15 aprilie 2013

Revelații de mamă în România

Spun de ceva timp că nu sunt bine.
Lumea nu pare să observe, sau să ma ia în serios, de obicei sunt luată drept poezie. Nu-i nimic, înseamnă ca sunt autentică, nu pot să scriu altfel decât un pic sublimat.
Am simțit cum cad din ce în mai jos, până când azi am atins punctul minim. O, nu, nu mă amăgesc, știu că pentru mine minimele înseamnă cu totul altceva decât pentru oamenii fără griji legate strâns de supraviețuire. Dar am atins un minim al meu cea sănătoasă, cea care și-a pus trei ani în paranteză pentru că a avut de luptat cu ceva mai concret decât concretul.
M-am trezit savurând starea de bine și  asta a durat aproximativ jumătate de an, după care s-a închis paranteza. Și când s-a inchis, m-am trezit aruncată în mine cea din 2009 . Înca nu știu dacă e bine sau rău, e bine că mă pot gândi la persoana mea și altfel decât în număr de globule roșii supraviețuitoare, e rău pentru că n-am să știu niciodată dacă starea de îndoială nu cumva a prevestit, sau a anunțat boala.
Practic, paranteza celor trei ani funcționează ca o greutate care curbeaza spațiu-timpul meu interior, iar frământările devin Universul în expansiune, și problematicile asemenea.

De ce această introducere lungă. Pentru că astăzi am atins punctul de jos când m-am confruntat cu lumea exterioară cea reală, cea care funcționează după niște reguli atât de ciudate și meschine, încât toata ziua am avut acea senzație din copilărie:  treceam pe lânga alimentară și totul mi se părea artificial în sensul de oficial, mâncarea din magazin îmi apărea ca prototip al faptului că alimentara trebuie să apară plină, fără ca vreun om normal să poată inghiți ceva de acolo. La 5, 6 ani deprinsesem esența comunismului, foarte acut. Forma fără fond.
În ceea ce privește relațiile interumane, teoria formelor fără fond e cu dus și întors. Politețea trebuie să existe în orice context, emoțional sau oficial. În mod ideal, este nevoie și de gentilețe. De empatie minimă, de aplecare către nevoia celuilalt. De ieșire din pătrățica proprie.
Societatea noastră nu e în general pregătită pentru asta. Cea românească poate mai mult decât restul.
Astăzi am fost privită ca cea mai incompetentă, inconștientă și absurdă mamă din două motive: că nu mi-am dus copilul la grădiniță de pe patul de spital, și că am un copil care nu vrea să răspundă la comandă la întrebările unor necunoscute. (copilul are 5 ani și 7 luni, se trezise noaptea de câteva ori până a aterziat la noi în pat, s-a trezit la ora 6 și a spus toată ziua că nu vrea să se joace cu niște doamne, că vrea la copii. Eu eram chiar relaxată, crezând că evaluarea asta e o minusculă formalitate, ceea ce i-am și comunicat în câteva rânduri, pe limba lui).

Ei bine, nu. Un copil care a avut  curajul de a întreba, pe un ton politicos, de ce trebuie să stea într-un loc care îl face să se simta inconfortabil, care a spus sincer că întrebările sunt plicitisitoare, care a refuzat să se lase studiat cu lupa, cu reacția normală a omului nealterat de oficialisme, un copil care a simțit absurdul ideii de a fi etichetat la această vârstă, un copil care a avut gentilețea de a ne face în cele din urmă pe plac, cu tot disconfortul lui crescând, așadar, un astfel de copil a fost inițial etichetat dependent de mama, anxios, nepregătit emoțional pentru viața de școlar la grupa de 6 ani.  Faptul că i-am luat apărarea, că m-am declarat de acord cu el, că am spus public, (în limbajul meu cald, erudit și binevoitor pe care prietenii mi-l cunosc foarte bine), că îi înțeleg și împărtășesc revolta a fost etichetat și mai crunt, am fost trimiși , politicos, e adevărat, și fără harțag, amândoi la terapie, eu sunt o mamă slabă de înger care nu pune limite, iar copilului, indiferent de traumele prin care a trecut ani de zile, indiferent de greutatea parentezei mele asupra vieții sale, i s-a prezis un viitor școlar sumbru doar pentru că a spus ce simte.
În cele din urmă, cognitivul a prevalat și am obținut hârtia pentru care ne dusesem acolo, în fond, la a treia întrebare despre cum îl cheamă, a răspuns revoltat că începe cu litera G, a făcut scăderi și adunări, și câte și mai câte care pe vremea mea abia de se învățau la 7 ani.
Dar nu a putut fi iertat pentru păcatul de a fi onest și în deplină comuniune cu ceea ce simte.

Nu sunt de acord cu agresivitatea, cu mitocănia, cu „așa îmi vine”. La Gheorghe, simțirea nu se manifestă așa. E suficient de înțelept încât să lupte  altfel pentru ce îi aparține, pentru integritatea ființei lui, cel mai prețios dar pe care ni-l dorim cu toții de la viață, pentru care , atunci când îl pierdem, cu adevărat facem coadă la terapie.
Dar acolo, în sala în care creștea enervarea și frustrarea, lucrurile acestea nu contează. Acolo am fost o mamă umilită din multe puncte de vedere, și doamnele acelea nu intenționau așa ceva, și credeau sincer că îmi fac un bine spunându-mi că NU contează prin ce am trecut împreună, important e ca Gheorghe să nu strice ora viitoarei învățătoare. Să fie docil și supus, să nu aiba dorințe, întrebări, sentimente clare. M-am simțit în culpă că i-am încurajat toate astea. Că l-am lăsat să spună mereu ce simte înainte de orice. Că nu l-am învățat până la 5 ani și 7 luni că viața e o înșiruire de ascultări, că nu știe să execute la comandă, pentru că executatul nici nu intră în viziunea mea asupra vieții. Pentru că știu că doar puține sunt cazurile în care trebuie să te lași pe mâna altora, și acelea implică viața și moartea, nu răspunsuri despre cum seamană cățelul cu pisica.

Un minim emoțional l-am atins atunci, în acele 45 de minute lungi și incărcate de vina de a mă fi îmbolnavit tocmai când copilul meu avea mai multă nevoie de mine.  Am iesit de acolo, am dat câteva telefoane, și dupa 100 de metri m-am oprit și am plâns. Am plâns pentru că am crezut că am eșuat. Am crezut că, pe lângă vina teribilă de a îl părăsi cu lunile în excursiile mele prin spitale, am și vina de a fi EU în contact cu mine însămi, vina de a acționa dupa cum simt, de la  alăptatul la cerere, la  îl a ține în brațe nonstop, până la integritatea ființei mele de femeie ȘI compozitoare, care stă noaptea să compună,  care are nevoie să își  asculte prietenii, să savureze ieșirile ca între fete  chiar și de fapt, mai ales cu fiica ce îi pare, cu mîndrie spun, soră, vina de a îl duce în weekend la Bușteni cu bicicleta (în loc de cursuri de dezvoltare a inteligenței), vina de a îl crește independent și cu voință.

Am plâns scurt și intens, în brațele copilului meu, care m-a consolat, m-a mângâiat  și mi-a spus că sunt cea mai bună mamă din lume.  Da. acel copil „timid, anxios și dependent” care și-a păstrat sângele rece și mi-a zis că mai bine mergem să mâncăm o prajitură, hai să căutam un taxi.
Copilul meu m-a dat, a mia oară, o lecție importantă. Lecția încrederii în sine, și, târziu, după minimul kafkian administrativ al acestei zile, despre care nu mai povestesc, pentru ca e exterior, și nu sentimental,  o lecție de încredere în mine.
Încredere că avem voie să nu fim perfecți. Că avem voie să fim slabi, triști, angoasați, să plângem și să râdem și să ne luam în serios și să nu ne luăm în serios. Încredere că autenticul primează. Încredere că l-am crescut bine, cu atașament sigur. Că nimeni nu are dreptul să-l judece după câteva minute. Nimeni nu are dreptul să îi pună etichetă. Că un copil supărat care are puterea de a se opri câteva secunde și de a înțelege la un nivel foarte profund că ni s-a întâmplat amîndorura o nedreptate, nu poate fi catalogat ca necooperant.
Iar nedreptatea nu a fost atât faptică, cât dureroasă prin lipsa de gentilețe.
Lipsa de aplecare continuă spre celălalt. De gând către magnificul sincerității unui copil de 5 ani și 7 luni care nu vrea să spună în momentul ăla că soarele topește zăpada.
Am atins un minim emoțional pentru că m-am temut pentru copilul meu. A anulat temerile, angoasele componistice, reevaluările personale. Nu sunt fericită cu asta. Trebuia să am mai multă încredere în amândoi. Acum am.

:::::::

Mi-a luat 2 ore să scriu . Între timp l-am adormit pe Gheorghe, care mai intrebat odată de ce trebuia să-i spună doamnei că dispare zăpada cînd vine soarele,  am mai plâns odată, apoi m-am repliat și am scotocit dupa Campania Copii fără Etichete.
Etichetele sunt mai subtile decât s-ar crede. Etichetele încep cu judecarea aproapelui, încep cu pervertirea onestității, încep cu formele fără fond. Culmea, tocmai pericolul etichetei mi-a fost invocat în această dimineață. Cât de puternic e înrădăcinată mentalitatea, cutremurător.
Copiii învață prin puterea exemplului. Mie mi-a fost teamă că am fost un exemplu prost.
De când m-a luat în brațe ca să pot plînge, știu că sunt un exemplu bun. Fără etichetă. Fără categorie. Doar încredere.





33 de comentarii:

  1. SI astia-s oamenii care au facut studii de psiho-pedagogie. E atat de ciudat ca tocmai ei, care, teoretic, se presupune ca ar trebui sa stie cel mai bine ce se petrece in sufletul unui copil, sunt cei care sunt manati si porniti asupra copiilor care nu sunt socializati de la cele mai mici varste. Am fost acum o luna sa vad o gradinita si directoarea imi arata cu mandrie copii pe care ii avea de cand ei erau de 10-11 luni...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. nu ma starni ca iar plang...
      Nuschulina mea draga :)

      Ștergere
    2. Imi pare rau ca-ti vine sa plangi. Cred ca vine din sensibilitatea ta. Mie-mi vine sa le trag palmi, cum zicea Ilarion Ciobanu. Am ajuns la un nivel foarte ridicat de intoleranta si revolta fata de astia care cred ca lumea incepe si se sfarseste cu ei! Si care ne indoapa pe noi si pe copiii nostri cu "trebuie". Da' de ce trebuie? Cine zice?
      Nu-s decat doi trebuie in viata: sa fii sanatos si sa fii fericit, oricum ai fi, ce ai sti si ce ai face! Restul sunt asteptarile multimii de la subiect.

      Ștergere
    3. Ce frumos ai spus Nuschu! <3

      Ștergere
    4. in fiecare meserie exista multi chemati, putini alesi! si la asta se adauga gradul propriu de educatie si sensibilitate, in functie de care reactionam... in rest, vom intilni mereu "gasti"/"cercuri", "alesi" care sint cistigatori doar prin conjuctura, conjunctura facindu-i sa para valorosi, in fond ei fiind la fel cu multi altii... societate ideala nu exista si cred ca trebuie pregatiti copiii si sa faca fata tuturor "provocarilor" unor personaje limitate sau ipocrite...

      Ștergere
    5. sunt de acord, lumea reala trebuie parcursa cumva, dar eu credeam ca de aia e pregatitoarea de la 6 ani, ca sa ii invete sa coopereze cand n-au chef, sa invete sa stea 20 de minute cu fundul pe scaun samd samd. Nu ca la 5 ani si 7 luni tre sa fii deja o patratica bine infipta in zid :D
      In fond, asta e lupta cu existenta, sa te pastrezi integru si lejer.

      Ștergere
  2. Mi s-a strans inima pana a ramas mica, mica de tot, ca un punct. Esti prea delicata pentru lumea asta, Sabinel.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. nu, J, sunt doar un pic mirlaita in perioada asta. I'm a tough cookie, remember me?:)

      Ștergere
    2. Stiu ca esti tough, dar foarte sensibila :* cum zice Nuschu, mie mi-ar fi venit sa-i iau la bataie.
      Dar cat de bine te inteleg, tu stii ca fi-mea e foarte, foarte diferita de cum ar "trebui" sa fie un copil.
      Love you, si-ti reamintesc ca nu ne-am vazut de mult :) hai sa planuim ceva.

      Ștergere
  3. Sabina, m-ai reintors la inceputul gradinitei Silviei... Oooof, sper ca te-ai scuturat scriind. Copiii sunt clar copiile noastre, Ghe nu avea ce sa faca altfel decat sa te tina in brate cand ai plans. Pup tare, tare.

    RăspundețiȘtergere
  4. Draga Sabina, e cumva vorba de acea testare pe care trebuie sa o dea copiii inainte de a intra in nu stiu ce clasa? Eu am mai comentat despre acest lucru pe un blog si am fost 'trasa de par', as zice. Mi-am exprimat nemultumirea, furia si iritarea. Nu mi se pare normal ca un copil de 5 ani sau orice varsta ar avea el sa fie testat fara acordul parintilor. Arata ca un test psihologic, nu un test de scoala pt a se vedea capacitatile intelectuale. Lucrez ca psihoteraeut cu copii in scoli (nu in Roamania). Nu am auzit de asa ceva pana acum. Am lucrat si in scoli, crese, gradinite ca educator. Copilul este inscris la clasa varstei lui. Daca invatatoarei i se pare ceva ciudat in comportamentul copilului, in timpul anului scolar, vb cu psihologul sau terapeutul scolii si acesta trebuie sa ceara acceptul scris al parintelui pentru a fi evaluat. Sunt chestii de bun simt, care tin de protectia copilului. Plus ca nimeni nu trimite un copil asa mic in terapie pt ca nu socializeaza. Se folosesc alte modalitati de a comunica. E o nebunie cu aceasta 'socializare'. De ce cineva e obligat sa socializeze daca nu ii face placere. E o diferenta intre a comunica si a socializa. Da, imprumutam forme fara fond. Copiem fara structura.
    Mihaela

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Exaaaact!! Ma irita si chiar ma infurie cand aud din astea cu socializarea. Acuma, serios, daca ma baga pe mine intr-o camera cu 3 cucoane cu... 50 (?) de ani mai in varsta si ele ma intreaba ce am facut eu pana la varsta aia, imi dau sa analizez o situatie etc etc, eu socializez/ comunic bine? Stim cu totii cat de stresante sunt interviurile de angajare! De ce presupunem ca unor copii - muuuult mai sensibili si mai autentici, inca, decat adultii - le e usor?!
      Al meu, de ex, nu socializeaza deloc cu necunoscutii. A iesit in oras cu sora-mea si doua colege si s-a bagat sub masa. Evident, alea, fara copii (ca-mi vine sa le zic fete batrane, na!) s-au indignat ca e asta salbatic!

      Ștergere
  5. Draga Mihaela,
    multumesc mult pentru acest comentariu.
    Culmea e ca Ghe socializeaza f bine merci, doar ca nu cu doamne necunoscute.
    Testul era mai mult de aptitudini, dar el nu vroia sa raspunda intotdeauna, aia a fost problema.

    RăspundețiȘtergere
  6. Ooo, dar de ce a trebuit sa treceti prin asa ceva? Mi s-a strans inima citind si cred ca tie si mai si, fiind acolo. Era obligatorie? Ce se intampla daca Gheorghe merge la anul la scoala, nu anul acesta? Ca banuiesc ca la anul e fara testare, toti sunt pregatiti, asa-i?

    Imi pare rau ca ati trecut prin asa ceva. Imi pare bine ca ai scris despre asta, pentru ca tocmai astazi, cand Degetzica a plecat din clasa pentru a suta oara nedorind sa spuna La revedere, eu m-am intrebat daca nu ar trebui sa fiu mai explicita ca spunem asta fara drept de apel, ca asa "trebuie". Iti multumesc, maine spun doar eu, ca si astazi, la revedere, dar spre deosebire de astazi, voi pleca cu inima impacata.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. nu vreau sa il dau la anul. ar insemna sa faca clasa 1 la 8 ani. mi se pare super aiurea.asa, daca merge la pregatotoare la 6 ani, o va face la 7 ani fix, absolut perfect.
      plus, el nu vrea la gradinita.
      vrea la scoala.
      si acasa nu e destul de stimulat.

      Ștergere
    2. Sabina, scuza-ma, acum am inteles, eu credeam ca testarea este pentru clasa 1, nu pentru pregatitoare. Acum, ca ai spus, mi-am amintit ca am citit candva ca acum clasa pregatitoare poate fi la gradinita sau la scoala.

      Ștergere
    3. e, nu aveai de unde sa stii.
      se face in gradinitie numai daca scolile nu au deloc clase sau ceva de genu.

      cat despre Degetzica mica, foarte bine ca te vei relaxa, si o sa spuna si ea la revedere cand va dori, ca doar te aude pe tine.
      Va pup!

      Ștergere
  7. Ooof, mi-au dat lacrimile, asa de puternic m-am transpus in starea ta. Frustrare, durere, tristete ... Imi pare tare tare rau, draga mea!
    Aici "evaluarea" asta e, de fapt, un raport-assessment intocmit de educatoarea de la pre-school (anul obligatoriu dinaintea inceperii scolii), care si-a luat, da, un an de zile, Dumnezeule, ca sa cunoasca acel copil, sa-l vada evoluand, interactionand samd!!
    Cand incep scoala propriu-zis, cu clasa 0 sa zicem, dar e echivalentul academic al clasei I din Ro (invata sa scrie si sa citeasca, sa socoteasca etc, la sf anului de prep asteptarile sunt ca ei sa citeasca binisor de ex), dupa cateva saptamani de acomodare, are loc un fel de test. Iarasi, nu e un test propriu zis, ci o discutie semi informala, timp de o ora, in care se pun intrebari din astea, de evaluare (copiii sunt impartiti in grupe de citit in functie de unde se situeaza fiecare cu bagajul de cunostinte in momentul respectiv). Insa absolut toate intrebarile sunt sub forma de joc, cu muzica, cu desene, in fine, foarte foarte lejer. Daca copilul da semne de oboseala sau plictiseala, se amana restul ... de bun simt, adica.

    Ooof. Cateodata ceea ce lipseste e bunul simt, atat. :(

    Imbratisari, draga mea!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. pai da, eu a trebuit, cum ar veni sa il testez pt preschool. f aiurea

      Ștergere
  8. we're NOT just another brick in the wall. si soarele NU topeste intotdeauna zapada. dar Ghe stie deja lucrurile astea, si sper ca educatia primita de la parintii lui il va ajuta sa nu uite nicioadata ca locul individului nu e intr-un sir cuminte si aliniat.

    RăspundețiȘtergere
  9. Din păcate în România vechile mentalităţi pedagogice persistă. Nici nu aveau cum să se schimbe aşa repede. Pe vremea când eram elev, cei care asigurau ordinea după ore în internate se numeau (erau încadraţi) pegagogi, în general cadre didactice mai puţin calificate. Psihologia o predau profesori reconvertiţi de la alte materii. Era un manual subţirel fară substanţă. Cele mai bune note le căpătau colegele tocilare care memorau lecţia de zi şi aveau pe unde să ascundă fiţuicile. Din rîndul lor se selectau cele reuşite la facultate. Unele dintre ele au rămas în învăţământul universitar iar reminişcenţe de Pavlov sau Makarenko se transferă şi azi viitorilor educatori.
    În Marea Britanie (cred că şi în alte părţi) copiii incep şcoala de la 4 ani spre bucuria părinţilor care nu mai trebuie să plătească la grădiniţă. Acolo ei se joacă şi fără să-şi dea seama învaţă. Copiii românilor noştri au fost primiţi fără să aibă o minimă cunoştinţă de limbă. În scurt timp dau lecţii părinţilor. Joaca asta continuă mulţi ani. Timp în care românaşii noştri se simt frustraţi şi speriaţi de faptul că habar nu au ce învaţă copiii acolo. Da, acolo nu se cresc copii olimpici, se cresc copii sănătoşi, diferiţi unii de alţii iar regulile sunt impuse prin respect.
    Adevărat, este foarte greu ca român să fii profesor acolo. Poţi să ai doctorate, dacă nu urmezi un an universitate în educaţie. Un trimestru la universitate şi 2 de practică în şcoli/colegii de diferite nivele. Cu greu treci un interviu o dată ce tu însuşi nu ai parcurs ca elev un aşa ciclul educaţional. Iar dacă ai reuşit urmează calvarul primului an când trebuie sa pregăteşti asemenea lecţii încât cei mici să te îndragească ca să te asculte, pentru simplu fapt că sunt copii. Rasplata vine în anul următor după ce te-ai obişnuit şi cu birocraţia fie ea şi electronică. Nu te-ai mai desparte de şcoală chiar dacă nu-ţi oferă satisfacţiile materiale pe care le merită o pregătire deosebită.
    Cum am menţionat, nu se pregătesc olimpici. Cei care doresc să urmeze o facultate vor urma în ultimii 2 ani numai anumite materii cerute în dosarul de admitere. Acolo nu se cere să fii Leonardo da Vinci, dacă te dai multilateral dezvoltat nu te crede nimeni. În schimb, opinia ta de specialist e ridicată la rang de lege. Tu şi nu el, ai avut aptitudini şi vocaţie în acea direcţie. Iar tu l-ai respectat în competenţa lui.
    Cam asta am învătat eu acolo în 10 ani.

    RăspundețiȘtergere
  10. offff, ma simt vinovata acum, pentru ca am povestit cum a fost la noi, si a fost f relaxat, a durat mult mai putin, Eva a refuzat si ea sa raspunda la anumite intrebari, dar n-a fost nici o problema, se trecea mai departe. S-a urmarit mai putin daca stie cate unghiuri are cercul si mai mult daca e sociabila si comunica. In brambureala generala cred ca fiecare echipa de evaluatori a inteles ce a vrut, unii au fost stricti, poate prea stricti.
    45 de minute e f mult si f stresant si as fi luat-o pe aratura.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. pai a durat atata pt ca el nu era sociabil si nici comunicativ:-)))

      Ștergere
    2. Nici Eva n-a fost de la inceput, ea e reticenta cu strainii. S-a bagat dupa picioarele lui M si a refuzat sa vorbeasca. Dar a intrebat-o doar una dintre femei, n-au incoltit-o amandoua si a inceput cu intrebari de imprietenire, strecurand si din celelalte pe parcurs.
      Oricum e enormitate sa cuantifici daca un copil de 5 ani si 10 luni are nivelul unuia de 6 ani. Apoi psihologii care vorbesc cu copiii trebuie sa aiba niste cursuri speciale, mai ales cand indraznesc sa te trimita la terapie. Crede-ma pentru ca am cautat un astfel de psiholog care sa-si dea o parere si n-a fost usor de gasit.

      Ștergere
  11. Sabina, te imbratisez. Am citit ce ai scris si m-am vazut pe mine, cu David, peste un an. Asa il vad reactionand si pe el la momentul respectiv, cunoscand cum se raporteaza el la straini.

    RăspundețiȘtergere
  12. În urmă cu ceva vreme am auzit la radio un rector universitar vorbind cu multă convingere despre "calitatea" universităţii dumnealui. Spunea...n-am să uit niciodată, că universitatea respectivă este renumită prin eficienţa sa şi recunoscută pentru faptul că furnizează pe piaţa muncii "un produs finit de cea mai bună calitate, capabil să bla-bla-bla".
    "Un produs finit?"
    Nu-mi venea să cred urechilor. Mă întrebam dacă omul ăla se aude pe el. Dacă e conştient de ce spune. Pur şi simplu m-a îngrozit.

    Fii mândră că l-ai educat pe băiatul tău să aibă încredere în el. Ţine-i partea mereu, sprijină-l şi încurajează-l.
    În timp, din ce în ce mai mulţi părinţi vor refuza să mai permită transformarea copiilor lor în "produse finite". Şi asta va duce la înflorirea sistemului de învăţământ alternativ...

    Visez la o şcoală la care şi copiii şi profesorii să fie în aceeaşi echipa. De fapt, şcoli de aceste fel sund deja realitate. Doar un vis este societatea în care toate şcolile vor fi aşa. Şi cred că şi acesta se va împlini.

    Ana

    RăspundețiȘtergere
  13. Ce mama frumoasa emotional esti..Zicea cineva mai sus exact ceea ce am gandit eu mai devreme,citind postarea ta, acum doar o sa repet....la naiba, NU, soarele chiar nu topeste intotdeauna zapada..Copilul tau, cel mai probabil, va fi candva un adult minunat..asa cum vad eu minunantul, si cred ca a fi minunat intr-o gloata mocirloasa acoperita cu poleiala e un fapt suficient pentru a cerne binele de rau si pentru a fi un om complet si totodata simplu...Felicitari pentru alegerea de a fi o astfel de mama!!!!!!!!!!!!!
    Ana

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Esti foarte draguta si iti multumesc, cu drag.
      Nu am ales deloc sa fiu asa, nu am vreun merit...:)

      Ștergere
  14. Eu doar ma intreb a mia oara de ce mai sunteti inca in Romania.Sincer, de cate ori citesc aici la tine imi pun intrebarea asta insa ma abtin sa o fac publica.
    Cred ca voua, parintilor lui Ghe, va e clar faptul ca Romania nu se va schimba destul de curand pentru copiii vostri.E din ce in ce mai clar drumul majoritatii. Nu sistemul, nu geografia, nu clima definesc linia unei tari ci majoritatea locuitorilor ei. In Romania, voi , cei ce ganditi ca Gheorghe sunteti minoritari si in urmatorii 50 de ani nu se va schimba nimic.
    Minoritarii au alternative, este adevarat: sa lupte (aveti putere?) , sa incerce sa se fofileze( aveti "stofa?) sa traiasca in enclave (aveti bani?), sau... sa plece .
    Orice ar urma, numai bine va doresc , sanatate si iubire.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Raspunsul e simplu,
      nu sutem toti ai familiei in situatia de o lua de la capat :)

      Ștergere
    2. La scara mai mare, lucrurile nu sunt mai putin compromise http://www.youtube.com/watch?v=dKJ4yhEEjUY

      Ștergere
  15. Uiiii, ce multe sertarase colorate cu multe etichete bine definite si un traseu cu jaloane bine infipte, sa putem impacheta copilu' si sa-l asezam intr-un sertaras fix, sa nu cumva sa ne ia ameteala de la atata vitalitate si autenticitate :-(
    AOLEU, Sabina, ma ia groaza cand ma gandesc ca la David in 2014 nu va fi nici macar clasa pregatitoare, el va trebui sa intre direct in clasa I la 6 ani si nu am cum sa evit asta fiindca e nascut cu o saptamana inainte de data-limita!
    Sabinel, daca vrei si ai nevoie de si mai multa confirmare ca faci bine ce faci, ca ai facut bine ce ai facut de a ajuns Ghe asa (spaima "duamnelor"), ia de citeste "A good enough parent" a lui Bettelheim, este o comoara nepretuita!!
    P.S. Esti o dulce ca ai comentat pe blogul meu. Asa e, tu scrii intr-un mod atat de diafan si rafinat si delicat incat lumea nu simte adevarata greutate a problemelor pe care le descrii, probabil de aceea senzatia ca nu esti luata in serios. Eu pe de alta parte scriu intr-un mod atat de definitiv si apasat si categoric incat lumea zice "ete si asta, e puternica, da-o-n ma-sa ca se descurca ea si iese din toate". Si-asa, si-asa, putini isi "pierd" empatia pe noi ;-) Las' ca pana la urma tot singure ne descurcam :-)
    Numai bine si multa incredere in tine, in voi, multa tarie sa te tii exact pe pozitia pe care esti. Usor nu va fi, ca deh, inotam impotriva curentului, dar stii si tu prea bine ca nici nu avem de ales si de fapt nici nu vrem sa fim altfel :-)

    RăspundețiȘtergere