Libertate si influență.

Uneori, din ce în ce mai rareori, îmi amintesc că aveam pe undeva și un blog.
Îmi amintesc cum scriam fără restricție despre orice cută a sufletului, știind ca publicul meu e mic mititel, cu 300 de intrări pe zi în zilele ok și 50 în weekend.
Exercițiul scrisului mi-a făcut mereu bine, nu doar în etapa  terapeutică, pe când eram extrem de directă, dar și ca o formă de coagulare mentală a unor sentimente pe care de-abia reușeam să le „apuc” și de căutare a unor modalități de a spune ce aveam de spus cât mai subtil, într-o formă mai sublimată. Ca și cum aș fi încercat un soi de muzică fără note muzicale.
Tipul acesta de scriitură personală greu poate interesa pe altcineva, așa că am privit mereu doar ca pe un semn de empatie, împărtășire  emoțională și senzorială câte un share pe FB sau câte un citat prin alt blog.
Sigur că uneori sunt subiecte fierbinți pe care le dezbați, e normal, dar pe acelea, deși cele mai citite, nu le pot considera conținut 100%.  Sunt doar păreri despre un eveniment, nu e ceva creat de la zero, ceva ce n-a mai  gândit altul. E, cum ziceam mai demult, un fel de a bârfi împreună cu satul ăsta care e internetul. Atitudinea mea în fața creatorului de conținut este, fără îndoială, una cam severă și greu de schimbat prin prisma profesiei, una care cere inventivitate totală înainte de a te prezenta în fața publicului.


De aceea prietenele mele mai ancorate în online au avut mai întâi o mică perioadă de adaptare în fața ignoranței mele totale. Habar nu aveam (și nici acum) cine sunt celebritățile care fac legea pe blogurile și siturile la modă, fie ele de parenting, life style sau înjurături la adresa a tot ce mișcă.
Iar acele prietenii izvorâte din online s-au creat pe bază de profunde afinități elective :), indiferent de câți unici are persoana din spate (le-aș numi aici pe Bogdana Dobre, pe Maria Coman , Mara Wagner sau pe Simona Tache, cele mai celebre pe care le cunosc eu :) )  afinități care m-au lăsat liberă în oaza mea de compozitoare dusă cu pluta și imună la rating, dar sensibilă la un text scris bine și în care autorul nu doar comentează, ci se arată pe sine.



Fast forward câțiva ani mai târziu și ne aflăm în plină explozie social media, și hop, apare peste tot  un cuvânt pe care îl auzisem numai pe la orele de estetică și în discuțiile despre cine stabilește canonul artistic . Cuvântul e în limba engleză : Influencer.
În mintea mea, să fii influencer însemna să faci școală, să revoluționezi ceva sau măcar să schimbi paradigma gândirii chiar dacă arta nu ți-a ieșit mereu (un  exemplu din ultima categorie este John Cage).
Dar noi avem o invazie de influenceri. Care nu îndeplinesc deloc criteriile mai sus enunțate. Persoane care cică dictează trendul. Fără a face în sine ceva notabil. Comentând și având opinii despre XYZ, dar fără conținut așa cum îl înțeleg eu. Fără să fi schimbat istoria.
Cum se face asta, nu știu, nu e meseria mea. Am înțeles de la alții mai rodați că treaba asta s-ar învăța pe undeva.
Ce nu îmi este mie clar e altceva: de ce opinia a luat locul faptei? Unde s-a întâmplat schimbarea asta de macaz ?

 Un posibil răspuns îl dă, total pe lângă corectitudinea politică, Umberto Eco în ultimul său discurs (mulțumesc Andra Țărnea pt semnalare)
„ Rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității. Erau imediat puși sub tăcere, în timp ce acum au același drept la cuvânt ca și un premiat cu Nobel. Televiziunea a promovat idiotul satului față de care spectatorul se simțea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr”

Acuma, evident că față de Eco, un veritabil influencer conform tuturor normelor, e ușor să apari ca un imbecil. Cantitatea de informație și cultură  din creierul său e copleșitoare. El  susține că nu e pentru cenzură, e pentru critică, ca să poți discerne informația valabilă de cea aruncată la întâmplare. Desigur că este și va fi criticat pentru o atitudine borderline „pumn în gură” , dar eu am învățat să-i iau pe artiști „with a grain of salt”.
Pentru că Eco, așa arogant și criticabil cum apare aici,  are în spate acele zeci de mii de ore de studiu și creație care îi dau posibilitatea să aibă o opinie posterioară acțiunii. Și să se expună fără stres criticilor.

Ar fi frumos să nu mai umblăm cu cuvinte mari atât de ușor. Să mai înțelegem, noi, specia umană, cam unde ne e locul. Că e greu până ești influencer ca Palestrina, Bach, Rembrandt sau Monet.  Sau Bresson. Sau chiar Hermann Nitsch. Bine, și Obama :)

Ar fi și mai frumos să înțelegem că adevărata, reala și cea mai importantă influență o putem avea doar în existența celor apropiați, nu în a celor 5000 de followers care citesc la cafeaua de dimineață. Și citesc  doar din când în când, că deh, trebuie să acordăm atenție câte unui influencer pe zi. Și uite că nu ne mai ajunge viața.

În fotografie : Hermann Nitsch, Wiener Aktionismus. Un influencer în viață surprins live în Viena
© Sabina Ulubeanu 2014