu ceva, dar ce? Ce ar aș putea da astfel încât să nu fiu judecată că o fac în interes propriu? Mi-am dat seama apoi că nu contează cum judecă unul sau altul. Drept pentru care am să donez din fotografiile mele, făcute după ce am fost diagnosticată. Voi reveni cu amănuntele pragmatice, vreau acum doar să spun că sunt fotografii grele, făcute cu patos, pentru ca măcar sufletul să îmi devină mai ușor. Și vreau să valorific consumul intens al realizării lor. M-au ajutat pe mine să îmi mențin speranța. E momentul să o dau mai departe.

Dacă nu doriți să cumpărați ceva, ci doar să îl ajutați pe Bibi să crească mare, puteți dona direct în conturile lui: LEI: RO24 BTRL 0140 1201 N396 55XX Banca Transilvania Titular cont: Filip Bogdan-Liviu CNP 1660903133678

Pe pagina lui găsiți conturile în euro și Paypal.

http://viatacudba.blogspot.com/

Am să vă rog să difuzați scrisoarea mea, să o dați mai departe. E mărturia unui om care a cunoscut infernul și care face o vizită acolo periodic. Nu mă jenez de această expunere publică. Nu am nimic de ascuns, e o poveste de viață ca atâtea altele. Mai ales că eu sunt dintre cei norocoși. Norocoasă să fi trăit 30 de ani sănătoși, să fi putut compune muzică, să fi putut fotografia, să am un soț și copii extraordinari, să fi pășit în viața adevărată de foarte tânără. Iar toate trăirile extreme mi-au dat consistență și mi-au întărit creația.

Și dacă un miligram din greutatea ce o poartă în suflet părinții lui Bibi s-ar putea evapora prin mărturia mea, atunci ea nu e zadarnică. Aș putea să închei cu sloganurile, perfect adevărate de altfel, Nu fiți indiferenți. Nu știți ce fericiți sunteți că aveți sănătate și variațiuni pe aceeași temă. În loc de asta, eu vă reamintesc altceva: viața, deși ne-o facem frumoasă și trebuie să o trăim cu bucurie, e foarte grea pentru toată lumea, fără excepție. Și te lovește atunci când nu te aștepți. Nimeni nu e scutit de probleme mai devreme sau mai târziu. Dar la Bibi este MULT prea devreme. Și e MULT prea grea.

Haideți să îl ajutăm să se facă bine. Și să se confrunte apoi doar cu normalitatea vieții.

Update 1. S-a rezervat fotografia nr 4, cu fetita pe rosu, pret 300 RON.

Update 2. S-au dat toate fotografiile. 50 Euro, 75 Euro, 100 USD, 150 EURO.

I am crazy

Ce face un om normal la cap cand face o recadere nasoala la o boala dubioasa?
Desigur, isi scrie doctoratul si organizeaza un festival !

Asadar, e oficial.
InnerSound , Festival de arte contemporane.
Bucuresti, 28-30 august 2012, Muzeul Taranului Roman, Bucuresti.

avem FB:
https://www.facebook.com/InnerSoundFestival/

si avem o descriere sintetica aici:
http://no14plusminus.ro/2011/11/25/innersound-new-arts-festival/

acum, pot sa ma odihnesc 2 zile.
Ca dupa aia o iau de la capat.

Rezumatul rezumatului -finished!

Teza de doctorat „Funcția memoriei în construcția timpului muzical” investighează procesele temporale și de memorie - structurile tari ale materiei ideatice utilizate de toate artele- din timpul compunerii, interpretării și receptării muzicii de tip european. Studiul memoriei din perspectivă istorică a relevat importanța criteriului pregnanței și efortului rememorării ideii, sentimentului, materiei sonore, regăsite în concepțiile multor filosofi.
Analiza tipurilor de timp ce intră în componența unei lucrări a dus la concluzia că în fiecare compunere, interpretare și receptare a muzicii are loc o veritabilă polifonie de timpuri. Mai multe tipuri de timp (newtonian, bergsonian, relativitate, circular, în spirală și altele) se pot regăsi într-o singură lucrare, în proporții diferite. Conceptul de polifonia timpurilor se referă și faptul că prezentul și trecutul se suprapun în puncte nodale ale compozițiilor, determinând cursul acesteia. S-au cercetat grafismul muzical și temporalitatea partiturilor grafice, punându-se, în premieră , muzica în relație cu arta fotografică. S-a observat că, similar actului muzical, memoria ierarhizează obiectele imaginii în funcție de pregnanța lor, organizându-le în timp. Acest fenomen a fost demonstrat și prin creația proprie, muzicală și vizuală.

Copyright: Sabina Ulubeanu.