2 mai 2012

Cv de mamă artistă




De fiecare dată când se ivește un eveniment artistic proeminent, fie el concert sau expoziție, organizatorii mă roagă să le trimit un memoriu de activitate cu „cele mai importante date”. Iar eu, invariabil, trebuie să mint. Să omit cele mai relevante creații pentru mine, pentru că nu sunt atât de importante pentru marele public. Și anume, nu se obișnuiește ca în cele câteva rânduri care apar în programul de sală să declar ce mă definește în primul rând: sunt mamă pentru doi copii extraordinari : Sofia și Gheorghe. În rândurile următoare veți putea afla de ce ei m-au ajutat să fiu ceea ce sunt: o mamă artistă, și nu o artistă mamă.
Pe Sofia am născut-o când aveam 23 de ani. Eram studentă în anul cinci la Compoziție și tare speriată de viitor. Credeam că tinerețea e de vină, dar  mi-am dat seama ulterior că orice mamă la primul copil se simte la fel. Avantajul de a fi o mamă atât de fragedă (pentru zilele noastre, desigur) a fost acela că am putut evolua împreună și că nu reușisem să îmi formez niciun fel de prejudecăți despre cum se cresc copiii. Dimpotrivă, Sofia m-a învățat aproape tot ce știu acum: să îi ascult orice semnal,  de la foamea de bebeluș –rezolvată prin alăptatul la cerere-  până la emoții, de orice fel, cele negative rezolvate cu multă răbdare și efort, cele pozitive pur și simplu prin a fi acolo, lângă ea, să ne bucurăm împreună. Toate acestea în timp ce facultatea mă solicita intens, un student în an terminal la Compoziție are de scris o lucrare mare pentru orchestră (absolvența) și  încă una  pentru licență.  În plus, mai sunt cele 10 examene semestriale. Drept pentru care, Sofia și-a început educația muzicală mai întâi intrauterin (examenele de anul patru) și apoi extrauterin, pentru ca o alăptam și învățam, sau chiar compuneam dacă nu putea să adoarmă altfel decât în brațe și studiam la pian cu ea lângă mine în coșuleț. Cu alte cuvinte, nu am îndepărtat-o ca să pot merge mai departe cu facultatea, ci am introdus-o firesc în lumea mea.
Anii au trecut, bebelușul a devenit o fetiță dinamică și foarte creativă, iar eu m-am dezvoltat artistic cu ajutorul ei, pentru că, pentru mine,  ceea ce trăiești lângă un copil nu egalează niciun fel de altă experiență.
Când Sofia a împlinit 3 ani, a început să mă roage să îi aduc neapărat un frățior sau o surioară.  Tot atunci a început să deseneze. Lucruri în aparență simple, dar extrem de adânci ca sens. De pildă, reprezentarea familiei, un desen pe care nu l-am putut păstra din cauza tăbliței magnetice, era un X maaaaaare, iar fiecare „triunghi” astfel format avea ochi și gură. Fantastic, nu-i așa? mai ales ca niciunul dintre noi, părinții ei, nu putem exprima idei prin …desen. Și cumva premonitoriu, cu cele patru X-uri.
După Craciunul anului 2006 am aflat fericita veste că familia noastră chiar se va îmbogăți cu un nou membru. Gheorghe, băiețelul dulce care ne înseninează zilele, a fost așteptat îndelung de Sofia, cele 9 luni au trecut mai greu pentru ea decât pentru mine.
Cu el, am învățat alte lecții. Cea mai importantă a fost aceea de a îmi dedica un an și câteva luni strict familiei. Fără compoziție, fără fotografie (noua mea pasiune), fără doctorat (sunt un șoarece de bibliotecă, asta e clar). Am învățat să nu mai fac nimic din mers, ci să aprofundez bucuria supei cu brocolli și piureului de mere cu avocado. Știam că viața mea artistică nu pleacă nicăieri și, mai ales, primele luni din viața unui bebeluș nu se mai întorc. Așa că le-am savurat  intens. Am recuperat ulterior, iar muzele muzicii și ale fotografiei nu m-au abandonat, ci mi-au răsplătit înmiit răbdarea.
Dacă Sofia ne uimea permanent cu noile ei desene, Gheorghe ne-a uimit cu simțul său muzical. La vârsta de un an, nu spunea decât rar mama, în schimb cânta  perfect tema din "Ah! vous dirai-je, Maman! de W.A Mozart. Cunoscută publicului larg drept Twinkle twinkle little star. Tot atunci fata noastră a început lecțiile de pian cu profesoara mea din liceu. Și desigur, studiul de acasă cu soțul meu. Au o relație specială ca de la fată la tată. Gheorghe era și este fascinat de pian. În curând va începe și el muzica, de astă dată direct cu mine, corespunzător relației speciale :).
Nu știu care va fi drumul artistic al copiiilor mei. Sofia e bună pianistă, dar nu știe cât va continua. E atrasă de tot ce înseamnă arte vizuale, chiar fotografie și film. Am ales, la sfatul unor mari pictori și sculptori, să o ajut …lăsând-o în pace! Da, se pare că desenul și pictura nu necesită lecții la vârste fragede (ea are acum 9 ani și jumătate). Nu am dorit să intre în tăvălugul manierismului și modelor, ci să se exprime liber. Astfel, neurmând niciun curs, a devenit foarte originală, iar această originalitate i-a fost răsplătită prin premii și expoziții. O mai ajut ducând-o la muzee și încerc să îi cumpăr materiale cât mai diverse, ca să poată alege. Acum, de pildă, cel mai mult îi plac pastelurile cretate. E, inconștient, într-o etapă impresionistă.  Cât despre Gheorghe, acum, la patru ani și jumătate, vrea să fie medic de inimi și să „vindece oamenii cu muzică”. Cine știe ce surpize ne rezervă viitorul.
Cum reușeste o mamă implicată în viața artistică să se ocupe de copiii ei? Răspunsul nu poate fi universal. Pot să vă spun ce fac eu. Lucrez în așa fel încât ei să nu simtă (prea mult….) că sunt neglijați. Singura excepție a fost doctoratul, unde a trebuit practic trei luni să mă închid în birou. În rest, am învățat că cele mai mărețe idei pot să apară când alăptezi sau când cureți morcovii.  Că poți deschide computerul să își descarci fotografiile și cu un copilaș cățărat în spatele tău. Că poți transcrie lucrările și dacă domnița desenează lângă tine. Secretul e să nu îi excluzi, ci să îi integrezi în lumea ta. Poate că aș fi compus și fotografiat mai mult fără copii.  Dar oare ar fi fost la fel de interesant? De intens? Sunt convinsă că pasiunea pentru artă a fost infint multiplicată de dragostea pentru copiii mei. Vă rog, lăsați-mă să îi trec în programul de sală. Fără ei, nu v-ați fi gândit să mă includeți în concert.


      _______ 
           
  Acest post a fost scris la rugămintea Ancăi Bundaru, pentru situl mamicadetoatalauda.ro
  Îmi  pare f rau că nu reușesc să pun bagde-ul, în niciun fel, blogger îmi face  azi în ciudă.
  Sunt f simpatice, le găsiți aici :http://www.mamicadetoatalauda.ro/badges

   Mai mult nu răzbesc :)

11 comentarii:

  1. Mamica artista de copii artisti crescuti in cel mai frumos mod cu putinta:)

    RăspundețiȘtergere
  2. foarte, foarte frumos, foarte bine argumentat, din perspectiva asta, multi artisti(artiste) nu stiu ce pierd neavand copii. sa ti mai spun ceva, chiar si noi, astia mai analitici castigam in creativitate odata cu venirea copiilor in viata noastra. esti o femeie tanara si frumoasa, cum ziceam!

    RăspundețiȘtergere
  3. Sabina, mi se pare foarte adevarat si frumos ce ai scris aici si in special "Știam că viața mea artistică nu pleacă nicăieri și, mai ales, primele luni din viața unui bebeluș nu se mai întorc. Așa că le-am savurat intens. Am recuperat ulterior, iar muzele muzicii și ale fotografiei nu m-au abandonat, ci mi-au răsplătit înmiit răbdarea."
    Cand te gandesti ca tu ai o chemare, o profesie care te defineste din interior spre exterior si tot ai priceput si ai trait aceste lucruri. In timp ce pe mine ma uimesc mame care alearga dupa himera unei cariere, chinuindu-se pe ele si pe copiii lor si amagindu-se ca le fac pe toate bine...
    Mai talentat, sau mai putin talentat, mai poetic, sau mai prozaic in exprimare, fiecare copil ar trebui sa imbogateasca viata unui parinte. Or, cei mai multi, se comporta de parca varsta mica ar dura toata viata copilului lor. Parinti suntem toata viata, dar ei sunt ai nostri atat de putin timp...

    RăspundețiȘtergere
  4. Pur si simplu minunat! (Nelia)

    RăspundețiȘtergere
  5. Cat de tare esti, femeie! :)
    Familia ta este foarte norocoasa sa te aibe (stiu, este un cerc :) ), jos palaria!

    RăspundețiȘtergere
  6. Foarte foarte frumos si foarte foarte adevarat. M-am regasit in multe aspecte ale povestii tale, desi domeniul meu de activitate e muuuult mai prozaic si fimiu uraste desenul, e frustrat si stresat de ora de desen care e de fapt pictura si NU POTI numi ora de desen ora la care faci pictura, el face arta cu racheta de tenis, in compensatie.....Iar eu sunt intr-o perioada de gratie in care am acceptat faptul ca, iata, am descoperit ceva la care nu doar ca nu se pricepe dar care chiar nu i se potriveste si incerc sa il ajut sa accepte asta fara sa faca o drama, nu toti suntem buni la toate, nu e o rusine.

    Intr-adevar, ar trebui sa ne putem lauda, mai intai, cu ceea ce ne defineste si da valoare celorlaltor realizari, si anume copiii....ar fi tare frumos!

    RăspundețiȘtergere
  7. Foarte frumos ai scris (ca intotdeauna, de altfel)!
    Desi nu ma pot compara cu tine, am simtit ca tot ceea ce am facut in micile mele incercari creative, lor, copilelor li se datoreaza.
    In privinta desenelor F, intuitiv, am simtit ca trebuie sa o las, sa nu o bruiez cu prejudecatile mele (desi, nu stiu daca chiar are talent sau e firescul varstei).
    Ma bucur ca mi se confirma intuitia!

    RăspundețiȘtergere
  8. nu stiu daca e din cauza ca ne cunoastem, sau din alta cauza... dar ma simt putin mandra sa ma "intalnesc" cu oameni ca voi.

    RăspundețiȘtergere