Toamna vieneza in viziunea Sofiei

De la Viena

E frig tare, si vant si ploua. dar pt Sofia e de vis.
pacat ca are parte si de spitale. N-o prea consoleaza ca e cel mai grozav din Europa, daca are de asteptat.
In concluzie, o sa ma iubiti si daca incep sa extrag chestii din mine, nu?
Joi fac vaccinurile.
peste o saptamana venim acasa.
Imi sustin dizertatia la doctorat, si dupa Anu nou candva actionam.

incepem sa exageram

programul fetitei mele devine absolut nebunesc.
Trebuie sa ma gandesc la optimizari. Daca as fi sanatoasa, ar fi simplu, dar eu NU sunt si nu o pot ajuta. Singura nu are cum sa faca fata.
Pana le gasesc, va las aici o maxima care mi s-a revelat in dimineata asta:
In copilarie, copilul are o singura treaba: sa afle cine e. ATAT.

ne jucam

printre picaturi.Cine spunea ca nu pot iesi poze de mare, maaaaaaaaare interes si daca nu iesi din casa? :))

NU la gradinita Disney

de ce? aflam de la Zu.

Inscrieri la Scoala de Fotografie

Despre gradinita

Am ezitat mult daca sa scriu despre asta sau nu, dar pana la urma am decis sa public ca sa pun closure.
In luna mai am pornit cu copilul spre o gradinita de stat f aproape de noi, care imi fusese laudata. Si pe drept cuvant, e mare, spatioasa, au tot felul de activitati extra, doamna amabila si nu cu multi copii in clasa. Baiatul meu s-a dus imediat pe un scaunel si mi-a cerut sa plec acasa, ca el ramane acolo sa deseneze. Semn bun.
L-am inscris si urma sa revin in iunie pentru sedinta. Din pacate, eu atunci am facut o recadere nasoala si nu am putut. Apoi vara am stat la munte sa imi scriu doctoratul (btw, mai am f putin, tineti pumnii ca iar manifest o scadere de energie). Doamna a fost f f amabila si telefonic mi-a anuntat prietena ca copilu e e la ea in grupa si ca totul va fi in ordine. Am apreciat si nu uit.
In fine, ne-am intors acasa si luni de dimineata am imbracat copilu frumos si am plecat la gradi. Fericit nevoie mare, si-a das jos ghiozdanelul, si-a pus papuceii si m-a expediat acasa.
La ora 13 m-am dus sa il iau si nu terminase mancarea, dar m-a vazut prin usa deschisa(ca era f f cald acolo) si s-a repezit la mine DISPERAT, s-a dus glont la dulapior, si-a scos tot de acolo si m-a implorat sa mergem acasa. Unde nu am reusit sa scot nimic de la el decat ca nu a avut voie paine in ciorba. Fleacuri, zic eu, se va obisnui, dornica sa nu dau importanta la amanunte. Insa a doua zi de dimineata copilul nu a vrut cu niciun chip sa intre in clasa. Ne-am invartit, ne-am rasucit, pana la urma am plecat acasa. Doamna m-a facut un pic atenta ca nu sunt ferma si poate el e mai sensibil.
A treia zi l-am luat si pe tati cu noi. Tati care, sa nu uitam, a fost profesor ani de zile. Povestea se repeta, Ghe nu a vrut sa intre in clasa, si ar fi fost dispus cu rucsacelul in spate (semn ca nu il las acolo....)

Dar atunci s-a produs declicul. Doamna a iesit din clasa si m-a intrebat ce nu i-a placut. Am indraznit sa povestesc despre painea in ciorba. Ei bine, a urmat adevarul si anume:

1. la gradinita nu suntem la cresa, nu punem paine in ciorba, aici ii invatam maniere si ii pregatim pentru viata
2. nu se intra cu rucsacel, eu trebuie sa fiu ferma, sa il dezbrac si sa plec, iar copilul TREBUIE sa ma asculte, altfel ce ne facem? va deveni un mic tiran
3. nu are voie sa isi manifeste nemultumirea: „a dat din picior....aaaaa, pai m-am lamurit”

Dupa care doamna a intrat in clasa si a inchis usa dupa ea, nemaschitand nici un gest de apropiere fata de copil (pe care recunosc, l-a incercat in ziua 2)
M-am uitat la sotul meu (repet, fost profesor care stie exact cum functioneaza copiii, par grizonat, pantalon la dunga , privire demna ;D si caruia nu i s-a acordat nici macar cea mai vaga atentie) . Sotul meu s-a uitat in apoi la mine, si l-am intrebat, ei, tu te-ai lamurit? si el a zis, da, m-am lamurit. Ne-am luat copilul de mana si am plecat.

O sa ma intrebati de ce nu am ripostat la ce a zis doamna. Cuvinte pe care sotul meu le-a calificat simplu: obraznicie.
Pentru ca eram deja hotarata ca daca copilul refuza a doua oara sa intre, il retrag si gata. Gradinita era pentru el, nu pentru mine. Ba dimpotriva, mie imi va face rau inscrierea lui in colectivitate, pt ca eu la orice raceala risc recaderi grave.

Dupa acest episod, ne-am dus sa vizitam fosta gradinita a Sofiei, privata si putin mai departe decat cealalata. Unde a fost primit cu dragalasenie si doamna directoare s-a jucat cu el jumatate de ora afara in curte. Unde a doua zi l-am dus la ora cand ies copiii afara si educatoarea, o fata f tanara si sufletista l-a luat si a stat cu el in plus, cat timp ceilalti copilasi erau la ora de germana. Unde a vrut sa intre in clasa. Unde a doua zi, fiind primit tot afara la joaca , a intrat in clasa si a facut si lectie de engleza si stie sa zica gubai :) si a mancat aproape tot si s-a apropiat de copii. Unde educatoarea mi-a spus. doamna, vad ca ii place f f mult sa cante , deci l-a urmarit si l-a studiat prin joc.

Nu neg ca doamna de la prima gradi , pe care am vazut-o imbratisata de multi copii, ajunge la sufletelele lor. Pur si simplu la al lui Gheorghe nu a ajuns si pt mine e un motiv suficient sa nu il „adaptez” cu anasana. Viata e lunga si grea si frustrari tot vor fi, daca imi sta in putinta sa evit unele inutile, o voi face, pentru ca de aia sunt mama lui.

Cu aceasta, ma intorc la scrisul tezei, ca micii mei tirani sunt la munte si am un pic de liniste (daca se poate numi liniste statul la bloc in Bucuresti....)

sa citim:)

Ce inseamna copil bun?

Am o mare problema. Incepe clasa a treia si cica e f greu sa faca fata cu brio. Acest cu brio ma sperie rau. Cica concursurile de mate sunt complicate, la scoala trebuie din ce ce in ce mai mult sa lucrezi acasa, teme si nu numai, noi avem si pianul, unde trebuie sa studieze in fiecare zi, am fi vrut si un sport.
Cica un copil bun nu se multumeste cu manualul ci face f mult in plus, chestii care la scoala nu se prea abordeaza, dar la concursuri se dau.
Din experienta, fiecare concurs are tipul lui de probleme. Pana acuma am gasit un sg concurs care sa para simpatic (dpdv al matematicii), dar ce te faci ca tot asa, daca nu ai facut genu ala de exercitii o incurci.
Cica toate diplomele astea mititele conteaza la admiterea la liceu, ca parte din nota.

Atunci, cand se mai joaca, cand isi mai scrie povestile, cand mai picteaza, cand mai merge la un teatru, concert, vizita, cand mai citeste?


Eu am un copil f bun, constiincios, nu suporta sa nu aiba temele scrise, o amuza (daca nu e constransa) orice face parte din cunoastere. Si totusi, eu ca mama, nu fac fata.... iar copilul meu, desi exceptional ca potential, nu e in topul topurilor, din cauza MEA, care nu stiu ce trebuie facut suplimentar. Si nu sunt convinsa ca ii trebuie....
Cum fac ceilalti copii oare? De fapt, cum faceti voi, ceilalti parinti?

La Festivalul Enescu

Pentru prima data in isotria festivalului va avea loc si un workshop de compozitie. Se anunta foarte interesant.
Aici este intregul program

Multumesc

Celor 101539 vizitatori de cand mi-am pus sitemeter. Nu stiu exact ce inseamna asta, teoretic nimic, practic , sper sa am ce da, nu doar ce culege de la cei care intra pe blogul meu.

Wagner for dummies

Yumiii

retete simple si delicioase, potrivite pentru mame ocupate, domni independenti, femei de cariera, bune de impresionat musafirii.
adica,
Sabrina prin casa

e o cvasicoincidenta de nume, care mie mi se pare f draguta, dar nu, nu am nicio legatura cu minunatiile de-acolo, din pacate...:P

Ajutati-l pe Bibi!

Eu nu am putere sa scriu despre cazul lui, ma doare prea rau, ma termina si eu trebuie sa ma conserv pentru copiii mei, pentru stiu EXACT ce inseamna aceasta boala. A mea se numeste altfel, dar simptomele sunt aceleasi. Nu cred ca ma poate condamna cineva ca nu ma implic mai mult, dar nici sa tac nu se mai poate. Citind postul despre donarea de sange am rememorat toate clipele in care pt mine, la grupa mea rara, pur si simplu nu se gasea masa eritrocitara.
Cititi la Bogdana si la mama lui Bibi.
Va rog din suflet sa donati, fiecare ce poate.

„Pentru orice detalii(mai multe informatii despre DBA, evolutia fului nostru si acte medicale) va stam la dispozitie la adresa de mail: loristefan@yahoo.com.
Donatii se pot face si in contul deschis in acest scop pentru Bibi:
LEI: RO24 BTRL 0140 1201 N396 55XX
Banca Transilvania
Titular cont: Filip Bogdan-Liviu
CNP 1660903133678 ”

George Enescu

Astazi se implinesc 130 de ani de la nasterea lui George Enescu. Majoritatea il cunosc dupa cele doua rapsodii, mai ales prima. Lucrari de tinerete, foarte bine scrise, simpatice foc, dar nu transcendentale.
Adevaratul Enescu e inovator pana la limita suportabilitatii. Transcende orice stil si limbaj. Modifica timpul si iese din masurabil.
A scris muzica spectrala inainte de orice definitie a acesteia. A scris eteorofnic MULT inainte ca Boulez sa-si fi asumat, complet fraudulos, reinventarea acestei sintaxe muzicale.

Today we celebrate 130 years from George Enescu's birth. He is well known for his 2 Romanian Rapsodies, composed when he was very young. These are really cute works, extremely well written, but not transcendental ones.
The real George Enescu inovates beyond all bearing. He rises above any style and musical language. He totally modifies time perception and the feelings in his works cannot be measured.
George Enescu wrote spectral music long before the term was even released (carillons nocturnes for piano). He wrote heterophonic music long before Pierre Boulez unfairly claimed the re-invetion of this musical syntax.
My favourite works (in this period of my life) are:

Angelina cea isteață

Va rugam sa nu preluati povestea fara sa apuc sa intreb autoarea. Drepturile ii apartin. Multumim!

Angelina cea isteață

O poveste de Ada Sofia Ulubeanu.

A fost odată o fetiță care se numea Angelina. Când a împlinit 7 ani, a mers la școală în clasa 1. Când a văzut cât de ușor e, s-a plictisit să rezolve toate problemele acelea ușoare. Voia să fie mai greu. Peste un an a intrat în clasa a 2-a. A văzut că e la fel de ușor . A terminat anul cu bine și s-a gândit că in clasa a 3-a o să fie și mai ușor. Părinții i-au spus că o să aibă și mai multe materii. Angelina s-a bucurat de asta.

A trecut vara. E în clasa a 3-a. Îi place și s-a gândit că în clasele mai mari o să fie și mai frumos.dar ca să fie în clasele mai mari trebuie să crească. Dar ea avea doar nouă ani, nu era deloc mare. Și dacă nu va mai crește niciodată? La asta nu se gândise. Poate așa era. Și mai erau șapte luni pâmă la ziua ei....

Se gândi că dacă își punea o dorință la o stea căzătoare se va îndeplini. dar ea știa că stelele căzătoare sunt doar în august. Dar era abia ianuarie! Cum își putea pune o dorință? Se gândi la alte modalități dar nu își aminti niciuna.

Mai erau 5 zile până la ziua Angelinei. 4, 3, 2. Nu mai putea aștepta!...

De ziua ei, mama o duse la cinematograf să vadă „Frumoasa din pădurea adormită”. Apoi veni și școala cu temele.

Apoi veniră ploile și frigul. Angelina se îmbolnăvi și nimeni nu își dădea seama. În sfârșit, fu chemat doctorul. Spuse că Angelina are gripă și că trebuie să mănânce în fiecare zi o supă fierbinte și să stea în pat. Asta dură o săptămână în care să nu mai poată merge la școală. Degeaba sărea cățelușul împrejur. Fetița îl mângîia distrată și el pleca să se culce în colțișorul lui.

Angelina deveni foarte gânditoare și îi plăcea mult să citească. Citea basme. Recitise de multe ori nenumărate cărți.. Așa că hotărî să nu mai citească basme ci cărțile pe care le citesc mama și cu tata. Dar se juca la fel de mult.În curând deveni foarte serioasă și foarte deșteaptă, ca adulții.

Putea să răspundă perfect la întrebările: Ce e mai gras în lume? Ce este mai bun? Ce aleargă mai iute? Atât de mult își dorea să fie mare. Și peste 10 ani văzu cum este fii mare. Era mult mai greu.

Dar se trezi din somn și văzu ca este abia în copilărie.

Sfârșit

scrisă în 24 iulie 2011

10 pentru care sunt recunoscatoare

Leapsa de la Bogdana.
Sunt asa prinsa cu teza (deci de bine) incat scriu repejor. Desi sunt multe lucruri pe care situatia de 2 ani incoace mie le-a furat de sub nas (de exemplu mersul pe munte pe poteci nestiute:D), am avut timp sa ma gandesc la lucurile bune:

1. Intuitia mea. La pachet cu instinctul. Fara astea doua nu aveam acuma doi copii mari si evident superbi, geniali, deosebiti (si tot ce va mai trece prin cap cand va ganditi voi la ai vostri :P ). Acuma nu mai am voie sa fac copii, deci sunt foarte recunoscatoare pentru ei si multumesc celor doua mai sus mentionate care m-au facut sa le dau nastere la 23, respectiv 28 de ani. Mai planificasem in sinea mea unul pe la 33, 34, dar, cum spuneam, zic un multumesc mare de tot pt cei care deja sunt.
   
2. Norocul picat din cer care ne-a facut sa putem iesi din Bucuresti cand vrem noi.
3. Prima mea profesoara de pian care a crezut in mine si in momentele rebele ale adolescentei si fara ajutorul careia nu m-as fi putut duce la Viena la tratament si ce-o mai fi urmand.
4. Sotului meu care , desi uneori imi este cel mai mare critic, este si cel mai aprig sustinator si care si-a asumat rolul de a ingriji vedeta familiei. Concerte, expozitii, doctorat, calatorii medicale carora le asociez expeditii culturale, orice tine de cariera mea si eu vreau sa fac, el e acolo sa aiba grija de copii si de casa. Sincera sa fiu, nu cunosc niciun barbat care sa fi fi facut asta la scara la care o face sotul meu. Care sa fi dat interesele lui personale TOTAL deoparte ca sa pot straluci eu. Cunosc numai milarde de neveste care fac asta.
5. Internetul fara de care as fi fost complet izolata . Nu zic mai mult, ca se stie ce si cum.
6. Prietenelor mele din copilarie, Magda, Anca si Monica si prietenei mele de la Viena fara de care sederea acolo ar fi fost pur medicala, datorita ei si familiei Monicai, Viena a devenit a doua casa si o rampa de lansare.
   
7. Prietenilor virtuali care m-au sustinut uneori mult mai bine decat familia. E firesc, familia face partea fizica, sufleteste au si ei nevoie sa fie sustinuti.Nu reprosez chestii familiei :)
8. O sa par aroganta, dar sunt recunoscatoare ca m-a inzestrat Dumnezeu cu talent. Vine la pachet si cu reversul medaliei, chinurile creatiei si altele asemenea, dar ce ma faceam fara ? Asa, exista un punct stabil in viata mea pe care nimeni nu mi-l ia.
9. O sa par acum foarte ciudata, dar intr-un fel sunt recunoscatoare conjuncturii prin care trec, pentru boala mi-a aratat care sunt limitele, fizice si psihice. Experientele near death prin care am trecut n-au facut altceva decat sa ma inversuneze si mai tare sa traiesc, sa creez. Intr-un fel arata ceva creat de un om care a fost aproape dincolo si altfel creatia unuia care doar a baut berica si a mancat mititei all his life, nu? :) Toate astea m-au ajutat sa ma bucur de viata mult mai mult atunci cand ma simt bine. Stiu ca ma mai deprim uneori, dar cand ma simt bine, jur ca savurez fiecare clipa cu totul altfel. Perceptia mea s-a amplificat mult, sunt lucruri pe care nu le inveti din nicio carte. Sunt recunoascatoare ca le cunosc.
10. Ca exista Bach .Punct.

Dau mai departe oricui vrea sa o preia, sunt curioasa tare ce spuneti, deci link pliz :). Iertati-ma ca nu am acuma putere sa nominalizez, da chiar trebuie sa termin teza aia de doctorat .

tot despre alaptare si despre normalitate

Eu am mai tot scris despre asta. Dar am citit acum povestea nr 1 a Bogdanei si m-am socat de asemanari. Sigur si deosebiri.
Eu eram mult mai tanara, abia implinisem 23 de ani, fetita mea a avut 2.7 kg, desi la termen, n-a facut cadere dupa nastere, (cred ca pt o proaspata mama nu exista trauma mai mare, sa nu fie copilul in perfecta stare de sanatate, numai si-atata si e destul sa te deprime iremediabil si sa nu-ti mai pese de niciun alaptat) , deci a mea a stat doar un pic la oxigen, deh, cezariana la rece ca era transversa si nu mai crestea de loc ca nu mai exista decat o lingura de lichid, cum mi-a zis medicul in timpul operatiei samd.

Am mai povestit, reiau pe scurt, ranile mele au durat 2 luni si jumatate, aveam spectrul reintoarcerii la facultate permanent agatat in minte, copilul nu crestea cat ar fi vrut cartile mamei. Salvarea noastra a fost tot dr Culcer. Atunci, in 2002, era in plin avant si forta (si acuma este), ea a fost medicul neonatolog al Sofiei, a vazut-o din secunda 1, a venit la orice apel disperat de-al nostru, m-a incurajat nespus, in tot, cu panicile alea nesabuite din capul meu, cu pozitia de alaptat, cu mersul meu la facultate, cu mancatul bine, nu prostiile de regim, imi evidentia mereu starea buna a copilului, precocitatea extrema, asta la amandoi, au fost uimitori din punctul asta de vedere. Sa va explic de ce: nu ca ar conta peste ani ca ei efectiv s-au ridicat in picioare la 6 luni, nu , nu exagerez si nu spun povesti pescaresti, asta e adevarul. Ca de la 5 luni jumate mergeau de-a busilea etc etc. (de mers in picioare mai tarziu, ca 4 labe e mai haios, or fi considerat copiii mei). Dar e foarte foarte important pt o tanara mama care aude in cor vaaaaai ce miica e, vaaai plange la o ora dupa ce a supt (aiurea, copiii mei au avut momente in care au supt 20 din 24), asa, revenind, e foarte important sa ai un medic care iti spuna: Uita-te la COPIL, nu te uita la cantar si centimetru. Si intr-adevar, copiii erau psihic si motric excelent dezvoltati, udau cate scutece trebuie, si alte mici amanunte din astea care de fapt dau masura bunastarii generale.

Dar nu v-am spus niciodata despre alt medic minunat, care m-a ajutat doar cu o simpla conversatie la telefon. Se numeste Gina Palicari. Ei ii datorez foarte mult, si anume toata abordarea mea ca mama.
pe langa sfaturile cu alapteaza la cerere, laptele matern se digera imediat, alaptarea se face pana la doi ani si peste, Ea este cea care mi-a spus sa-mi tin in brate tot timpul copilul, sa imi amintesc ca copilul ma iubeste neconditionat, sa las vinovatia si sa fac absolut tot ce fac din iubire. Si sa-mi ascult instinctul.
Ei bine, au fost cuvintele magice, pentru ca dupa aceea nici ca am mai ascultat sfaturile binevoitorilor. Nu a fost mai usor fizic, dar cu siguranta a fost mai usor psihic.

Bogdana vorbea despre determinare, asa este, eu n-am avut niciodata biberoane si lapte praf in casa. As fi considerat ca fac o crima . Asa credeam eu atunci. N-as vrea sa considere ca vreau sa discreditez pe cineva, pur si simplu pentru MINE ar fi fost un scurt circuit sa o iau pe calea cea mai usoara si sa nu dau copilului ceva ce AM, sa nu trec peste ranile care m-au tinut 10 saptamani pana au inceput sa se vindece si altele asemenea.

Si vreau sa mai spun ceva foarte important, cu riscul sa ofensez toate mamele care au trecut prin greutati infioratoare, ca Bogdana, ca mine. Ei bine, desi sunt mandra de mine, nu mi se pare deloc eroism. Stiti cum mi se pare acuma, dupa atatia ani? Mi se pare absolut NORMAL. Mi se pare ca e doar primul dintr-un lung sir de evenimente care iti pun la incercare fiinta, in sensul de fiinta ta parinteasca. E FIRESC sa treci peste dureri, temeri, incertitudini. Mi se parea ca e o mare vitejie ca eu la 23 abia impliniti am reusit. Ei bine, nu. Nu e nicio vitejie. Viata iti ofera momente mult mai grele de atat.
Sa treci peste primele chinuri ale alaptarii e cel mai mic dintre ele.

Inca odata, nu vreau sa ofensez pe nimeni, copiii mei sunt mari de-acuma, alaptarea este un capitol incheiat pentru mine. Insa din experienta ultimilor doi ani, pot spune ca ce a fost atunci e floare la ureche fata de ce e acuma. In plus, stiti vorba aceea: kleine Kinder, kleine Sorgen, grosse Kinder, grosse Sorgen...

Alaptatul poate fi greu, dureros, infiorator pe alocuri. dar e cea mai usoara parte din cate urmeaza. Ce am facut eu a fost pur si simplu...normal.

party people

si-am mai trait un an