Raum und Liebe si o fotografie

Da, sunt din nou la Viena.
In ritm de vals doar interior, pentru ca ma aflu aici pentru prima auditie a lucrarii mele Raum und Liebe, scrisa in patru patrimi semnificative, gandita pe spatii largi si cu multa, foarte multa dragoste.
 Mai multe despre concert puteti citi aici.
Pana sambata, insa, se intampla repetitii, alte concerte, intalniri.
Azi a fost ziua in care mi-am luat 2 ore doar pentru mine, am pornit cu aparatul la gat, pe un frig crancen, sa ma plimb pe strazile din spatele celebrei Mariahilferstr.  Nu speram la vreo captura de nadejde, eram oricum prea emotionata , in general si in vederea primei repetitii, ci vroiam doar sa iau pulsul orasului si mai degraba sa mi-l calmez pe al meu.
 Prima intalnire a fost chiar pe bulevard. Un magazin vintage , cu tot felul de traznai, care inchide in scurt timp. Recunosc, am intrat frivola in cautarea unui clutch, care imi lipseste flagrant din garderoba. M-am invartit cuminte studiind tot ce se putea studia, n-am gasit bineinteles niciun plic, nici casual, nici elegant, mai bine zis, n-am gasit nimic pe placul meu. In momentul in care am vrut sa ies am zarit-o insa pe EA.
Geanta mare, veche, nu stiu daca cine stie ce calitate, de fapt, sigur nu, ca e tare si scortoasa, dar...in care intra mapa A3 cu foile de partitura! Cum mapa pentru A3 doar la Viena se gaseste, (pentru mine care n-am cautat decat in Bucuresti), era normal ca si traista tot de-acolo s-o iau, nu?
Asa ca n-am stat pe ganduri prea mult, si cred ca bine am facut, pentru ca indata ce am iesit cu ea pe antebrat din magazin, toate privirile doamnelor si domnisoarelor s-au oprit la mine si la vechitura mea.

 

Mi-am continuat drumul, pana cand am ajuns la un mic magazin pe Lindenstrasse unde scria ceva cu Photo. 

 Am intrat curioasa, e un anticariat, si intr-un colt, am vazut si fotografiile. Majoritatea erau imagini ale unor picturi mai mult sau putin interesante, vechi, desigur (imaginile). Cand am mai rasfoit putin prin teancul Alb Negru am dat de o imagine care m-a lasat cu gura cascata. Foarte usor neclara, pe lung, dar cu o incarcatura teribila.

 Am continuat sa ma uit si la celelalte fotografii, am intrebat cat costa, mi-a zis ceva ce mi s-a parut oricum destul de mult, dar inca mai mergea.

Dupa inca ceva minute de gandire, am vrut s-o cumpar , insa pretul acelei imagini in special era complet prohibitiv pentru buzunarul meu de compozitoare, omul stia ce vinde.

I-am explicat ca imi pare rau sa il dezamagesc, dar nu mi-o pot permite, insa l-am rugat sa imi dea voie sa ii fac o poza. A fost complet de acord, ba chiar s-a uitat pe aparat sa vada daca mi-a iesit bine (nu iesise bine) si m-a invitat sa incerc unde  doresc, sa n-am probleme de iluminare samd.

Apoi, foarte amabil, desi se vedea ca e vizibil intimidat, m-a invitat sa ma uit la niste partituri, din pacate pentru magazinul lui, am tone de partituri acasa. Mi-a cerut o carte de vizita, i-am scris pe spate data si locul concertului de sambata, poate cine stie, am castigat un meloman? Sau sa fi fost geanta mea vintage, in ton cu locul,  cea care l-a determinat sa imi acorde atata atentie :) (Nu, nu ignor politetea vieneza, mai ales indreptata catre potentiali clienti)

 Totul a durat mai putin de 15 minute,  care m-au dus mult inapoi in timp, in copilarie, inainte de copilarie, intr-o alta era pe care acum o uitam cu brio, aceasta intalnire mi-a amplificat emotia acestei zile de 21 februarie, in care ar fi trebuit sa ma gandesc poate doar ca tatal meu implineste o varsta frumoasa.

Pentru ca, mai precis, este vorba despre aceasta fotografie, pe care tata (La multi ani!), poate o si cunoaste direct? 

Care erau sansele sa dau peste asa ceva in Viena, intr-una dintre cele mai intense zile pe care le-am trait anul asta?

 Pentru ca, da, repetitia mi-a revelat atatea minunatii. Oameni frumosi, talentati, eficienti, extrem de inteligenti, dar in acelasi timp prieteni dragi si calzi.

Teama de propria compozitie a disparut, i-a luat locul dorinta de a o auzi cat mai repede in concert, de a repeta inca odata, de a ma bucura rezultatul orelor petrecute in toiul noptii, in biroul meu negru de la Busteni, scriind printre lacrimi si printre zambete.

O mica minune

Fotografia pe film are avantajul unui mic miracol al memoriei.
Pentru ca dureaza mai mult sa o faci, nu te fura peisajul ca sa apesi pe declansator in prostie, masori lumina, compozitia (daca ai timp, chiar foarte mult o analizezi dinainte), te straduiesti sa nu tii aparatul  stramb, si intr-un final iti faci curaj si dai drumul degetului.
 Asa, undeva se imprima in minte toate detaliile acelui moment, si, mai ales, toate sentimentele pe care le-ai avut (sau nu) in situatia respectiva.
 Chiar daca fotografia nu va spune foarte mult si altora, poate ca nu va fi suficient de buna, in mod sigur va continua sa spuna foarte multe despre cine erai tu atunci.
 Uneori, insa, poti avea o surpriza imensa. Sa constati ca anii in care ai respirat si trait prin intermediul emotiilor au dat roade. Sa confirmi ca ceea ce esti cu adevarat poti observa si in altii. ca simplii necunoscuti surprinsi intr-un cadru te povestesc pe tine cu atata intensitate, incat ti se taie rasuflarea.
O fotografie pe film te rascoleste intern, creeaza acea polifonie de timpuri si de afecte despre care vorbesc de ceva vreme incoace, (patentand termenul international si cu ajutorul surorii mele vieneze, careia ii multumesc si public cu aceasta ocazie). Practic, ce ai trait atunci se suprapune intr-un mod fin cu ce traiesti in prezent, iar starea cea noua nu e una complet noua, ci suma unor evolutii subtile.
Sa va arat, asadar, intr-o clipa de  ragaz, februarie infrigurat cu ninsoare gri la mansarda mea vieneza, amintirea  fantastica si simtirea unei dimineti ploioase de toamna, 2010,  Lisabona.
Sunt curioasa ce  traire noua v-a creat :)

Sofia la 10 ani

„ Sa ma iubesti inseamna sa petreci timp cu mine. sa imi dai sa mananc, sa imi cumperi haine frumoase  si sa ma usuci cu foenul esti oricum obligata”

 „ Inteligenta mea e pentru lucruri adevarate, din viata, nu pentru scoala”

„ astia care fumeaza nu-si dau seama ca se imbolnavesc, toata societatea plateste pentru ei si ca se pierd foarte multi bani?”

„ nu mai desenez nimic la comanda. poate vrei sa-mi spui si CUM sa desenez data viitoare?”

„ nu vreau sa devin adolescenta. vreau sa raman mereu copil”

 „eu stiu ca sunt foarte desteapta, dar sa stii ca daca imi iei un catelus am sa fiu si mai desteapta ”

„nu ma intereseaza baietii.  as putea sa vorbesc cu ei despre orice, da nu sunt ei in stare.  mai mult vb cu R. are Iphone 5. Alb. ”

Insomnia 2.0

Lumini

Lumina e de mai multe feluri.
Poate fi puternica si ampla, intimidanta.
Poate fi blanda si retinuta, sugestiva.
Sau poate fi  perfida si insinuanta, enervanta.
Lumina calda, benefica, dar putin aroganta.
Sau foarte fina, abia perceptibila, plina de speranta.
Mai poate fi ascunsa, filtrata, descoperita cu efort.
Te poate uneori pur si simplu orbi, te poate demonta, te poate descompune.
Toate pot fi folosite creativ, fara exceptie, fara  economii sufletesti.

Dar mai exista luminile acelea speciale care te cufunda in cele mai benefice si frumoase stari, pe care nu le poti incadra, din varii motive,  in nicio  categorie stiuta sau inventata.

In fuga

Forma de fuga  e una dintre cele mai importante realizari ale omenirii.
Ideile se imita, se completeaza in contrapunct, se despart, se impletesc, parcurg un drum intortocheat de la o tonalitate la alta, doar ca sa le regasim neasteptat intr-un loc indepartat la care nu visam, drumul dintre expunerile aceleiasi teme creaza un traseu al memoriei special, cand rational, cand afectiv, asa, ca viata.
Ma regasesc mereu in fuga, sunt pe fuga, imi urmaresc gandurile penduland de la o stare la alta, de la copii la proiecte reci, de la muzica la fotografie, de la cea care ar fi ideal sa fiu pana la cea care sunt cu adevarat, si imi propun sa nu mai uit ca prima expunere a temei va fi si cea la care trebuie sa revin.
Totusi, acum sunt undeva la mijloc, intr-un punct diferit de imaginea mea ca proiectie din exterior, si ma simt confuza, ca intr-un interludiu extrem de dureros si de dulce in acelasi timp, ma aflu in plina dezvoltare (sau cum se zice acum, simptomatic pentru secolul 21, divertisment...dezvoltare e termenul de pe vremea cand Myriam Marbe preda „Contrapunct si fuga” la Conservator, acum 50 de ani.....)
Incerc sa merg pe drumul meu, presarat cu imitatii in tonalitati indepartate, dar sa tin tema vie, proaspata, sa o pun mereu in alt context, tocmai pentru a-i sublinia puterea de seductie si de patrundere spre suflet. Daca pasacaglia e un poem despre iubire, fuga e o demonstratie a ei, a ceea ce ar trebui sa ne guverneze viata. Tema centrala a existentei este si va fi dragostea, sa ne amintim de ea mereu, mai ales atunci cand tentatia de a fi rai, cruzi, sau indiferenti ne bate la usile inimilor.
Sa iubim chiar cand suntem in fuga.

Dupa dealuri si Amour. Genialitate intre cald si rece.

De cand a inceput anul am vazut 4 filme bune, filme de referinta, peste care nu se poate trece atat de usor.
In the Mood For Love (pe care il revad periodic doar de drag), 2046,  Dupa dealuri si  Amour.
Trebuie sa spun de la bun inceput ca nu sunt o cinefila inraita, n-am vazut multe dintre filmele considerate vitale, nu stiu prea bine nume de regizori sau de actori, ca judec totul prin prisma sentimentelor, incerc sa rationalizez doar daca simt ceva, daca nu ma transforma pe dinauntru nu pierd vremea cu analiza, nu gasesc ca pentru mine, ca amatoare, are vreun sens. In plus, formatia mea academica ma impiedica sa dau drumul la pareri fara a avea toate datele problemei, fara a cunoaste fenomenul din interior. Totusi, orice spectator are dreptul sa spuna ca i-a placut sau nu ce a vazut/auzit/ascultat, si sa incerce sa-si justifice interior alegerile estetice, de aceea, fara pretentii, am sa imi fac curaj sa scriu ce simt.
Mai e si faptul ca n-am prea avut timp sa ma uit la filme, copilaria in fata pianului , adolescentei s-au adaugat foile goale cu portative, maturitatii timpurii cei doi copii, apoi , mai tarziu, diverse stari de fapt intr-o avalansa  greu de purtat  la 29-30 de ani. Ma aflu, asadar, intr-un fel de recuperare filmica fireasca.

Pe mine foarte greu ajung sa ma impresioneze filmele de Hollywood, chiar cand ataca teme interesante le decodific mult prea rapid, sunt bune pentru relaxare sau petrecerea calma a timpului.
Acolo conteaza cel mai mult povestea, efectele, jongleriile, virtuozitatile, artificiile de constructie si altele din acelasi registru.
Cu filmele europene si extraeuropene lucrurile stau de multe ori diferit. Daca cele asiatice imi dau o stare de extrema finete si suavitate a unor sentimente despre care nici nu stiam ca pot exista, cele europene ataca teme mai grave de multe ori, cum au fost Dupa Dealuri (Mungiu) si Amour (Haneke).
Despre primul, am citit mult dupa ce l-am vizionat. S-a analizat interesant si profund in majoritatea cazurilor, nu are sens sa repet implicatiile psihologice, sociale care s-au tot vehiculat in critica de specialitate, conceptia regizorala, jocul actorilor, totul s-a expus foarte precis si interesant.
Totusi, cred ca doua lucruri fundamentale din constructie si idee nu s-au abordat, sau nu le-am gasit eu pe nicaieri.
In primul rand, am vazut in Dupa dealuri o fresca a ceea ce inseamna lipsa iubirii autentice in copilarie. Mutilarea extrema pe care o sufera fiinta umana atunci cand primii ani sunt vaduviti de cea mai importanta traire. Absenta copilariei, care traseaza tot parcursul unei vieti.
Aceasta lipsa m-a impresionat pana la lacrimi in alt aspect interesant, singurul moment de muzica din film: cantecul de leagan. Dupa dealuri ar fi pierdut enorm printr-o coloana sonora standard, asa ca momentul cantat, adus din interior, a creat o stare extrem de puternica, de o tristete covarsitoare, uluitoare, ca si cum alinarea poate veni doar prin trecerea in alta dimensiune, a somnului, care inseamna lipsa memoriei reale si creatia unui Univers fantastic, necesar supravietuirii. Pentru mine, a fost o confirmare a faptului ca resemnarea (ce copil iubit ii canta altuia cantecul de leagan?) este sursa primordiala a mortii interioare. Prin care inteleg si tot ce se intampla monstruos in vietile oamenilor.
Lovitura de geniu si confirmare a ceea ce am simtit mi s-a parut reluarea pe genericul final a cantecului de leagan, in varianta orchestrata, mareata,  cumva mai lipsita de gingasie, cumva ”oficializand” drama copilariei inexistente.
 Ceea ce mi-a placut foarte mult este si faptul ca Mungiu si-a dat timp, iar constructia mi se pare asemanatoare unei simfonii de Bruckner, care porneste simplu, de la niste acorduri si aprpegii pe cate 2 functii si se inalta ca o catedrala gotica si se spatializeaza ca intinderea Marii Nordului in ceata.
Dupa dealuri este un film extrem de trist, care m-a rascolit, m-a cutremurat, dar care, prin profunzimea  lui, mi-a facut bine.

Nu acelasi lucru pot sa spun si despre Amour. Mult premiatul Haneke, un regizor de o inteligenta crunta aproape.
Amour e un film bun care mi-a facut foarte rau. Chiar acum, in timp ce scriu, catharsis-ul mi se concretizeaza printr-o migrena de toata frumusetea.
Povestea in sine e banala. Am trecut indirect si direct prin asta in mai multe randuri, am si povestea mea proprie  despre degradare inca proaspata in memorie, mi-e si un pic teama...
M-a impresionat, dar  nu m-a rascolit, nu m-a cutremurat, nu m-a emotionat. Nu cred ca cineva care a fost acolo, in acea zona, poate neaparat empatiza. Drama personala intotdeauna va depasi drama din film, iar emotia poate ca va veni doar in raport cu trairile anterioare, sau cu proiectia lor in viitor.
Realizarea e rece. Lama de bisturiu. Desi subtil, frantuzesc, notele expresioniste izbucnesc cand nu te-astepti. O lume aproape neverosimila, o tragedie mimata, o casa-personaj unde in fapt, totul e cat de perfect se poate, pana si scaunul cu rotile intra impecabil pe orice usa si oricum nu ajuta prea mult. Pierderea demnitatii e aproape la fel in orice conditii, ba chiar eroii filmului sunt niste privilegiati ai sortii, se poate mult, mult, mult mai rau. „Esti un monstru” , ii spune ea in debutul filmului. Dar toti putem ajunge sa fim monstruosi cand viata ne incearca. Chiar si din prea multa iubire.
Muzica, tot din interior,  e permanent intrerupta, e un artificiu firesc in context, accentueaza acea stare subsidiara de violenta a simturilor.
Ca realizare, aseara mi s-a parut impecabil, acum nu mai sunt asa de sigura, dar n-as putea pune degetul pe ce am simtit ca hiatus. Oricum, coerenta generala nu se poate pune in discutie. Jocul actorilor e superb, mai ales Emanuelle Riva , sper din toata inima sa ia Oscarul. Poate Trintignan a fortat usor in unele momente, dar asta doar pentru ultra analisti ai mersului si gesturilor, ca mine.
Un singur aspect m-a emotionat in acest film, si anume evidentierea unei legaturi foarte intime, a unor subtitlitati ale relatiei ce se formeaza doar in foarte multi ani de convietuire impreuna. O comunicare proprie doar celor doi, care a avut timp sa se sedimenteze, sa se cristalizeze, chiar  sa se sublimeze. Nici aspectul istoriilor personale pe care dupa 50 de ani impreuna inca nu le cunosti in intregime nu m-a lasat indiferenta. Practic, ce inseamna cunoasterea? Poti povesti, chiar in mai mai mult timp impreuna decat seaparat, tot ce ai trait anterior? cat din memorie ne apartine, si cat impartim cu ceilalti? Si ce ne face sa povestim una sau alta? Si ce ne determina sa tinem mici amanunte, aparent insignfiante, doar pentru noi?
Poate daca am spune tot, nu am avea timp sa traim acel impreuna, sa cream ideea de uniune, de comunicare spre acelasi orizont? Iar orizontul comun e atat de rar in jurul nostru.
Totusi, nu stiu daca o opera de arta poate sa reziste doar prin reflectiile pe care le creeaza, sau e nevoie si de o traire puternica in timpul experimentarii ei directe.
Pentru mine, Amour e un film care-mi transmite frig si care-mi anuleaza orice timp as vrea sa creez, chiar daca am tot respectul si admiratia pentru cei care l-au trecut de la idee la materie.

In umbra

Nu am trait inca niciun  moment frumos pe care sa nu-l platesc cumva.
Dar nici nu reusesc sa invat sa ma bucur ponderat.
In fotografie sau in muzica, sunt acolo complet, chiar  in spatele foilor, in spatele interpretilor, in spatele imaginii.
Nu am o problema cu asta.
Dar am o problema cu calea de mijloc.
Calea de mijloc e perfecta in relatiile cu oamenii, in comunicarea profesionala si in multe cazuri si in cea personala.
Dar mie nu mi se potriveste in ceea ce sunt si ce simt. In relatie cu mine insami, trebuie sa fie totul sau nimic.
Prefer sa raman in urma, sau in umbra, sau sa nu fiu deloc.
Ma bucur intens,  stiind ca fericirea nu ramane nepedepsita.

Prietene la Viena

Sunt tare mandra de prietenele mele vieneze:)

Danke, Johanna Si :)

Zum Wohl: Despre Laura Buruiana

Dupa ce v-am speriat bine cu postul anterior,
Anunt ca nu, nu am patit nimic, nu e o mutatie intarziata de la cortizon:)
Dar asa sunt artistele, mai ales cele vieneze, uneori mai fac si anumite exercitii de rol.
Acestea fiind zise,
Revenim la treburi serioase.
Fotografia zilei: Laura la doctorat.

Laura  Buruiana este prietena mea, dar este si violoncelista care mi-a confirmat si reconfirmat traseul componistic de-a lungul anilor. Imi canta piesele inca din liceu, de la prima mea lucrare pentru cvartet de coarde, a continuat in studentie cu sonata pentru violoncel si pian, reluata la New York cu Matei Varga,  la licenta cu concertul pentru cello si orchestra, in InnerSound la muzica de film, o minune ca ne-a fost alaturi!  si in Vers le Ciel, pe care a scos-o altfel decat in imprimarea din 2002, cu mai multa caldura si maturitate,. un pic mai lent si mai profund.
Ne intelegem doar din priviri, de multe ori cand scriu o am in memorie, ma intreb cum ar canta aici Laura. Pot spune cu mana pe inima ca ii datorez foarte mult din compozitoarea care sunt astazi.
Prietena mea a devenit o artista pariziana:), scoate CD dupa CD, canta Bach la 3 violoncele diferite , canta multa muzica contemporana sau romantica,  cerceteaza asiduu, se reinventeaza an dupa an.
Doctoratul Laurei a fost o incantare , ne-a explicat multe despre sonatele de Bach, ne-a cantat la cello, la viola da gamba si la cel mai mic violoncel, a expus mai multe teorii despre instrumentul caruia i-au fost adresate aceste minunate Sonate, am putut sa ascultam si un pic din imprimarile ei cu Ana Bondue, prietena mea compozitoare si pianista, acum si o clavecinista desavarsita.

Va las imprimarea cu sonata pentru cello si pian, in interpretarea Laurei Buruiana cu Adrian Tomescu,  6 aprilie 2000. Eu eram in anul 2, ea era in anul 1.
Draga mea Laura, sunt foarte mandra de tine si de tot ce ai realizat!

 

O cronica

(...) sensul adânc al acestei lucrări pe care, personal, nu regret a o considera drept o majoră creaţie poematică a anilor începutului de secol, în muzica românească.

Restul, intr-o cronica de Dumitru Avakian.

Ma bucura mult ca ceea ce facem are ecouri frumoase, ca nu ne zbatem degeaba. Ca muzica secolului XX si XXI nu mai reprezinta o gogorita, ca oamenii de toate varstele se apropie usor  de fenomenul artei moderne. In fond, traim acum, in aceasta era, si nu trebuie sa ne fie frica de ea.

Intre alb si negru eram eu

Ma topesc usor, lent fizic, rapid inauntru, parca totul arde prea repede si parca e din ce in ce mai mult de facut, iar eu raman prea putina, sau deloc.
Si nu mai sunt de-ajuns, nici mie, nici lor, iar orice lumina razbate inspre exterior e rapid sanctionata. Atunci dau focul mai tare, sa iasa repede unde mai puternice, de parca ma grabesc undeva, nu stiu unde si mi se face un pic frica.
Frica nu de ce va urma, ci frica de memoria mea vie a ceea ce a fost, pentru ca totul se traieste la dublu, in polifonie, odata ce ai simtit asta nu mai e cale de intors.

Undeva, intr-un oras gri, traieste o femeie-copil care si-ar dori din toata inima doar sa fi lasata sa planga, fara sa fie cuiva vinovata pentru asta.

in contrapunct

Viata se scurge lin, dar alert in ultimele zile.
Printre deadline-uri de compozitii si proiecte, mereu binevenite, printre printuri de expozitie, reamintirea parcurilor bucurestene, concerte delicate si puternice, un pic foarte mic de sport mai organizat, repetitii cu lucrarea pentru violoncel (minunate, mereu descoperim cate ceva nou de relevat), timp cu copiii mei, mult timp cu copiii mei :).

Viata mea interioara furtunoaso-artistica e putin in stand by, dar unul pozitiv, de acumulari, de calm si asezare, simt nevoia sa vad, sa aud, sa  ma informez, mai putin sa dau, de fapt simt mult nevoia sa primesc, de peste tot, lucruri bune, evident, m-am consumat mult in ultima perioada si trebuie sa inlocuiesc cumva energia asta buna care se scurge din mine.

Mai directa de atata nu pot sa fiu:))

What's Up

Nu-mi vine sa cred ca au trecut peste 20 de ani de cand a aparut cantecul asta.
Singurul din copilaria-spre -adolescenta caruia ii mai stiu si acum versurile, 85% si trezita din somn.
Martor al vremurilor post Depeche Mode, cand il adoram pe Kurt Cobain, pana cand s-a sinucis ca fraieru, cum a putut sa-mi faca sa ceva :P, noroc ca aparut Jim Morrison in peisaj, pe el nu ma puteam supara ca era deja dus,  vremurile cu bocanci in miezul verii, maieurile negre fara maneci, lanturi, blugii rupti si camasile in carouri si enervata ca toti baietii sunt prea prosti pentru mine, chiar si cei care arata bine, chiar si cei care credeau ca pot incropi o conversatie, din care ii esalonam pe genuri in maximum 10 minute :)

ce nu s-a schimbat?
si-acum mai plang (rar)  seara la culcare, si-acum am momente cand nu inteleg nimic, si-acum incerc sa scap din orice cutiuta care m-ar putea incorseta, si-acum am o gramada de bocanci, si maieuri negre fara maneci pentru care nu mai am atata curaj :)
dar cumva, toate astea doar ma trimit cu finete inapoi la niste vremuri de care e firesc sa ne fie dor, insa cea care sunt azi zambeste usurel si asteapta sa fie un pic singura acasa si sa dea drumu tare la vreun youtube karaoke, si sa cante taaare,
What's going on?

Insomnia

Nu, Bogdana, nu esti singura. Poate e ceva in stele, poate e o energie a binelui care nu ne lasa sa dormim?
Cert e ca eu de aproximativ 3, 4 luni nu prea mai dorm.
Ori adorm usor, dupa care ma trezesc dis de dimineata foarte repede, ori ma prinde 3, 4  cu ochii pe pereti. Acum nu mai pot da vina pe vantul de munte, nici macar pe ceata, nici macar pe cana de cafea.
Rareori ma simt obosita, doar cand ceva ma intuneca pe dinauntru, insa alung repede gandurile negre, incerc sa ma scutur de griji si merg inainte, cu stralucirea binecunoscuta.
Asa ca, ce-a mai ramas sa nu reusesc sa dorm ?
Doar starea de fericire?

Nu simt o fericire exaltata sau naiva, ba dimpotriva, as spune ca e grava si profunda, iar totul, dar absolut totul a devenit mult mai intens pentru mine in ultima vreme.
Simt ca urmeaza ca ceva sa se schimbe, nu imi dau seama ce anume, si asta intr-adevar e frustrant. Dar ma simt foarte libera, ma simt conectata cu toate trairile mele, ma simt stapana pe ele, aproape toate intuitiile mi se adeveresc, sau, mai bine zis, imi dau ragazul sa le analizez si sa ma autoanalizez.
Si incepe sa-mi placa, incepe sa nu ma mai surprinda puterea de a visa cai verzi pe pereti, cumva, cand  problema care m-a macinat 3 ani de zile a fost, macar temporar, rezolvata, libertatea de a face ce vreau, neconditionata de fizic, m-a luat pe neasteptate. Acum, incep sa ma obisnuiesc asa, si mi se pare un pic paradoxal sa pot face ... orice.

Sigur ca am usor tendinta de a arde lumanarea pe ambele capete, de a face prea multe, emotiile mele se plimba constant in Montagne russe  iar dezechilibrul meu proverbial trebuie cumva contrabalansat, insa de aia s-au inventat familia si prietenii, pentru trageri de maneca binevoitoare (le accept, asa ca  fara sfiala , fara precautii :) )

Sigur ca mai am si momente de melancolie, romantismul e in primul rand o stare de spirit, dar le ador, le savurez, nu ma mai darama, nu ma mai chinuie, dimpotriva, exista o frumusete in ele pe care daca reusesc sa o percep, lumea intreaga devine un teren fantastic.

Sigur ca drumul pana la aceasta adanca perceptie nu e lipsit de capcane,  dar odata ajunsa acolo, ma simt puternica si luminoasa.

Imi dau seama acum, scriind la ora 2:13 AM, ca toate procesele creative se aseamana cu aceasta introspectie si cu aceasta putere de a simti fericirea, fie ea vesela sau trista.
Imi dau seama si ca probabil ma alint? Ca  e usor sa savurez orice traire atunci cand sunt sanatoasa? Dar oare asta imi anuleaza acest merit/drept, pentru ca nu e destul de demn sa te gandesti la tine atunci cand iti este bine?
Insa eu nu vreau sa dau sfaturi, nici nu scriu retete, ci , mai degraba, imi scriu propria terapie, e un catharsis pe care nu am dreptul sa mi-l refuz, de care nu ma rusinez, pe care il vreau consemnat, documentat, externalizat, trait.

Nesomnul imi provoaca de cateva luni cele mai frumoase ganduri si idei, poate ca ele ma tin treaza artificial, dar nu as vrea sa scad prea tare ritmul.
Nu vreau sa-mi caut o falsa normalitate.
Armonia mea nu poate trai din doua trei functii repetate....mai ales ca eu sunt indragostita de contrapunct, de cand ma stiu, de la primele mici preludii de Bach la 6 ani....

Asa ca, draga mea Bogdana, stiu ca trebuie sa dormi, dar poate ca daca o iei asa, mai introspectiv, o sa vina si somnul ?

Noapte buna, copii :)

Frig, dragoste si timp

Inghet in fiecare moment in care stau. Mi-e frig. In casa e cald si bine, dar am nasul rece si o esarfa in jurul gatului permanent, merg la culcare cu mainile inghetate, chiar dupa tone de ceai fierbinte, mi-e bine doar afara, in miscare, in aerul rece si taios de sub Caraiman, si mi-e groaza de revenirea in Bucuresti. Orasul ma face sa ma simt in urma, usor incompetenta si depasita. Ii fac fata cu greu, de aici, de la 130 de km, ii simt desertaciunea si zbaterea in gol, il privesc global si il analizez cu multa cruzime, fara scuze, fara circumstante atenuante.
Cu toate astea, e locul unde se intampla mult din viata mea exterioara. Poti scrie compozitia la Busteni, dar ea tot in minuscule oaze din haosul orasului se canta. Cum pot sa simt atata groaza fata de el, de ei, de tot,  cand le datorez absorbtia  vietii mele interioare?
E greu si sa nu-ti iubesti orasul in care ai crescut.  Ne traim amintirile iubindu-le, indiferent ca sunt frumoase sau neplacute. Nostalgia purifica aproape tot, mai ales cand balanta inclina spre un trecut fermecat, ferit de traume. Strazile copilariei si ale adolescentei, cu micile lor drame si cu micile lor fericiri, aduc multa duiosie si tandrete sufletului de adult , mai ales daca esti un adult inca un pic nedumerit de rolul actual.
Puterea memoriei actioneaza ca un drog, odata ce trece socul contactului cu uratenia exterioara, incep sa ma reimprietenesc cu orasul meu prin prisma afectelor care reinvie treptat, pe masura ce ma las in voia timpului.
Pentru ca da, timpul e creat de dragoste. Cand spunem „n-am timp”, de fapt nu avem destula iubire pentru ceea ce ar trebui sa facem in acel timp. Nu e deloc  grav in situatii reci, profesionale. E tragic insa atunci cand ii respingem pe cei din jurul nostru. Atunci cand ne ia viata pe dinainte si ucidem timpul pe care ar trebui sa il dedicam de fapt celor importanti. Sunt una dintre cele mai vinovate persoane, poate nu ar trebui sa deschid gura despre subiectul asta, insa cumva, primul pas trebuie facut de undeva. Spatiul dintre noi si ceilalti se umple doar cu dragoste, cu nimic altceva. Iar dragostea imbraca atatea minunate si sublime forme, incat nu trebuie sa ne speriem ca e prea multa, prea variata, prea interesanta.
Dragostea e miscare. Miscarea e timp. Miscarea inlatura frigul si instaureaza un foc viu si, cu putin efort, vesnic.

Want

but in the mood....

Ma aflu in stare de vant, de fulgi care par sa poarte simtiri adanc inghetate in mine, nu-mi dau seama daca se indeparteaza sau se apropie, precum spuneam, nu-s in stare sa scriu prea mult, desi mi-as dori sa pot.
Aici e viscol,  e inauntru si-afara, peisaj lemnos ca un violoncel, imi aduce aminte de In the Mood for Love.

 He remembers those vanished years.

As though looking through a dusted window pane

The past is something he  could see, but not touch

And everything he sees is blurred and indistinct

Not in the mood

For writing.

Asta am vazut eu in prima dimineata a lui 2013, la ora 8 si 10 minute.
Am deschis geamul de la birou si-am facut o poza cu telefonul, repede, sa nu piara lumina, care deja se transforma din rosu in galben.
De a doua zi a inceput sa ninga usor, apoi puternic.

Acum doar cativa fulgi mai locuiesc aerul, nu mai e viscol, m-am bucurat de el cat a tinut, de zapada si de padure impreuna cu copiii.

Happy

E clar, am o personalitate un pic schizoida,  dupa maxima anxietate de final de an, cu Sofia bolnava si munca imposibil de terminat,  apoi oboseala extrema dupa ce am pus ultima nota la compozitie, acum ma simt fara niciun motiv fericita si foarte increzatoare. Adica, sigur, fata e bine, soarele straluceste, am facut ieri briose patrate si a doua tura de biscuiti, si inainte ditamai cratita (oala!) de ghiveci de legume pe care l-au mancat pronto toti mofturosii familiei, m-am simtit si eu gospodina pentru o zi :),  noroc ca nu ma tine mult si ca am o suta de alte proiecte in desfasurare.
 M-a binedispus imens si primu hater dupa 4 ani si jumatate de blog, numai bine venit dupa uuun pic de regret ca n-am apucat sa ma vad cu niste prieteni dragi, dar sa nu fortam nota, faptul ca am avut-o pe Monica de Craciun a fost un dar nesperat pentru care nu pot fi destul de recunoscatoare.
 Am fugit sa imbrac copiii, e o zi frumoasa, cine stie cat tine, ca se anunta ninsoare.
 Pentru Sabina, sa inceapa vacanta, acum in 3 ianuarie la ora 11 :18 AM.

 LE. Fina si subtila Mihaela  s-a oprit pret de doua minute in drumul spre inima Transilvaniei doar pentru a ne imbratisa de An Nou, prilej pentru mine sa le ofer  , aproape la misto, compozitiile speciale din cuptorul Sabinesc.
 Am primit cea mai grozava cronica la o compozitie,  vreodata.

Trebuie sa spun ca deja celebrele patrate ale viitoarei celebritati Sabina nu isi merita ironiile adresate ieri, pt ca, desi arata ca niste proiectile, ele ti se proiecteaza in plinul papilelor tale gustative, impresionandu le definitiv. Marturisesc ca sunt f aproape de a prinde doua soapte din Innersoundul acestor neobisnuite muffin.


Intru aducere aminte, cu cateva minute inainte de cronica.