Minus doi

Era o zi de luni, însorită și friguroasă.
Vestea n-a căzut ca trăznetul, era previzibilă.

Imprevizibil a fost doar ghimpele ascuțit din piept, nestins nici de lacrimi, nici de rațiune.
Apărut aproape de începutul primăverii, prelungit până aproape de finalul toamnei.

O vară prelungită artificial  nu a adus nici un fel de răspunsuri, nici consolare. Doar anestezii temporare cu gust sărat de mare și păduri colorate prin abur  lângă râuri și cascade străine. Oricum ceața asta era prietena mea de peste un an și jumătate.

Așa că nu am înțeles de ce cu cât se făcea mai frig, eram mai vie pe dinăuntru.
Și într-o duminică cu multă ploaie m-am trezit de-a binelea. Am știut ce mi se întâmplase pentru că nu mi-am mai pus lapte în cafea. Fericirea are gust de cafea neagră, dacă nu știați.
Am trăit în felul ăsta cam trei săptâmâni.

A doua oară a fost  tot luni, iar ziua înnorată nu părea prea rece.
Vestea nu a căzut ca trăznetul, era din nou previzibilă.
Ghimpele s-a înfipt și mai adânc în miezul inimii.
A urmat o toamnă  ireal de frumoasă din care nu am înțeles nimic. Rațiunea plecase un pic la plimbare și pulsul se tot ridica.

Cafeaua a rămas neagră. Și nu eram singură cu ghimpele, creștea de la suflet la suflet până ce i-a năpădit pe toți din jur. Și atunci s-a întâmplat miracolul. Fiecare respirație i-a topit atacul violent și a lăsat durerea caldă și înțelegătoare, îndreptată spre a trăi de-adevăratelea.



2015: minus 2.

© Sabina Ulubeanu 2015

In heights

It's been a long time since I've blogged during my travels.
Barcelona was too cheerful and my Viennas a bit too ordinary.
However, waiting for my Bucharest flight in my second home played a weird memory game on me. Coming from Zagreb,  I suddenly feel like 3 years ago, when traveling used to restore parts of me that were long gone and also feelings that grow new melt into feelings that grow old and all this mix becomes too much, to beautiful and too familiar all over again.
The silent slide of the people arround me and the subtle humming of their voices tell a story of regaining freedom and also a story of getting back into the golden cage that is one's mind.
Real life becomes an abstract concept and all one's duties become sarcastic rituals of fading and forgetting.
This whole phantomatic crowd finally releases the need for loneliness well hidden inside the smiles , laughter,  attention and the empathy that gently takes over the interior while being away from the problematic self.
Colors pop out. Sounds pop out. Questions pop out.
The flight announcements form textures and the physique is divided between thirst and patience.
Coming home is tough, but there's no desire to remain in limbo.
And the answer pops out aswell, raw, cheesy and unexpected : it doesn't matter I'm not at all a creative person as long as I can feel it as intense as anything else.
:)

#nmimreznica2015

E vară, e Sofia pe blog

După doi ani de pauză, domnisoara Ada Sofia Ulubeanu s-a decis să își reia guestpost-urile pe blogul meu.
 În aceasta frumoasă dupa amiază caniculară chiar și la Bușteni,
o pictură cadou pentru o fetiță de 6 luni neîmplinite,  la care a lucrat toată ziua.
 Pentru cei care a deschis mai târziu computerele, Sofia nu a luat lecții de desen/pictură niciodată.

Libertate si influență.

Uneori, din ce în ce mai rareori, îmi amintesc că aveam pe undeva și un blog.
Îmi amintesc cum scriam fără restricție despre orice cută a sufletului, știind ca publicul meu e mic mititel, cu 300 de intrări pe zi în zilele ok și 50 în weekend.
Exercițiul scrisului mi-a făcut mereu bine, nu doar în etapa  terapeutică, pe când eram extrem de directă, dar și ca o formă de coagulare mentală a unor sentimente pe care de-abia reușeam să le „apuc” și de căutare a unor modalități de a spune ce aveam de spus cât mai subtil, într-o formă mai sublimată. Ca și cum aș fi încercat un soi de muzică fără note muzicale.
Tipul acesta de scriitură personală greu poate interesa pe altcineva, așa că am privit mereu doar ca pe un semn de empatie, împărtășire  emoțională și senzorială câte un share pe FB sau câte un citat prin alt blog.
Sigur că uneori sunt subiecte fierbinți pe care le dezbați, e normal, dar pe acelea, deși cele mai citite, nu le pot considera conținut 100%.  Sunt doar păreri despre un eveniment, nu e ceva creat de la zero, ceva ce n-a mai  gândit altul. E, cum ziceam mai demult, un fel de a bârfi împreună cu satul ăsta care e internetul. Atitudinea mea în fața creatorului de conținut este, fără îndoială, una cam severă și greu de schimbat prin prisma profesiei, una care cere inventivitate totală înainte de a te prezenta în fața publicului.


De aceea prietenele mele mai ancorate în online au avut mai întâi o mică perioadă de adaptare în fața ignoranței mele totale. Habar nu aveam (și nici acum) cine sunt celebritățile care fac legea pe blogurile și siturile la modă, fie ele de parenting, life style sau înjurături la adresa a tot ce mișcă.
Iar acele prietenii izvorâte din online s-au creat pe bază de profunde afinități elective :), indiferent de câți unici are persoana din spate (le-aș numi aici pe Bogdana Dobre, pe Maria Coman , Mara Wagner sau pe Simona Tache, cele mai celebre pe care le cunosc eu :) )  afinități care m-au lăsat liberă în oaza mea de compozitoare dusă cu pluta și imună la rating, dar sensibilă la un text scris bine și în care autorul nu doar comentează, ci se arată pe sine.



Fast forward câțiva ani mai târziu și ne aflăm în plină explozie social media, și hop, apare peste tot  un cuvânt pe care îl auzisem numai pe la orele de estetică și în discuțiile despre cine stabilește canonul artistic . Cuvântul e în limba engleză : Influencer.
În mintea mea, să fii influencer însemna să faci școală, să revoluționezi ceva sau măcar să schimbi paradigma gândirii chiar dacă arta nu ți-a ieșit mereu (un  exemplu din ultima categorie este John Cage).
Dar noi avem o invazie de influenceri. Care nu îndeplinesc deloc criteriile mai sus enunțate. Persoane care cică dictează trendul. Fără a face în sine ceva notabil. Comentând și având opinii despre XYZ, dar fără conținut așa cum îl înțeleg eu. Fără să fi schimbat istoria.
Cum se face asta, nu știu, nu e meseria mea. Am înțeles de la alții mai rodați că treaba asta s-ar învăța pe undeva.
Ce nu îmi este mie clar e altceva: de ce opinia a luat locul faptei? Unde s-a întâmplat schimbarea asta de macaz ?

 Un posibil răspuns îl dă, total pe lângă corectitudinea politică, Umberto Eco în ultimul său discurs (mulțumesc Andra Țărnea pt semnalare)
„ Rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității. Erau imediat puși sub tăcere, în timp ce acum au același drept la cuvânt ca și un premiat cu Nobel. Televiziunea a promovat idiotul satului față de care spectatorul se simțea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr”

Acuma, evident că față de Eco, un veritabil influencer conform tuturor normelor, e ușor să apari ca un imbecil. Cantitatea de informație și cultură  din creierul său e copleșitoare. El  susține că nu e pentru cenzură, e pentru critică, ca să poți discerne informația valabilă de cea aruncată la întâmplare. Desigur că este și va fi criticat pentru o atitudine borderline „pumn în gură” , dar eu am învățat să-i iau pe artiști „with a grain of salt”.
Pentru că Eco, așa arogant și criticabil cum apare aici,  are în spate acele zeci de mii de ore de studiu și creație care îi dau posibilitatea să aibă o opinie posterioară acțiunii. Și să se expună fără stres criticilor.

Ar fi frumos să nu mai umblăm cu cuvinte mari atât de ușor. Să mai înțelegem, noi, specia umană, cam unde ne e locul. Că e greu până ești influencer ca Palestrina, Bach, Rembrandt sau Monet.  Sau Bresson. Sau chiar Hermann Nitsch. Bine, și Obama :)

Ar fi și mai frumos să înțelegem că adevărata, reala și cea mai importantă influență o putem avea doar în existența celor apropiați, nu în a celor 5000 de followers care citesc la cafeaua de dimineață. Și citesc  doar din când în când, că deh, trebuie să acordăm atenție câte unui influencer pe zi. Și uite că nu ne mai ajunge viața.

În fotografie : Hermann Nitsch, Wiener Aktionismus. Un influencer în viață surprins live în Viena
© Sabina Ulubeanu 2014

Avertismentul

Prevestirile violente determină deseori întâmplari  minore.
 Ce e cutremurator te va lua mereu prin surprindere.
Nu crede în avertismentele puternice, zice o voce internă, te schimbă fundamental doar senzațiile ușoare ca un abur, care-ți șoptesc la ureche numai atunci când e suficient de liniște ca să te auzi pe tine însuți.

2 Mai, România, un microclimat în care norul negru nu anunță furtuna.

©Sabina Ulubeanu

Austrian feature :)

Vezi Tweetul lui @what_ifblog: https://twitter.com/what_ifblog/status/602846129374519296?s=09

Andrei Gavrilov: Class and Masterclass

Piano. My first love.  I still love piano, deeply, even if  I've cold blooded killed my inner pianist -  for composition.
This also what maestro Andrei Gavrilov,the wonderful and original  russian Switzerland based pianist, is doing with his students: he kills and ressurects them, just for the love of  the great music they're playing. Because, of  course „ Nobody cares about your feelings! Play Prokofiev/ Beethoven/Chopin”.
It is so rare to see such a profound respect for the written score, and, in the same time, a perfect dosage of dynamics: a forte in Chopin's third Sonata is monumental, a tsunami!  but in a Rachmaninov prelude sometimes the same indication  could be too much and you need to hold back.
And, most of all, there's the dynamics of feelings.
Right before my eyes, students became artists in just 20/30 minutes.
Just by changing the point of view. „Is here by any chance piano? asked Eliza. MMM...you should play fortissimo! replied Andrei. And everything cleared up just like after a good rain.
 Andrei Gavrilov speaks in images, tells stories about the great composers, (Mozart is the Michael Jackson of classical music!)  paints his students the whole eras they should impersonate and by charging them with information, helps them to break free into the world of a music, that, by his saying, is quite castrated by the shitty academics we're taught at a young age.

Thank you Andrei Gavrilov for being free and generous. For reminding me why I love piano. And for  letting our hearts float towards the beauty of music and life.

                                  Eliza Gabriela Puchianu and Andrei Gavrilov playing Chopin. © Sabina Ulubeanu 2015

Sabina Ulubeanu at TEDxCambridgeSchoolofBucharest

 In January 2015, I've received the most beautiful and scariest of the messages: would you like to give a TEDx talk? It's for young people and the main theme is „Challenging Excellence in Youth”
 I have accepted and, finally, it was one of the biggest challenges of my own life. To give this speech, I've been through all the stages of composing a music and performing it in the same time. Because everything we do is creation and we should fight to live our lives at the highest temperature possible: with passion and commitment.
 So this is me talking about it at the first edition of  TEDx Cambridge School of Bucharest. It has been an honor!

Sf Gheorghe

Holograme

Se spune că cel mai greu e să trăiești în prezent. Poate și pentru că e de fapt imposibil și nenatural. Orice stare am crede că avem într-un anumit moment, e deja la timpul trecut atunci când o conștietizăm.
Mai e și problema viitorului. Sloganurile „mentaliste” spun că nu trebuie să ne îngrijorăm, la fel spun și indemnurile religioase. Alte sloganuri, subordonate realului, spun că nu ești om întreg dacă nu ai viitorul bine planificat și că nu ești valabil decît dacă știi unde o să fii peste 5 ani. O contemporaneitate care, contrar lozincilor,  exclude visatul la cai verzi pe pereți și respinge eșecul ca pe o murdărie sinistră ce contaminează  gulerele albe.

Unde e adevărul nu știe nimeni.
Cert e că atunci când scrii o compoziție (un eufemism pentru viață...), planifici viitorul, suferi prezentul și contempli trecutul. Toate deodată.


Hologramele acestea ale sufletului sunt liniștitoare prin distanță și terifiante în același timp.
O lucrare nouă e un drum necunoscut în care te oglindești doar pe bucăți.
Abia la capătului lui te așteaptă o persoană întreagă, dar alta decât erai.
Și  trebuie să refaci traseul urcându-te în următorul tren, cu destinație incertă, până când totul se recompune iar din fragmente distorsionate și cinice, pe care le șlefuiești într-o armonie nouă și iluzorie.

© Sabina Ulubeanu : autoportret în tren :)

Femei care scriu prea mult

(Nu ca mine, care n-am mai scris aici de aproape două luni, și atunci numai abstracțiuni artistice, frumoase, nu zic nu, dar..:) )

Da, și barbatii scriu mult pe internet. Dar cazurile în care conversația lor îndelungă se menține civilizată sunt destul de rare, dovadă articolele din ziare. În rest, cele citibile au câteva replici și cam atât.

 Dar noi, frumoasele și genialele...
 În primul rând că ne întâlnim la ceaiuri și cafele și prajituri și discutăm ore în șir.  Cine are copii 90% din timp despre asta vorbește. Restul 10 % acoperă cu viteza vântului turbat toate cunoștințele apropiate, îndepărtate și necunoscute :). S-ar zice că se numește bârfă. N-am nimic cu bârfa, e naturală și normală, câtă vreme e vorba despre updates. Gura lumii n-o s-o îngroape nimeni niciodată, iar subiectele se schimbă atât de repede încât nu știu de ce m-aș necăji din așa ceva.

Ce se întâmplă însă atunci când situația nu prea mai permite atâta socializare face to face?
(ori lucrezi de-acasă, ori ai copii mici și nu prea ieși, ori ai copii mai mari dar ieși de-acasă la job și înapoi. ori, ori, ori. Căci femeile fără  copii n-au niciun interes pentru datul din degete pe taste, pot socializa f bine când și cum vor în viața reală )
Pai Chivuța din noi, care nu mai are satul și poarta casei la ulița mare răzbate pe internet. Se dezbate, se discută, se argumentează. Se întreabă, se află, se documentează orice, de la pampers , alăptare și  cezariană  până la Elena Udrea și situația din Ucraina.
Fiecare subiect poate să nască patimi și pasiuni.  Și să ia timp. Foarte foarte mult timp.
Există și personaje care polarizează atenția. care adoră lumina reflectoarelor și au impresia ca tot ce spun ele e excepțional. F multe chiar :) (am avut și eu un moment cînd începusem sa cred laudele de pe internet, a trecut :D Spre scuza mea, era, pe cortizon, consemnată la pat și oricum, v-ați prins: sunt frumoasa și genială)
Ei bine atunci bănuielile devin uriașe. Sensibilitățile se ascut și orice aluzie e o jignire de moarte.
 Lupta unei femei „care scrie prea mult” pentru teritoriul său internautic  devine  un spectacol demn de National Geographic. Mai pune-l pe Mercur retrograd, orice ar însemna asta, și ies certuri în grupurile de fani ale sportivilor, postări cu 800 de comentarii ucigătoare și așa mai departe.
 Există grupul celor care o iau în serios, grupul celor care se iau pe sine foarte în serios  și grupul trollerițelor (who, me?:D) și distracția e garantată.

 Mă întreb dacă noi, aceste femei care nu ne cunoaștem una cu alta de fapt am interacționa în real life, am depune tot atâta energie? Probabil ne-am vedea repede de viață, am depista incompatibilitățile și am trece mai departe fără niciun fel de patimă.
Așa, pe internet, toată lumea are impresia că se apropierea e garantată și legitimă.
Nimic mai fals.
 E locul unde diferențele de concepții, educație, fel de a fi, stil etc ies în evidență extrem de rapid.
De asta nu cred în grupurile mamut de mame de pildă: faptul că ai dat naștere unui copil nu te poate face prietenă cu o persoană complet străină.
Internetul trădează rapid diferențele, și cu toate astea, femeile continuă să scrie prea mult, despre orice, conversând cu oricine, enervându-se și punând la suflet orice fleac.

Norocul face însă că ne cresc copiii, timpul de luat în serios dispare și harța internautică devine doar un prilej de amuzament, de privit din avion.
Toate temerile dispar odată cu trecerea anilor, si, din păcate, nimeni nu învață din experiența celorlalți, oricât de bine informat ești, tot prin filtrul personal trebuie să treacă toate concepțiile și ideile.
 Și în fond, e mult mai amuzant să le discuți la o barfă constructivă față în față, dupa ani și ani :).

Acestea fiind zise, dau microfonul mai departe la Bogdana, care vă va dezvălui concluzia unei extrem de plăcute întâlniri organizatorice în care problema de bază s-a rezolvat în 4 minute și restul până la două ore.....#jesuischivuța.

12

Doisprezece pași
din bucătărie în dormitor
prin murmur de radio
din  ce în ce mai grei
cât o mie de metri cubi de zăpadă
sau de copaci tăiați din miezul inimii

Pahare de gin tonic
de douăsprezece frecvențe diferite
răsfirate printre caiete tip 1
și  printre hieroglife suspendate
între două bătăi din palme
sau între respirații
din ce în ce mai rare

Idei
cu gust de cafea
de Rima XI  și bucle șterse în douăsprezece ore
întrerupte mereu
de glasuri
din ce în ce mai reci
și de priviri
fără verb.

Ce nu am stiut acum 25 de ani.

Cu câteva zile înainte se asculta Europa Libera. Timișoara, morți, Laszlo Tokes, Piața Operei, împușcături.
Cu o zi înainte marele miting, sora mea prin oraș, mama venind acasă în panică și auzind fericită că ne ciondăneam de la nuștiu ce joc, iarăși niște europa liberă. dar la 10 ani dormeam noaptea, nu știu ce se discuta.

Pe 22 vecinul de la 3 a strigat exaltat: deschideți televizoarele, suntem liber, suntem libeeeri. Singure acasă, l-am deschis evident, program în mijlocul zilei? unde s-a mai prins așa ocazie.
Drumul până la Televiziune (ce să aperi? dar ne-am dus), drumul înapoi pe jos, tata care ne-a lăsat la fântâna Miorița și a plecat înapoi, gloanțele din balcon despre care nu mai știu exact în ce noapte au fost, zvonurile că au murit unii într-o mașină pe strada noastră și multe multe altele de felul ăsta la care eram foarte conectată și care încep să se piardă în viața de adult.
 Mi se pare că a trecut foarte mult timp de la 10 la 22 de ani jumate.
 Și foarte repede au trecut restul de 12 și jumătate (de la copii încoace).
 Iar cu totul cei 25 sunt amestecați și nu-mi dau seama dacă nu-nțeleg nimic din lume din cauză că ea s-a schimbat din temelii sau din cauză că nu e practic nimic de înțeles sau de știut, pentru că vârstele sunt aceleași dintotdeauna.
Atunci mi se părea că se poate face orice. Realismul nu ajunsese până la mine, habar nu aveam ce înseamna acel orice, dar limitele păreau să fi dispărut și cuvântul cheie era schimbare.
Poate că libertatea  era sucul verde de kiwi la pet sau dozatorul TEC sau pâinea turcească și guma Turbo de la metrou Unirii sau elasticele colorate din același loc,  prima coca cola de 0.33, de la Pâine (cei din lic. Enescu știu despre ce e vorba, probabil și cei de la Arhitectură), să aștepți să treacă mai lunile ca să mergi fără uniformă în clasa a 5-a ( încă asociez „libertatea” cu puloverul roz de mohair, pufos cum nu mai există de atunci) sau Pe aripile vântului citită până s-a rupt cartea, că doar fusese filmul pe 30 decembrie 89.(sau 31?) sau radio UniFan si MC Hammer și Depeche Mode.

Dacă m-ar fi întrebat cineva cum voi fi peste 25 de ani, aș fi răspuns ca probabil o celebritate de ordin mondial, doar 35 e o vârsta matusalemică, dacă n-ai făcut nimic până atunci, nici că mai poți vreodată. Aș fi fost o doamnă încă destul de tânără, dar eminamente trecută și bine așezată în confortul unui succes bine lucrat și chibzuit, România ar fi fost un tărâm lăsat în urmă și bun de retrăit în vacanțe, iar  toată lumea ar fi fost sănătoasă și prosperă.
N-am știut acum 25 de ani că rănile acestei națiuni sunt adânci și cam infectate. N-am știut că cei care te formează poartă cu sine visul propriu și totodată ratarea proprie, că nu le e ușor  să dea fără să-și amintească de toate șansele pe care le ai și ei nu le-au avut.  N-am știut că tinerii unei națiuni poartă în spate poverile adulților din jurul lor. La adăpostul  puloverului meu roz credeam că mirarea și extazul în fața vieții sunt atribute comune  tuturor și nu înțelegeam de ce nu e totul perfect, repede, așa cum merita întreaga societate.

N-am succesul acela bine lucrat și chibzuit la care visam. Cine știe, probabil că în compoziție nici nu are cum să existe de-adevăratelea? (pot să scot din pălărie cel puțin 15 compozitori de mare succes în sistemul meu de referință, nu știu câți au și auzit de ei)
Sau cine știe, poate că viața mea a fost și un șir de evenimente care de care mai neprevăzute la care chibzuiala de-acasă nu s-a potrivit.

Nu am știut acum 25 de ani, când credeam că asist la momente excepționale,  că lumea se schimbă și cu revoluții, și fără. N-am știut că libertatea nu ține doar de lipsa unui sistem politic opresiv, că acesta constituie doar un mic procent din întregul agrenaj de situații ce poate contribui la (ne)fericirea unui individ.
 N-am știut că, deși soarele răsare în fiecare zi, nicio clipă nu seamănă cu alta și că acea construcție implacabilă pe care ani de zile mi-am reproșat că nu am respectat-o, cel mai probabil că nici nu există.

Mă uit în urmă și văd ani în care mi-a păsat de politică, ani în care nu am știut cine e prim ministru, ani în care am trăit între bucătărie și parc, ani în care nu am apucat să dau pe-acasă decât ca să dorm, ani în care lunile păreau zile și zilele decenii, ani în care n-am pus mîna pe creion, ani în care am scris câte 6 piese. Timp variabil, timp schimbat și timp trăit chiar când am crezut că am murit de mult și că mai rău nu are cum să fie iadul.
 Unde s-a dus senzația aceea de  eliberare, de entuziasm și de „ orice e posibil”?
 Probabil că generația mea o va căuta toată viața. Indiferent de cât  i-au ferit sau nu părinții de mersul evenimentelor. Prea plutea în aer.
Și cînd o regăsim în vreun moment surprinzător, tragem de ea ca de un suc în primele noastre mersuri la discotecă.
Ce nu am știut acum 25 de ani e că nimic nu ține pentru totdeauna. 
Dar suntem norocoși să fi simțit pulsul acelor zile.
Să avem aceste reper foarte clar al trecerii.
 Nu am știut că  azi, după 25 de ani, voi fi trăit vreo 3 vieți și că încă mă voi întreba când vine planul ăla fantastic care mă duce la țintă.
Care țintă?
 Nu știu.


 

© Ada-Sofia Ulubeanu

Ninge

Cu fulgi cat manusile copiilor, sau dimpotriva cu fulgi minusculi care-ti musca din obraz, ninge cu intuneric, ninge cu liniste si cu stele.

despre autenticitate

Ieri la tenis Ghe a avut serbare. De fapt 2 ore in care s-au jucat cu ei in toate felurile, in continua miscare, ca un fel de party extins , o celebrare a corporalitatii strunite :)
Si deodata am vazut-o. Combinatia preferata de culori dinamizata de cateva elemente plasate strategic.

Aveam doar telefonul la mine, dar ce conteaza,  a fost un moment de corporalizare structurata a spiritului.
Momentul Z  in care mi-am adus aminte multe despre mine, dupa un an care m-a dus la limite inca neelucidate.

Jucau ceva cu valuri si tsunami.

Vineri cu trenul

Am pornit anul scolar  deja obosita, am intrat in alt fel de vortex, din care a trebuit sa smulg inca o editie de InnerSound, inca niste scrieri la Enescu si apoi inca o compozitie care a luat mai mult din mine decat as fi crezut.
Mi am programat asadar cateva ore de calatorie initiatica , la finalul carora speram sa gasesc niste raspunsuri, dar am uitat ce patesc eu cand merg cu trenul

De exemplu, acum scriu tinand in brate pisica vecinei de scaun, care contempla geamul si cusca personala in drum spre Brasov.
Carangurile de langa Ploiesti sunt inca verzi si aduc a primavara Desi in mine e un frig permenent a iarna si nopti nedormite din cauza de tuse pe multe voci.
Speram la o ceata melancolica....dar de fapt trebuie sa pun ochelarii de soare si as face-o daca nu as deranja pisica.

Pentru ca sub soarele asta aura de noblete pe care vrem sa o dam slabiciunilor devine aproape penibila. Realitatea este ca visarile usor blegi
palesc in fata pisicii care se aseaza in brate si scorojeala garii din Ploiesti chiar asta e: scorojeala, si nu trecerea romantica a timpului.

E nevoie de timp de regasire doar cand te uiti si ignori in rest. De fapt,  viata se intampla in orice moment, si la oboseala si la euforie si la capuccino de la mc si la kurbissuppe la cantina din museumsquartier.
Nu stiu cum sa interpretez nevoia acuta de pauza. In fapt, totul e evadare.
Trenul de la masina unde copiii se ciondanesc, Viena de la Romania,busteniul de bucuresti, compozitia de la spalatul vaselor, fotografia de la compozitie, si festivalul on top of everything.
Secretul sta in alternanta si in acceptarea luminii puternice care nu mai ascunde adevarurile fiecarei secunde.

Si acum evadez de la pisica pt ca in tren s a urcat o doamna cu un catelus in poseta.

La vot, dupa 25 de ani.

Nu prea mai  fac eu politica. Nu prea deloc.  Desi pana in 1996, chiar copila fiind de fapt, eram foarte implicata. Am suferit ca nu pot sa votez pe acel 20 mai nenorocit. In clasa la mine doar 4 copii aveau parinti care nu votau cu Iliescu....
In 96 iar nu aveam varsta de vot.
 Asa ca nu va asteptati sa stiu sa analizez programe electorale si situatiunea economica a tarii, etc etc.  Mi-am pierdut pasiunea pentru asa ceva.

As vrea sa povestesc acuma doar de trei personaje, pe care le-am luat mereu in usor, „asta e nebun, nu-l voteaza nimeni vreodata : Vadim”  „sa vezi ca mitocanu smecheras o sa vrea sa ajunga presedinte: Basescu”  si mama mia ce caraghios e asta, n-o sa-l bage nimeni in seama vreodata : Ponta.
 Erau pentru mine etalonul a tot ceea ce opinia publica ar putea respinge. Stiti cu totii ce s-a  intamplat cu primii doi....
Totusi, odata cu acceptarea plagiatului dovedit mi-am pierdut de tot nadejdea.
 Eram si foarte curand dupa ce imi dadusem doctoratul in conditii absolut dramatice, in care imi riscasem la propriu viata pentru ca fiecare silaba sa aiba insemnatate. Deh, traiesc intr-un mediu in care prietenii mei cei mai apropiati asa functioneaza, dau insemnatate fiecarei note si fiecarei silabe, ca asa am invatat noi la scoala si la facultate, si nimic , nici macar doamna cu coasa nu mi-a putut ameninta aceasta pozitie.

Dintre toate infamiile  comise de Ponta, cred ca nimic nu m-a atins mai mult ca acel plagiat.  Si nepasarea cu care a fost privit. Faptul ca majoritatea cetatenilor acestei tari au ajuns la halul de haituiala si disperare incat nu se mai pot educa nici macar cat sa stie ce inseamna asta.
Daca era dupa mine, atunci trebuia iesit in strada.
Plagiatul nu omoara poate pe nimeni direct, dar omoara spiritul unui popor. E furtul cel mai abominabil, pentru ca are miza cea mai mare. Batjocorirea unor valori care raman aceleasi indiferent de epoca.

In urma cu 5 ani nu am fost la vot. Nu ma interesa, eram in alte batalii, mai grele.
Acum dupa 25 de ani sunt complet debusolata, dar am sa merg sa votez.
Pentru ca vreau sa cred ca nu mi-am pus viata in joc  degeaba.
Pentru inca mai cred ca plagiatorul poate fi pedepsit.

Les feuilles mortes

poate ca marea sterge de pe nisip urmele iubitilor „dezuniti” (im place foarte mult termenul in franceza, nu separati, ci dez-uniti...) e usor sa canti asa frumos cu vocea lui Yves.

dar odata ce ai copii, nimic nu-i mai poate sterge, din orice faci, nici macar dintr-o poza cu niste frunze proiectate pe cer sau cazute la datorie printre petale de trandafiri. Trebuie doar sa te uiti cu atentie si ii vezi peste tot.

Octombrie

o amintire, o fericire, o avertizare.
o promisiune.

 © Sabina Ulubeanu 2014

InnerSound cu emotii :)

Pentru mine a fost o editie a treia foarte intensa. Timp de o saptamana (festivalul a tinut 4 zile) am respirat altfel, acordata la alte frecvente.
 In primele doua zile am plans: ma trezeam la 6 si ma culcam pe la 3, 4 dimineata. Era deschiderea, cu provocarile ei,  era apoi premiera cu Nachtfalter, o lucrare ce contine atatea lucruri intime despre mine, codate cum numai compozitorii o pot face.
 M-am relaxat complet la performance-ul Futuropolis.  Chiar m-a trecut in alte dimensiune si am savurat altfel ultimele doua zile de festival.
 A treia zi a fost guvernata de entuziasm : seara de film in care energia curgea de la dirijor spre interpreti spre public si se intorcea direct in inimile regizorilor si compozitor prezenti in sala.
Atata pofta de viata si noutate nu mai experimentasem demult....de la editia a doua InnerSound :)
 iar in ultima zi a trebuit sa decernam premiile, nu stiu cums e face ca in ocazii din astea trebuie sa fac pe gazda :) Ei bine, un pic de oscar n-a stricat nimanui, asa e?:)
Dar tot am avut multe, multe emotii.

Aceasta a fost compunerea mea despre „cum simte un co-director de festival tot ce se intampla pe scena si in sala”
:)
Daca vreti sa ma si vedeti in actiune: click mai jos

Post by InnerSound New Arts Festival.