Minus doi

Era o zi de luni, însorită și friguroasă.
Vestea n-a căzut ca trăznetul, era previzibilă.

Imprevizibil a fost doar ghimpele ascuțit din piept, nestins nici de lacrimi, nici de rațiune.
Apărut aproape de începutul primăverii, prelungit până aproape de finalul toamnei.

O vară prelungită artificial  nu a adus nici un fel de răspunsuri, nici consolare. Doar anestezii temporare cu gust sărat de mare și păduri colorate prin abur  lângă râuri și cascade străine. Oricum ceața asta era prietena mea de peste un an și jumătate.

Așa că nu am înțeles de ce cu cât se făcea mai frig, eram mai vie pe dinăuntru.
Și într-o duminică cu multă ploaie m-am trezit de-a binelea. Am știut ce mi se întâmplase pentru că nu mi-am mai pus lapte în cafea. Fericirea are gust de cafea neagră, dacă nu știați.
Am trăit în felul ăsta cam trei săptâmâni.

A doua oară a fost  tot luni, iar ziua înnorată nu părea prea rece.
Vestea nu a căzut ca trăznetul, era din nou previzibilă.
Ghimpele s-a înfipt și mai adânc în miezul inimii.
A urmat o toamnă  ireal de frumoasă din care nu am înțeles nimic. Rațiunea plecase un pic la plimbare și pulsul se tot ridica.

Cafeaua a rămas neagră. Și nu eram singură cu ghimpele, creștea de la suflet la suflet până ce i-a năpădit pe toți din jur. Și atunci s-a întâmplat miracolul. Fiecare respirație i-a topit atacul violent și a lăsat durerea caldă și înțelegătoare, îndreptată spre a trăi de-adevăratelea.



2015: minus 2.

© Sabina Ulubeanu 2015

In heights

It's been a long time since I've blogged during my travels.
Barcelona was too cheerful and my Viennas a bit too ordinary.
However, waiting for my Bucharest flight in my second home played a weird memory game on me. Coming from Zagreb,  I suddenly feel like 3 years ago, when traveling used to restore parts of me that were long gone and also feelings that grow new melt into feelings that grow old and all this mix becomes too much, to beautiful and too familiar all over again.
The silent slide of the people arround me and the subtle humming of their voices tell a story of regaining freedom and also a story of getting back into the golden cage that is one's mind.
Real life becomes an abstract concept and all one's duties become sarcastic rituals of fading and forgetting.
This whole phantomatic crowd finally releases the need for loneliness well hidden inside the smiles , laughter,  attention and the empathy that gently takes over the interior while being away from the problematic self.
Colors pop out. Sounds pop out. Questions pop out.
The flight announcements form textures and the physique is divided between thirst and patience.
Coming home is tough, but there's no desire to remain in limbo.
And the answer pops out aswell, raw, cheesy and unexpected : it doesn't matter I'm not at all a creative person as long as I can feel it as intense as anything else.
:)

#nmimreznica2015

E vară, e Sofia pe blog

După doi ani de pauză, domnisoara Ada Sofia Ulubeanu s-a decis să își reia guestpost-urile pe blogul meu.
 În aceasta frumoasă dupa amiază caniculară chiar și la Bușteni,
o pictură cadou pentru o fetiță de 6 luni neîmplinite,  la care a lucrat toată ziua.
 Pentru cei care a deschis mai târziu computerele, Sofia nu a luat lecții de desen/pictură niciodată.

Libertate si influență.

Uneori, din ce în ce mai rareori, îmi amintesc că aveam pe undeva și un blog.
Îmi amintesc cum scriam fără restricție despre orice cută a sufletului, știind ca publicul meu e mic mititel, cu 300 de intrări pe zi în zilele ok și 50 în weekend.
Exercițiul scrisului mi-a făcut mereu bine, nu doar în etapa  terapeutică, pe când eram extrem de directă, dar și ca o formă de coagulare mentală a unor sentimente pe care de-abia reușeam să le „apuc” și de căutare a unor modalități de a spune ce aveam de spus cât mai subtil, într-o formă mai sublimată. Ca și cum aș fi încercat un soi de muzică fără note muzicale.
Tipul acesta de scriitură personală greu poate interesa pe altcineva, așa că am privit mereu doar ca pe un semn de empatie, împărtășire  emoțională și senzorială câte un share pe FB sau câte un citat prin alt blog.
Sigur că uneori sunt subiecte fierbinți pe care le dezbați, e normal, dar pe acelea, deși cele mai citite, nu le pot considera conținut 100%.  Sunt doar păreri despre un eveniment, nu e ceva creat de la zero, ceva ce n-a mai  gândit altul. E, cum ziceam mai demult, un fel de a bârfi împreună cu satul ăsta care e internetul. Atitudinea mea în fața creatorului de conținut este, fără îndoială, una cam severă și greu de schimbat prin prisma profesiei, una care cere inventivitate totală înainte de a te prezenta în fața publicului.


De aceea prietenele mele mai ancorate în online au avut mai întâi o mică perioadă de adaptare în fața ignoranței mele totale. Habar nu aveam (și nici acum) cine sunt celebritățile care fac legea pe blogurile și siturile la modă, fie ele de parenting, life style sau înjurături la adresa a tot ce mișcă.
Iar acele prietenii izvorâte din online s-au creat pe bază de profunde afinități elective :), indiferent de câți unici are persoana din spate (le-aș numi aici pe Bogdana Dobre, pe Maria Coman , Mara Wagner sau pe Simona Tache, cele mai celebre pe care le cunosc eu :) )  afinități care m-au lăsat liberă în oaza mea de compozitoare dusă cu pluta și imună la rating, dar sensibilă la un text scris bine și în care autorul nu doar comentează, ci se arată pe sine.



Fast forward câțiva ani mai târziu și ne aflăm în plină explozie social media, și hop, apare peste tot  un cuvânt pe care îl auzisem numai pe la orele de estetică și în discuțiile despre cine stabilește canonul artistic . Cuvântul e în limba engleză : Influencer.
În mintea mea, să fii influencer însemna să faci școală, să revoluționezi ceva sau măcar să schimbi paradigma gândirii chiar dacă arta nu ți-a ieșit mereu (un  exemplu din ultima categorie este John Cage).
Dar noi avem o invazie de influenceri. Care nu îndeplinesc deloc criteriile mai sus enunțate. Persoane care cică dictează trendul. Fără a face în sine ceva notabil. Comentând și având opinii despre XYZ, dar fără conținut așa cum îl înțeleg eu. Fără să fi schimbat istoria.
Cum se face asta, nu știu, nu e meseria mea. Am înțeles de la alții mai rodați că treaba asta s-ar învăța pe undeva.
Ce nu îmi este mie clar e altceva: de ce opinia a luat locul faptei? Unde s-a întâmplat schimbarea asta de macaz ?

 Un posibil răspuns îl dă, total pe lângă corectitudinea politică, Umberto Eco în ultimul său discurs (mulțumesc Andra Țărnea pt semnalare)
„ Rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității. Erau imediat puși sub tăcere, în timp ce acum au același drept la cuvânt ca și un premiat cu Nobel. Televiziunea a promovat idiotul satului față de care spectatorul se simțea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr”

Acuma, evident că față de Eco, un veritabil influencer conform tuturor normelor, e ușor să apari ca un imbecil. Cantitatea de informație și cultură  din creierul său e copleșitoare. El  susține că nu e pentru cenzură, e pentru critică, ca să poți discerne informația valabilă de cea aruncată la întâmplare. Desigur că este și va fi criticat pentru o atitudine borderline „pumn în gură” , dar eu am învățat să-i iau pe artiști „with a grain of salt”.
Pentru că Eco, așa arogant și criticabil cum apare aici,  are în spate acele zeci de mii de ore de studiu și creație care îi dau posibilitatea să aibă o opinie posterioară acțiunii. Și să se expună fără stres criticilor.

Ar fi frumos să nu mai umblăm cu cuvinte mari atât de ușor. Să mai înțelegem, noi, specia umană, cam unde ne e locul. Că e greu până ești influencer ca Palestrina, Bach, Rembrandt sau Monet.  Sau Bresson. Sau chiar Hermann Nitsch. Bine, și Obama :)

Ar fi și mai frumos să înțelegem că adevărata, reala și cea mai importantă influență o putem avea doar în existența celor apropiați, nu în a celor 5000 de followers care citesc la cafeaua de dimineață. Și citesc  doar din când în când, că deh, trebuie să acordăm atenție câte unui influencer pe zi. Și uite că nu ne mai ajunge viața.

În fotografie : Hermann Nitsch, Wiener Aktionismus. Un influencer în viață surprins live în Viena
© Sabina Ulubeanu 2014

Avertismentul

Prevestirile violente determină deseori întâmplari  minore.
 Ce e cutremurator te va lua mereu prin surprindere.
Nu crede în avertismentele puternice, zice o voce internă, te schimbă fundamental doar senzațiile ușoare ca un abur, care-ți șoptesc la ureche numai atunci când e suficient de liniște ca să te auzi pe tine însuți.

2 Mai, România, un microclimat în care norul negru nu anunță furtuna.

©Sabina Ulubeanu

Austrian feature :)

Vezi Tweetul lui @what_ifblog: https://twitter.com/what_ifblog/status/602846129374519296?s=09

Andrei Gavrilov: Class and Masterclass

Piano. My first love.  I still love piano, deeply, even if  I've cold blooded killed my inner pianist -  for composition.
This also what maestro Andrei Gavrilov,the wonderful and original  russian Switzerland based pianist, is doing with his students: he kills and ressurects them, just for the love of  the great music they're playing. Because, of  course „ Nobody cares about your feelings! Play Prokofiev/ Beethoven/Chopin”.
It is so rare to see such a profound respect for the written score, and, in the same time, a perfect dosage of dynamics: a forte in Chopin's third Sonata is monumental, a tsunami!  but in a Rachmaninov prelude sometimes the same indication  could be too much and you need to hold back.
And, most of all, there's the dynamics of feelings.
Right before my eyes, students became artists in just 20/30 minutes.
Just by changing the point of view. „Is here by any chance piano? asked Eliza. MMM...you should play fortissimo! replied Andrei. And everything cleared up just like after a good rain.
 Andrei Gavrilov speaks in images, tells stories about the great composers, (Mozart is the Michael Jackson of classical music!)  paints his students the whole eras they should impersonate and by charging them with information, helps them to break free into the world of a music, that, by his saying, is quite castrated by the shitty academics we're taught at a young age.

Thank you Andrei Gavrilov for being free and generous. For reminding me why I love piano. And for  letting our hearts float towards the beauty of music and life.

                                  Eliza Gabriela Puchianu and Andrei Gavrilov playing Chopin. © Sabina Ulubeanu 2015

Sabina Ulubeanu at TEDxCambridgeSchoolofBucharest

 In January 2015, I've received the most beautiful and scariest of the messages: would you like to give a TEDx talk? It's for young people and the main theme is „Challenging Excellence in Youth”
 I have accepted and, finally, it was one of the biggest challenges of my own life. To give this speech, I've been through all the stages of composing a music and performing it in the same time. Because everything we do is creation and we should fight to live our lives at the highest temperature possible: with passion and commitment.
 So this is me talking about it at the first edition of  TEDx Cambridge School of Bucharest. It has been an honor!

Sf Gheorghe