Ich liebe Österreich

As fi vrut sa scriu un post lung si documentat, despre cum vad eu arta, cultura, viata asta mai boema vieneza, dar de fapt imi dau seama ca nu stiu nimic, ca abia incep sa o descopar, sa intru putin in adancime si sa observ ca cercul asta are cam multe laturi:)

Am inceput sa simt Viena altfel, iar barometrul meu a fost unul suprinzator.
Mi-am dat seama ca iubesc acest oras pentru ca am inceput sa reusesc sa fac fotografii in Viena.
Pana acum le simteam turistice, sau documentare, sau usor estetice in sensul de un anume lirism pe care l-as putea fotografia oriunde, pentru ca e un lirism personal.

Dar tura asta mi-am luat doar aparatul pe film. Si ceva s-a schimbat. Am inceput sa vad altfel acest oras. Chiar daca am pozat mai mult oameni, prietenii mei, sau poate tot lirisme ulubeniene, dar am intrat mai direct si mai puternic in seva inca misterioasa a capitalei imperiului.

Chiar si fotografiile cu telefonul sunt, multe dintre ele, in situatii in care am scos si aparatul pe film.
De exemplu acea seara senzationala de la concertul lui Arcadi Volodos, cand in Ressel Park a aparut un camp imens de lalele albe, in contrapunct cu luna si acompaniind masina lui Scooby -Doo, pe rosu.
Era si normal sa apara , (doar acolo erau), dupa ce am ascultat cel mai sublim si intim recital de pian posibil. Cu un program atat de fin ca parca nici nu exista. Volodos vine din alta lume. Lumea aceea in care muzica e un izvor limpede care trece prin niste spatii calculate de cel mai inteligent inginer. Simtire, ratiune si lejeritate. Control si libertate. Iubire si subordonare fata de partitura, cu maxim respect pentru amprenta personala. Un ideal, o inspiratie, o bucurie.
Lalele albe si o masina rosie. Si luna.
Rosu alb, si eu care iubesc Austria;

poate si pentru ca e tara care mi-a redat sanatatea, vitalitatea, frumusetea, curajul, deschiderea.

Partir c'est mourir un peu

Fiecare plecare e o fărâmă ruptă din suflet, dar și o îmbogațire în același timp.
Ambivalența trăirilor ne conduce prin viață, totul e să alegem ce savurăm, bucuria și tristețea pot conviețui minunat câtă vreme păstram coerența, continuitatea sentimentelor.

Komponistin nach Wien.

Si acum despre mine

Nu prea imi mai tin la curent cititorii cu ce fac profesional, poate FB e de vina.
Mai pun cate un eveniment pe situl propriu, dar rar se intra acolo.
Asadar, un mic preview la ce urmeaza la inceputul acestei veri:

Pe 18 Mai, ora 21:00, la Casa Löwendal, Cadenza Lirica pentru vioara solo in interpretarea Ralucai Stratulat, cu ocazia evenimentului mai larg „Noaptea Muzeelor”.
De asta data se va canta fara proiectie video, in spatiul elegant al casei de langa parcul Ioanid, in mijlocul unui recital ce contine Olivier Messiaen si Francis Poulenc, ambele pentru vioara si pian (la pian, Adriana Toacsen-Ponta)

© Miri Bratu 2012. In fotografie: Raluca interpretand Cadenza Lirica in decembrie 2012

Peste exact o saptamana, 25 mai 2013, dar la ora 22:00, se canta IncerCantata pentru soprana si 7 instrumente: flaut, clarinet, fagot, percutie, pian, viola, violoncel si chitara.

La Universitatea Nationala de Muzica Bucuresti,Studioul de Opera si Multimedia.

La care se lucreaza intens pe toate planurile. Pentru ca o scriu dupa versurile prietenului fotograf Cornel Brad, lucrez impreuna cu artistul vizual Mihai Cucu la o proiectie si lucrez mult in general :)

 © Sabina Ulubeanu 2013

Tot cautam un prilej de a pune poza asta pe blog, dar nu-l gaseam. Iata :) Cornel, undeva prin decembrie parca, cu Pentaxu pe film.

© Sabina Ulubeanu 2012.

Concertul face parte din Saptamana Internationala a Muzicii Noi, festival ajuns deja la editia 23. Intregul program aici: Program SIMN 2013

Ultimul eveniment al inceputului de vara va avea loc pe 8 iunie, la Dublin. Invitatii irlandezi de la InnerSound au reusit sa organizeze doua zile de colaborare artistica romano-irlandeze, sub titulatura Theatre of Sound.

Pentru ei am scris passacaglia de lacrimi si roua :), clavecin, flaut, fagot.

Va fi si o zi de workshops inainte, unde ne vom prezenta lucrarile si viziunea asupra muzicii in general.

Pentru Dublin am filmat ieri un promo, eu va las doar cateva imagini.

Toate © Sabina Ulubeanu 2013

 Catalin Cretu, compozitor si artist multimedia.

Acestea fiind zise si aratate, va doresc auditie placuta si o miercuri minunata. Eu am de compuuuuus !

Poveste cu Oaie

Aceste zile la poalele muntelui sunt pline de contradicții. Se simte forfota civilizației, dar natura reușește în cele din urmă să preia controlul asupra auzului meu.
Dacă ne gândim că ziua începe din seara precedentă, putem spune că începe cu sunetele oilor de vis-a- vis, toata noaptea aproape se aud „beeee” și ”meeeee”., Cu acompaniament sau interludii de lătrături, puternice, dar nu neapărat agresive, așa cum se aud vara când vine ursul :)
 Dimineața până la prânz sunt păsările. Sunt în plină compoziție unde voi folosi Uccelli, așa că mă inspiră.  Unele sunt melismatice, altele repetitive. Când în cor, când în dialog.
Deschid geamul și mirosul de primvară invadează totul. Mai invadează și niște muște mari și negre, dar ce-ar fi viața fără câte o muscă sâcâitoare care să te mobilizeze.
Suverane peste fire, niște lacrimi de zăpadă se scurg de pe văi. Ca să nu uităm de marea simfonie și de tragismul ființei în general.

Mi-a atras atenția, și nu doar mie, ci tuturor copiiilor și adulților mai inclinați spre contemplare, un miel mic alb, cu mama lui, care, exact ca puii de om, caută confortul sânului  în orice situație cât de cât stresantă. Nu e niciodată refuzat, oricât public ar fi în zonă:)

De obicei, Oaia și mieii ei se duc puțin mai departe, în curtea de lângă ‚casa lor”, și știindu-i atât de mici am sperat și sper în continuare că vor mai avea un pic de răgaz împreună în acesta existență lumească.

De ieri de dimineață a început carnagiul, pe tăcute, probabil că au ciobanii o tehnică specială. De la geam nu se vede decât cum sunt luați în brațe și duși undeva în spate, majoritatea nebănuind nimic, dar eu cred că da, pentru că se jucau și se împingeau mai abitir ca niciodată, devenind din ce din ce mai greu de prins.

În tot acest timp, Oaia a plecat obișnuit pe drumul ei spre curtea vecină. Mielul cel mic a urmat-o. Oaia a sărit cu dexteritate peste bradul prăbușit la datorie în această iarnă, la viscolul cel mare. Mielul a încercat ambițios să îi urmeze exemplul, dar nu reușit nicicum. Era prea mic.
Oaia s-a întors, răbdătoare și calmă. A căutat din priviri altă cale, a găsit-o. Și-a ghidat mielul ocolind trunchiul căzut. A durat mai mult, dar scopul era să fie împreună.

Lecția de la Oaie? Trebuie s-o detaliez? bine, dar doar de dragul de a scrie o voi face.
E lecția despre înțelegerea limitelor celuilalt. De a găsi calea de a îl ajuta așa cum are el nevoie la momentul respectiv. Să nu uităm că mielul a încercat să își imite mama, dar nu era pregătit. Oaia a scăzut nivelul fizic și a crescut nivelul spiritual. A luat-o pe calea cea lungă, dar singura potrivită pentru copilul ei.
Oaia empatică și înțeleaptă.
Oaia care nu forțează, ci ghidează.
Mama Oaie.

Limbo. Weichet nur, betrübte Schatten

În limbaj de compozitoare, limbo este acea stare dintr-o compoziție terminată și una care stă să înceapă.
 Acel moment când te hăituiesc alte soluții pentru ce ai terminat și se reped spre tine cam furioase sunetele noi, potrivite pentru alte sentimente.
 Trăim vremuri foarte grăbite, în care deadline-urile se învălmășesc din toate direcțiile.
 Dar oare înainte nu era așa? Bach nu ar fi avut ce pune pe masă dacă nu ar fi livrat canatata săptămânală. Și în același timp să-și țină orele la școală și să își învețe soția și copiii muzică.
 Poate că unele dintre soluțiile sale geniale au venit și din lipsa răgazului de a zăbovi asupra partiturii, iar munca susținută i-a creat mecanismele prin care s-a înălțat deasupra tuturor procedeelor vizibile în operele sale de foarte mari dimensiuni. (asta pe lângă faptul că era pur și simplu un geniu :D)
Dar nu cred că stătea să-și teoretizeze stările de limbo, scria zilnic în blogul său cu portative.

( Ceea ce am să fac și eu imediat, doar să usuc părul prințesei :P)

 Între timp, eu cea de ieri,  în diverse rame,  care mai de care mai restrictive, între muzici care duc spre o libertate sufletească imensă, uneori greu de suportat și susținut.

 Și o Cantata de Bach, de alungat iarna, de celebrat dragostea.

Scheletul din dulap

Fiecare criza poate fi benefica atunci cand reusesti sa afli lucruri pe care le credeai uitate sau depasite.
Zilele astea calde si blande ascund multe furtuni, dar si rezolvarea lor.
In fond, odata adus la suprafata, scheletul cel infricosator devine un fel de prieten care te atentioneaza discret ca situatia e cam albastra, dar ca in tine e si solutia.

LE.
Cum s-a cam lasat tacerea pe aici in ultima vreme, recunosc, am scris postul asta in 311, intre Armeneasca si Foisor.
Nu am avut cum sa aprofundez, a iesit doar partea romantica la iveala.
Fotografiez pe drum, in drum, dupa drum, de fapt dupa , inainte, in timp ce compun.
Scheletele organizarii ies cuminti din dulap si ma privesc fix in ochi.
Am sa verbalizez ce-mi spun: vechea problema cu a te simti valoros in functie de ce livrezi, de cum performezi, de ce produci.
Pentru prima data m-am convins ca nu e vorba despre orgoliu. Ci de ceva mult mai important.
De acceptare a propriei imperfectiuni. Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti: as traduce prin ingaduie-te si pe tine, nu trebuie sa fii de nota 10 ca sa ai dreptul la existenta, la iubire, la orice.
Poate simpla observare a coincidentelor (sursa tuturor emotiilor) ar trebui sa ne faca fericiti.

Trei zile, trei oglindiri

Ziua 1. Polifonii latente, și apoi evidente, înauntru în muzică, alături de Mihai, la etajul patru al UNMB, pe terasa așa de generoasă fotografic. Un termopan care reflectă mai multe lumi. Un pic de noroc și soare. Eu ascunsă printre sunete.

Ziua 2. Vernisajul cu minirecital. O oglindă rotundă prea tentantă. O cămașă albă nouă cu guler negru de piele care mă încadrează foarte cast. Eu, puțin frivolă, pentru că am voie.

Ziua 3. Reculegerea. Pregătirea pentru sunetele noi. Reflexia în ecranul Mac-ului. Ajutor de la Instagram să arate cât mai a Polaroid. Eu într-o  cafea amară, tare și plină de har. Tristețea se risipește și rămâne din ea doar detașarea; necesară.

Mi-e bine în oglindă.

Revelații de mamă în România

Spun de ceva timp că nu sunt bine.
Lumea nu pare să observe, sau să ma ia în serios, de obicei sunt luată drept poezie. Nu-i nimic, înseamnă ca sunt autentică, nu pot să scriu altfel decât un pic sublimat.
Am simțit cum cad din ce în mai jos, până când azi am atins punctul minim. O, nu, nu mă amăgesc, știu că pentru mine minimele înseamnă cu totul altceva decât pentru oamenii fără griji legate strâns de supraviețuire. Dar am atins un minim al meu cea sănătoasă, cea care și-a pus trei ani în paranteză pentru că a avut de luptat cu ceva mai concret decât concretul.
M-am trezit savurând starea de bine și  asta a durat aproximativ jumătate de an, după care s-a închis paranteza. Și când s-a inchis, m-am trezit aruncată în mine cea din 2009 . Înca nu știu dacă e bine sau rău, e bine că mă pot gândi la persoana mea și altfel decât în număr de globule roșii supraviețuitoare, e rău pentru că n-am să știu niciodată dacă starea de îndoială nu cumva a prevestit, sau a anunțat boala.
Practic, paranteza celor trei ani funcționează ca o greutate care curbeaza spațiu-timpul meu interior, iar frământările devin Universul în expansiune, și problematicile asemenea.

De ce această introducere lungă. Pentru că astăzi am atins punctul de jos când m-am confruntat cu lumea exterioară cea reală, cea care funcționează după niște reguli atât de ciudate și meschine, încât toata ziua am avut acea senzație din copilărie:  treceam pe lânga alimentară și totul mi se părea artificial în sensul de oficial, mâncarea din magazin îmi apărea ca prototip al faptului că alimentara trebuie să apară plină, fără ca vreun om normal să poată inghiți ceva de acolo. La 5, 6 ani deprinsesem esența comunismului, foarte acut. Forma fără fond.
În ceea ce privește relațiile interumane, teoria formelor fără fond e cu dus și întors. Politețea trebuie să existe în orice context, emoțional sau oficial. În mod ideal, este nevoie și de gentilețe. De empatie minimă, de aplecare către nevoia celuilalt. De ieșire din pătrățica proprie.
Societatea noastră nu e în general pregătită pentru asta. Cea românească poate mai mult decât restul.
Astăzi am fost privită ca cea mai incompetentă, inconștientă și absurdă mamă din două motive: că nu mi-am dus copilul la grădiniță de pe patul de spital, și că am un copil care nu vrea să răspundă la comandă la întrebările unor necunoscute. (copilul are 5 ani și 7 luni, se trezise noaptea de câteva ori până a aterziat la noi în pat, s-a trezit la ora 6 și a spus toată ziua că nu vrea să se joace cu niște doamne, că vrea la copii. Eu eram chiar relaxată, crezând că evaluarea asta e o minusculă formalitate, ceea ce i-am și comunicat în câteva rânduri, pe limba lui).

Ei bine, nu. Un copil care a avut  curajul de a întreba, pe un ton politicos, de ce trebuie să stea într-un loc care îl face să se simta inconfortabil, care a spus sincer că întrebările sunt plicitisitoare, care a refuzat să se lase studiat cu lupa, cu reacția normală a omului nealterat de oficialisme, un copil care a simțit absurdul ideii de a fi etichetat la această vârstă, un copil care a avut gentilețea de a ne face în cele din urmă pe plac, cu tot disconfortul lui crescând, așadar, un astfel de copil a fost inițial etichetat dependent de mama, anxios, nepregătit emoțional pentru viața de școlar la grupa de 6 ani.  Faptul că i-am luat apărarea, că m-am declarat de acord cu el, că am spus public, (în limbajul meu cald, erudit și binevoitor pe care prietenii mi-l cunosc foarte bine), că îi înțeleg și împărtășesc revolta a fost etichetat și mai crunt, am fost trimiși , politicos, e adevărat, și fără harțag, amândoi la terapie, eu sunt o mamă slabă de înger care nu pune limite, iar copilului, indiferent de traumele prin care a trecut ani de zile, indiferent de greutatea parentezei mele asupra vieții sale, i s-a prezis un viitor școlar sumbru doar pentru că a spus ce simte.
În cele din urmă, cognitivul a prevalat și am obținut hârtia pentru care ne dusesem acolo, în fond, la a treia întrebare despre cum îl cheamă, a răspuns revoltat că începe cu litera G, a făcut scăderi și adunări, și câte și mai câte care pe vremea mea abia de se învățau la 7 ani.
Dar nu a putut fi iertat pentru păcatul de a fi onest și în deplină comuniune cu ceea ce simte.

Nu sunt de acord cu agresivitatea, cu mitocănia, cu „așa îmi vine”. La Gheorghe, simțirea nu se manifestă așa. E suficient de înțelept încât să lupte  altfel pentru ce îi aparține, pentru integritatea ființei lui, cel mai prețios dar pe care ni-l dorim cu toții de la viață, pentru care , atunci când îl pierdem, cu adevărat facem coadă la terapie.
Dar acolo, în sala în care creștea enervarea și frustrarea, lucrurile acestea nu contează. Acolo am fost o mamă umilită din multe puncte de vedere, și doamnele acelea nu intenționau așa ceva, și credeau sincer că îmi fac un bine spunându-mi că NU contează prin ce am trecut împreună, important e ca Gheorghe să nu strice ora viitoarei învățătoare. Să fie docil și supus, să nu aiba dorințe, întrebări, sentimente clare. M-am simțit în culpă că i-am încurajat toate astea. Că l-am lăsat să spună mereu ce simte înainte de orice. Că nu l-am învățat până la 5 ani și 7 luni că viața e o înșiruire de ascultări, că nu știe să execute la comandă, pentru că executatul nici nu intră în viziunea mea asupra vieții. Pentru că știu că doar puține sunt cazurile în care trebuie să te lași pe mâna altora, și acelea implică viața și moartea, nu răspunsuri despre cum seamană cățelul cu pisica.

Un minim emoțional l-am atins atunci, în acele 45 de minute lungi și incărcate de vina de a mă fi îmbolnavit tocmai când copilul meu avea mai multă nevoie de mine.  Am iesit de acolo, am dat câteva telefoane, și dupa 100 de metri m-am oprit și am plâns. Am plâns pentru că am crezut că am eșuat. Am crezut că, pe lângă vina teribilă de a îl părăsi cu lunile în excursiile mele prin spitale, am și vina de a fi EU în contact cu mine însămi, vina de a acționa dupa cum simt, de la  alăptatul la cerere, la  îl a ține în brațe nonstop, până la integritatea ființei mele de femeie ȘI compozitoare, care stă noaptea să compună,  care are nevoie să își  asculte prietenii, să savureze ieșirile ca între fete  chiar și de fapt, mai ales cu fiica ce îi pare, cu mîndrie spun, soră, vina de a îl duce în weekend la Bușteni cu bicicleta (în loc de cursuri de dezvoltare a inteligenței), vina de a îl crește independent și cu voință.

Am plâns scurt și intens, în brațele copilului meu, care m-a consolat, m-a mângâiat  și mi-a spus că sunt cea mai bună mamă din lume.  Da. acel copil „timid, anxios și dependent” care și-a păstrat sângele rece și mi-a zis că mai bine mergem să mâncăm o prajitură, hai să căutam un taxi.
Copilul meu m-a dat, a mia oară, o lecție importantă. Lecția încrederii în sine, și, târziu, după minimul kafkian administrativ al acestei zile, despre care nu mai povestesc, pentru ca e exterior, și nu sentimental,  o lecție de încredere în mine.
Încredere că avem voie să nu fim perfecți. Că avem voie să fim slabi, triști, angoasați, să plângem și să râdem și să ne luam în serios și să nu ne luăm în serios. Încredere că autenticul primează. Încredere că l-am crescut bine, cu atașament sigur. Că nimeni nu are dreptul să-l judece după câteva minute. Nimeni nu are dreptul să îi pună etichetă. Că un copil supărat care are puterea de a se opri câteva secunde și de a înțelege la un nivel foarte profund că ni s-a întâmplat amîndorura o nedreptate, nu poate fi catalogat ca necooperant.
Iar nedreptatea nu a fost atât faptică, cât dureroasă prin lipsa de gentilețe.
Lipsa de aplecare continuă spre celălalt. De gând către magnificul sincerității unui copil de 5 ani și 7 luni care nu vrea să spună în momentul ăla că soarele topește zăpada.
Am atins un minim emoțional pentru că m-am temut pentru copilul meu. A anulat temerile, angoasele componistice, reevaluările personale. Nu sunt fericită cu asta. Trebuia să am mai multă încredere în amândoi. Acum am.

:::::::

Mi-a luat 2 ore să scriu . Între timp l-am adormit pe Gheorghe, care mai intrebat odată de ce trebuia să-i spună doamnei că dispare zăpada cînd vine soarele,  am mai plâns odată, apoi m-am repliat și am scotocit dupa Campania Copii fără Etichete.
Etichetele sunt mai subtile decât s-ar crede. Etichetele încep cu judecarea aproapelui, încep cu pervertirea onestității, încep cu formele fără fond. Culmea, tocmai pericolul etichetei mi-a fost invocat în această dimineață. Cât de puternic e înrădăcinată mentalitatea, cutremurător.
Copiii învață prin puterea exemplului. Mie mi-a fost teamă că am fost un exemplu prost.
De când m-a luat în brațe ca să pot plînge, știu că sunt un exemplu bun. Fără etichetă. Fără categorie. Doar încredere.

le temps est mort

biroul meu e negru. și destul de aerisit.

mă holbez la foile cu portative goale.
îmi iau bicicleta și dau niște ture de cartier, mai șovăielnice, mai hotărâte, după stare.

mă întorc și mai beau o cafea. pun și frișcă, bătută de mine. mă simt la Viena.
încep să simt ceva pentru câteva minute,
apoi mă holbez la foile goale cu portative.
aș mai lua odata bicicleta.

copiii se joacă cale de cîteva străzi, mulți, toți din vecini.
în jocul lor e ceva foarte pur și nedefinit, cu toate micile drame și chiuituri permanente.

se face semiîntuneric.
nu mă îndur să aprind lumina, pot să vad foile goale cu portative și așa.
apoi e noapte adâncă, cu nori. aprind lumina.
mă holbez la foi și ele se umplu treptat cu ceva. cu altceva.

(.........................)

clătește, repetă.
mă duc să-mi iau bicicleta.

in tren

In tren , de fapt in orice spatiu inchis, caracterele devin mai pregnante si asperitatile mai evidente. sau, dupa caz, timiditatile sau retragerile.
Calatoria de azi e inghesuita si meschina. incidentele apar ca niste valuri timide la 2 mai, care sperie bebelusii de iunie( in septembrie bebelusii par mai suverani si rodati)
Primul asemenea incident a fost mana aproape agresiva prin care o femeie cu parul oxigenat si ochii tulburi si obraznici, usor dezaxata, m-a ajutat sa intru in tren. apoi, a trebuit practic sa platesc un vanzator ambulant de presa maculatura pentru ca mi- a deschis usa compartimentului. Sunt retrasa si trista si fara replica zilele astea, iar instinctul micului comerciant speculant a simtit imediat punctul slab. radeam de mine insami cand i- am dat cei 10 lei pentru 2 reviste probabil vechi, nu le- am cercetat, ca am dilema veche in rucsac.
Cea care parea a fi o doamna educata si politicoasa s-a transformat intr-o veritabila vipera cand am sugerat sa se deschida un pic usa.
M-a invitat autoritara sa ma dezbrac un pic. am ras din nou de mine insami si am tacut, sorbind inciudata totusi din cappuccino-ul de la Mc.
Dar cireasa de pe tort a venit tot de la femeia oxigenata, care, dupa ce  m- a fixat minute in sir, a bolborosit cateva sintagme de autoevaluare si a intrebat senina daca nu are cineva un briceag sau un cutit.

Dupa cateva secunde de liniste nefireasca a precizat: sa desfac si eu conserva asta.

Gânduri către o tânără compozitoare

Încep prin a spune că societatea noastră are o percepție cel puțin ciudată despre tinerețe.
Există două fețe ale acestei monede.
Una care spune că la 28 de ani trebui e să fii lansat pe orbită departe în spațiu, plin de succes și de bani, și cealaltă care te numește la 30 plus o tânără speranță a „...”, aici poate să fie orice, de la compoziția/interpretarea/fotografia/pictura română până la cele mai stranii denumiri corporatiste.

Dincolo de sintagmele clasice ale tinereții din suflet, ale copilului din  noi care trebuie să supraviețuiască șamd, trebuie să spun de la  început că scrisoarea mea se adresează celor pe care le consider cu adevărat tinere și la început de drum, anume perioada de liceu/studenție/studii post universitare, cam până în 26 de ani.

Am ajuns acum, la 33 de ani, destul de devreme, în poziția femeii care a străbătut multe aspecte ale vieții, cam tot  în afară de  afirmarea socială obișnuită, dar ce legătură poate fi cu adevărat între muzică și succes în ierarhia standard a acestei lumi, aia cu vechime în cartea de muncă?

Așadar, dragă tânără colegă, mi-ar fi plăcut ca la 20 de ani, de pildă, să fi știut multe dintre lucrurile pe care le știu astăzi, așa că le scriu aici, în spațiul meu personal, cu speranța că vor folosi și altora.

1.Muncește.  Dacă te-ai hotărât ferm să urmezi calea asta, a creatorului de sunet, nu te feri de muncă. Munca de la 17-25 de ani e cea mai frumoasă, cea mai puțin chinuitoare, cea mai eterică dintre toate lucrurile pe care le vei face în viața ta de femeie.
Scrie foarte mult contrapunct, mai ales, iubește-l pe Palestrina, nu te speria de regulile lui, pentru că respectarea lor te va elibera, fă-ți temele la armonie cu drag, indiferent de cât de plictisitor ți se pare sopranul sau basul, repetă nenorocitele alea de solfegii, studiază la pian sau la ce instrument vrei tu, citește multe partituri, nu chiuli de la ore, doar nu te păstra pentru ceva mai măreț, pentru că măreția vine de la sine. O ai sau nu o ai. Dar ea nu se va putea manifesta plenar fără ca tu să stăpânești cu adevărat toate măruntaiele muzicii care s-a scris demult, demult de tot. Și fără o bază solidă nu vei putea construi piramida la care visezi.
Ar fi ideal să poți face asta, Aurel Stroe putea :)



2. Rămâi sentimentală și curioasă. Eu tremuram de emoție de la ora 13:00, pentru că știam că pe la ora 16:00 apare Olah în facultate. Indiferent că urmează o analiză din Crumb, Beethoven, Debussy sau Niculescu, vei avea de învățat. Dacă nu ai acest entuziasm, mai bine fă altceva. Emotivitatea și curiozitatea sunt ingredientele esențiale pentru a păstra în tine lumina vie a creației.
Vorbe mari? Nicidecum. Vei avea o familie, vei naște copii, poate mai devreme, poate mai târziu,  poate niciodată, dar în orice caz viața te va solicita practic și poate meschin. Vei fi tentată să renunți de un milion de ori. În femeie vocația sacrificiului e prezentă, la fel e prezent și ghimpele vinovăției. De ele nu vei scăpa. Singurele care te pot ajuta să scrii în continuare sunt sentimentele și curiozitatea.

3. Nu te teme de suferință.  Ai mai văzut compozitor prea vesel și fericit? Cu atât mai mult femei creatoare. Presiunea e imensă, și interioară, și exterioară. Lumea ne vrea neproblematici, pe toți deopotrivă. Vei suferi mult. acum și mai târziu, și atunci când „nu-și iese”, și atunci când ai o mie de idei, dar trebuie să alăptezi copilul (măcar atunci poți gândi nestingherită), și atunci când ai un deadline și nicio idee, dar în schimb se ivesc multe altele care trebuiesc rezolvate. Te va părăsi iubitul, sau îl vei părăsi tu pe el, te vei certa cu părinții, cu prietenii, te vei simți singură și dezamăgită de un milion de ori și încă de un milion de ori te vei simți neînțeleasă și amară. Copiii vor face febră, sau nu vor dormi noaptea,  sau poate cei dragi vor avea probleme. Te vei simți vinovată oricum, pentru  toate acestea care compun simfonia vieții ca întreg. Acceptă că suferința te duce înainte, trasează circumvoluțiuni în suflet, naște idei și te deschide imens, spre lumi mereu noi. Da, vorbesc din experiență, cruntă și reală, nu e nimic teoretic aici.

4. Citește. Mergi la expoziții. Stai aproape de tot ce înseamnă știință și cultură. Singură, cu iubitul/soțul cu prietenii, copiii mai târziu. Inspirația nu e doar divină. Ba am o veste proastă : inspirația divină e ceva cam rar, dacă o aștepți, s-ar putea să te trezești că nu scrii nici doua portative în toată viața ta. Până la momentele acelea magice în care curge muzica pur și simplu e un drum lung, pavat cu multe surse exterioare care te pun în starea de reflexie, de adâncire a trăirilor, fie ele pozitive sau negative. Vestea bună e că până la urma ele devin sunete, și dacă respecți punctul 1, sunete cu sens.

5. Trăiește-și viața. Adică fii acolo. Nu o privi din exterior. Fii conectată cu tine însăți. Savurează fiecare moment.  Când ești cu prietenii, fii cu ei. Dacă vrei să te duci acasă sa scrii, du-te acasă să scrii. Dacă ai multe teme, fă-le totuși cu drag.  Libertatea din tinerețea extremă e un dar atât de scurt.  Ce n-aș da acum ca singura mea grijă să fie fragmentul neterminat de la orchestrație. Chiar dacă ți se pare copleșitor acum, nu uita că e doar un antrenament pentru ”the real thing”. Prezența sufletului în fiecare moment al existenței e un fel de a învinge moartea, adică o manieră de a crea. Iubește. Nu te feri de dragoste, iar aici nu mă refer cea care duce la formarea unui cuplu. Ci la sentiment în sine.  Fără să iubești nu poți pune nici măcar 3 note cu sens pe foaie. Întotdeauna există ceva și cineva de iubit. Și iubirea ne face atât de mult bine!  Și cu cât iubești mai mult, cu atât disponibilitatea spre afectivitate crește. dacă vei avea mai mult de un copil, vei înțelege cum totul se multiplică și se intensifică odată cu apariția unei noi  surse de dragoste.

6. Ai răbdare. Multă , multă răbdare. Bruckner a început să scrie capodoperele dupa 50 de ani. Wagner a avut succes mai târziu. Bach nu a fost cântat 100 de ani, era cunoscut doar de către compozitori. Răbdare în macrostructura vieții tale, dar și în macrostructura compozițiilor. Nu închide  ideile fără să fii sigură că le-ai epuizat, pe niciun plan. Nu te repezi. Intregrează în tine tot ce ai de spus, și abia apoi dă-i drumul în lume.
Ai multă, multă răbdare și cu cei din jur. Nu-ți uita prietenii, dar nu te supăra pe ei când nu te vor pricepe și nu știu ce să-ți spună. Cei din breaslă trec permanent prin aceleași  furci caudine ca tine. Cei cu meserii mai puțin artistice gândesc altfel. Ai nevoie de ei toți, pentru a te descurca în această lume. Și ei vor avea răbdare în cele din urmă, pentru că și ei au nevoie de tine, ca să poată merge înainte, să poată evada sau să fie înțeleși. Suntem parte din lume cu toții și singura cale de mediere e să avem răbdare unii cu alții, pentru că nu există ierarhii, ci doar momente în care prevalează ori pragmatismul, ori romantismul.

7. Poate cel mai important, nu te dezice de tine însăți. Viața te ia pe dinainte, te trage, te duce în direcții ciudate uneori. Nu o poți controla. Dacă vrei să creezi până la final, nu uita de tine, chiar dacă ai pauze în devenirea artistică, atunci când termini cu studiile.
Nu uita că vrei să scrii,  neapărat. Nu uita că iubești să compui, mai mult decât orice altceva pe lume, în afară de copiii tăi, care vor veni totuși mereu pe primul plan.
Nu uita că cel de lângă tine nu are dreptul să te oprească sau să te pună să alegi.
Pentru că e cel care te va vedea cum stai toată noaptea la lucru, și apoi toată ziua, e cel care va trebui să accepte că ești fericită singură în birou, găsind acordul potrivit, sau că ești obosită și tristă.
E cel care va trebui să înțeleagă că atunci când ai terminat de scris  vei fi epuizată, fizic și interior, că vei avea o cădere de energie. Care va trebui să te înțeleagă atunci cînd ești imposibilă, și plângi, și nu vrei să fii consolată, sau atunci când dimpotrivă, ai nevoie de energie și de familia ta.
Dar dacă vei trata toate aspectele vieții „dinainte” cu multă atenție, cu muncă, entuziasm, curiozitate, cultură, dragoste și răbdare, nu vei putea alege decât  partenerul care să înțeleagă faptul că a compune consumă. Și alegerea ta  este foarte importantă.
Pentru că doar așa vei putea rămâne onestă, dăruită, generoasă, bună.
Și doar așa vei putea oferi întregii lumi ceva minunat, miraculos, ceva  ce poate nici măcar ție nu-ți vine să crezi că posezi.

text și foto © Sabina Ulubeanu 2013

...of tears

and dewdrops Passacaglia.

Atunci cand am ales titlul asta stiam doar ca vreau sa scriu o lucrare inspirata din forma de passacaglie, reinventata in maniera mea, asa cum toti compozitorii au reinventat-o in maniera lor.
Sentimentul imi era destul de clar, il simteam prezent, dar cumva teoretic, pentru ca ma straduiam de multa vreme sa il traiesc, fara sa reusesc pe deplin.

Ei bine, de cateva saptamani simt cum se apropie. Nu doar compozitia, dar si tema pe care sa se desfasoare variatiunile pe tema  picaturilor de roua, sarate si aducatoare de cearcane.
Nu, n-am reusit inca sa plang eliberator, deocamdata sunt doar la etapa in care deodata le simt cum se preling pe obraz, oricunde, acasa , pe strada, cand raspund la telefoane, cand vorbesc cu copiii, cand fac ceaiul sau spal marul pentru scoala, cand scriu pe blog despre :)  Chiar asa functionala, zambitoare, plina de succese, in fond, fericita.

Nu am reusit nici sa identific prea precis ce ma consuma. Banuiesc eu ca sunt si multe lucruri pe care le-am ingropat in ultimii ani, din cauza unor lupte mai dure pe care le aveam de purtat.
Acum incep insa sa iasa si altele la suprafata, dar simt eu ca inca nu am pus degetul pe rana. Desi sunt cam aproape.
Sau poate mi-e inca teama de ce voi descoperi acolo. Trairile prea extremiste nu sunt cheia pentru o viata echilibrata, desigur, si e greu cand firea artistica frizeaza nebunia pentru oamenii cu principii clare si foarte, foarte inalte.

N-as putea spune ca e foarte demn din partea mea sa ma exprim atat de lejer despre ceva atat de personal, dar pe de alta parte, atunci cand scriu muzica si o difuzez sunt mult mai directa in sinceritatea mea. E si mai simplu, fara sa-i intoxici pe cei din jur care n-au mereu dispozitie terapeutica. In plus, eu sunt terapeuta sefa in general, asa ca....

Nici nu stiu sa cer ajutor.  Mi-e greu sa spun ca nu sunt bine.  Mi-e teama tot timpul ca-s prea pisaloaga si-asa. Daramite daca mai apar si cu „probleme”, entuziasmul meu natural e destul de obositor deja.
Sau daca o spun, ajung sa ma acuz, sa ma pun in umbra, sa accept toate parerile, sa bajbai pentru a nu supara, si sa ma consider vinovata inclusiv pentru simplul fapt ca exist in felul in care exist.


Asa ca ce-mi ramane?
Muzica, poate fotografia. Dar pana si acolo, pe portativ,  pericolul de fi prea in contact cu sentimentele exista. Granita intre simtire si dulcegarie e foarte fina si trebuie sa am grija sa nu o incalc. Compozitia e un proces dur, de autopsie pe viu, cum scriam mai demult, in care sunt deopotriva implicata si exterior-critica, pentru a nu deraia, pentru a nu denatura un sens mai inalt, care se releva treptat si pentru care nu am oricum niciun merit, poate acela ca il las sa se intrupeze in sunet.

Ma reintorc cu multa precautie spre mine si incerc sa nu ma flagelez prea tare pentru lacrimi. Nu le mai suprim, ma izolez si poate am sa reusesc sa le dau drumul, asa, cu pasiune,  din ce in ce mai navalnic, la fel cum o face Haendel in sublima sa Passacaglie din suita pentru clavecin.

Nimic despre Walkiria

In seara asta eram pe strada, incercand sa imi limpezesc gandurile prin fotografii, iar la Mezzo se dadea o montare a Walkiriei de la Scala, tot cu Barenboim, minunata, cu un intreg decor ca un cod de bare, lumini care se scurgeau vertical si inserau lumea actuala in razboiul dragostei si al zeilor. Am prins finalul.
Si iarasi semnificativ neintamplator, eu fotografiam asta in acel timp:

Amurgul zeilor

Cand esti in plina criza,
si nu poti vorbi cu nimeni despre,
pentru daca iti asculti gandurile te ingrozesti si vrei s-o iei la fuga,
ori de tine nu poti fugi nicaieri,
nu merge decat Wagner.

Momentul care m-a cutremurat  in acel final de august 2001,
cu multe semnificatii, odata cu prima mea razvratire si iesire din colivie,
prea subtila insa pentru a fi povestita

Brunnhilde c'est moi.


inchisa in cercul de foc (aici e cub, nimic nu e intamplator....)


si arzand-le ulterior toata sandramaua.

Martorii

Câteodată, suprarealismul lovește acolo unde nu te aștepți.
Câteodată, provocarea constă în a îți asculta sentimentul interior, voința proprie, ruperea de context, acordarea pe frecvențe ascunse, nedezvăluite din prima, neconforme cu realitatea celorlalți.
Câteodată, misterul se dezvaluie altfel decât prevazut, îți apare filtrat, subtil și te învăluie în bucurie.

Întotdeauna suntem martori la desfacerea lumilor. Doar că mai mereu opaci, prea rar transparenți, prea greu curioși. Cu frică de „câteodată”.

 

© Sabina Ulubeanu 2013

mai putina visare

Si un update la concret,
Sabina cu anestezii si drogata in urma unei vizite la dentista familiei
Ceea ce mi-a reluat toate senzatiile de ameteala din ultimii ani, e incredibil ce memorie are trupul.
Prea amuzant nu a fost.

Ceva vesti mai neplacute profesional, dar nimic de substanta artistica, dimpotriva, mi-am revenit repede.

Acum doua zile Gheorghe mi-a zis ca l-a piscat un tantar. Am vazut o bubita rosie, am crezut ca cine stie pe unde s-a bagat, ce l-o fi atacat. Arata si usor racit.

Azi dimineata mi-a zis ca din nou l-au piscat tantarii. Si pe burta, si pe picior, si pe spate....
Da, da, e varsat de vant.

O, joy!!

Sofia a avut, deci ne concentram pe el si-l cocolosim pana trece.
Buna dimineata :)

Culori . Si mai directe si mai transparente

O sumedenie de trăiri în stare născândă, ca temele lui Beethoven
O groază de idei gonite
O suită de stări incipiente
Câteva certitudini
Culori într-o mare de griuri scăldate fugitiv de un soare capricios
O zi frumoasă în primul rand prin prezență
Ambiguă însa pentru  fotografă
Dar din ce în ce mai clare nuanțele, și notele, și sentimentele pentru muzicile actuale și imediat viitoare.

Transparențe. Azi albastre.

Ma gândesc uneori, fără sa vreau, ca doar gândurile nu cer permisiunea, la toate culorile care-mi ies în cale, de la umilul și derizoriul vitrinelor părăsite până la nuanțele vii sau stinse din sufletele oamenilor pe care îi cunosc.
Și nu sunt încă sigură dacă le văd cum le văd datorită ochelarilor mei interiori, cu diverse filtre, sau e o formă de a proiecta în formă de curcubeu un anume întuneric pe care nu pot să-l accept, încă, sau să-l înțeleg.
Dar dacă îmi dau  jos ochelarii,  culorile ies violent afară, și ce rămâne înăuntru devine  un adevăr care  crește,  și se transformă în ceva diafan, și transparent, și prea simplu ca să îl povestești, și prea trist ca să-l plângi, și prea adânc să-l poți râde.

Abia atunci când ți-ai dezbrăcat ochii de culori poți deveni sunet.

InnerSound New Arts Festival

Multa lume ma intreaba de ce nu imi deschid fanpage pe FB, fie a blogului, fie personala
Motivul e simplu : prefer sa administrez pagina festivalului meu de suflet, proiectului care in fine a adus impreuna prietenii compozitori din tanara generatie, impreuna cu artisti din zona foto, video, regie de film si multimedia.
InnerSound e o mare parte din mine. daca ma simpatizati, probabil ca este si din cauza a ceea ce fac eu concret, prin muzica, prin fotografii, prin evenimente culturale. Ce nevoie mai am si de pagina personala daca am aprecierile pe  InnerSound New Arts Festival? Tot ce ati fi vrut sa admirati pe vreun FB Sabina Ulubeanu puteti mai bine face aici :)

Si va invit cu drag sa descoperiti ce va pregatim pentru ultima saptamana din august!

Ascunsul din noi

M-am intrebat mereu care este granita dintre o trasatura urata de caracter si o problema sensibila care trebuie rezolvata la psiholog sau psihiatru.
Egoismul e un defect sau urmarea unei „traume”?
Dar orgoliul? cand e orgoliul necesar si cand e distructiv?
Dar temperamentul vulcanic, reactiile rapide si un pic prea pasionale? Astea cum se trateaza? Sunt o problema de educatie, de finete, sau o problema ce necesita ajutor specializat?
Mitocania/grosolania se trateaza? e raspuns la factori externi, sau e in om?
Un om, de orice sex,  care tipa, e un mitocan? Sau are o problema cu gestionarea impulsurilor nervoase?
Sau, in cazul celor mai cerebrali, care gandesc mai intai cu creierul:) (cum o fi asta?:D)
Cuvintele pline de rautate? Sau foarte precise? micile viperisme aruncate printre dinti?

Sau din contra, in cazul celor foarte sentimentali, a fi dragut cu toata lumea e un fel de a fi sau e o masca a timiditatii si nesigurantei? A te simti bine empatizand e noblete sau e fuga de propia persoana si de propriile probleme?

 cat analizam „stiintific” comportamentele si cat judecam/categorisim in buni si rai?

Inclin sa merg pe varianta defectelor sau calitatilor, dar eu fac parte dintre sentimentalii impulsivi, nu cred ca pot fi prea obiectiva, sau poate din cauza ca sunt cel mai aprig critic al meu sa nu-mi acord nicio scuza?

Nu am reusit insa sa aflu un raspuns la aceste intrebari, eventual astept sugestii daca stiti ceva bun de citit pe tema asta.

In orice caz, azi am descoperit din nou niste desene la Sofia in camera. Desene in totala contradictie cu felul ei de a fi exterior.
Desene care imi dau iluzia ca nu sunt total incapabila, inadecvata, ignoranta si inerta, asa cum de cateva zile gandesc despre mine.

Am citit un titlu de stire, cum papa Francisc a facut un apel la tandrete in discursul sau. Nu l-am citit, nu l-am  vazut, dar cred ca tandretea e comoara pe care o ascundem in noi. Trebuie sa traim cu tandrete maxima, eu o caut dintotdeauna peste tot, in oameni, in arta, in familie.
Cand observ tandretea din desenele Sofiei, imi dau seama ca imprintul meu exista acolo, in ea, asa imperfecta si imposibila cum sunt eu....

si deodata ma simt mult mai bine.

You know I'm no good

 Cateodata,
 cele mai emotionante momente de muzica se petrec discret,
 in vreo camera de bloc
 cu un public restrans, foarte restrans,
 dar nu in singuratate.

Alteori, o sala de concert devine un sanctuar, iar sentimentele traita impreuna cu toti cei multi intra in alta zona a eternului. Nu se pot ierarhiza, un artist are nevoie de ambele situatii.

Pe Amy o iubesc si asa, si asa.
A fost cu adevarat geniala, deznadajduita, daruita.

snowstorm

Chei

Acum, in timp ce editez o partitura ca sa fie usor de manevrat cand se canta,
si jonglez cu notele si nuantele pe laptop,
imi dau seama ca posed niste chei speciale, care descuie aproape orice suflet.
E aproape impovarator sa le porti mereu cu tine, uneori emotiile sunt atat de intense incat ma dau un pas inapoi ca sa pot respira.
Cheile mele fermecate nu au nume, dar unele se pot traduce, cel mai simplu ar fi de mentionat cheia sol....

stand by blogging

Se pare ca zilele astea creativitatea mea se duce mai mult inspre viata reala, compozitie, familie extinsa si copii.
 Revin cand am ceva interesant de comunicat, deocamdata pun totul in sunete, sper ca si in imagini , in curand.
 Incep si eu sa ma gandesc timid cum sa sarbatoresc 5 ani de blog la inceput de iunie.
 Un giveaway,  o intalnire cu artista, sau poate nimic?
 Vom vedea.

 deocamdata, sa ne intoarcem cu nasul in boabe. 
 

Mici schimbari

de azi nu mai scriu sub pseudonim. e deja prea copilaros, oricat de fermecator ar fi parut la inceput.
ma asum ca persoana publica:)

L'année dernière à Vienne

Ziua de 2 martie 2012 a inceput pe semi intuneric, de seara, dupa traditia evreiasca, cu cel mai minunat apus de soare, vazut de la etajul 21 al celui mai mare spital din Europa. Noaptea a fost lunga, desigur ca n-am putut dormi.



La ora 2, singura „cearta” cu o asistenta venita din Rusia. Anestezistul imi daduse liber la apa pana cu 3 ore inainte de splenectomie. Ea insa era tare suparata ca indraznesc sa o contrazic. Whatever, am intalnit eu personal medical mult mai rau ca dumneata, imi spuneam in fata jumatatii de pahar .
La ora 5, o singura inghititura de apa pentru ultimele 12 miligrame de Medrol din viata mea.
Am incercat sa mai dorm un pic, cred ca am si reusit circa 20 de minute, dar apoi, cu detasare, m-am ridicat si am hotarat ca am sa infrunt cu mult curaj ziua asta.
Totul a mers ca la carte, pana in momentul in care a trebuit sa imi scot inelul evolutiv si verigheta. Abia atunci am avut o strangere de inima cumplita. Niste lacrimi timide. Un gand teribil spre Bucuresti. L-am alungat repede.
Ceea ce a urmat pret de vreo 5 ore a fost o sinistra si un pic umilitoare conformare.
Experienta celor doua nasteri prin cezariana nu ma pregatise pentru asa ceva,  atunci eram treaza, cu iluzia controlului asupra a ceea ce se intampla, cu alte emotii, pozitive, fermecatoare, benefice.
Acum m-am gasit in postura ingrata a unui numar care trebuie rezolvat, desi cu blandete si deferenta.
In aceste momente, de proceduri medicale (da, chiar si la aspiratiile de maduva pe viu), imi iau o mina glumeata si relaxata. Nu-mi place „ sa fiu o pacienta dificila”, n-am fitze, nu ma plang, ma prefac indrazneata si plina de curaj. Joc un teatru nemaipomenit, imi inghit frica si o ascund bine sub un zambet, cand doare ingrozitor zic un „hmmm, asta s-a simtit un pic”, sau in cel mai infiorator caz, un „au” camuflat sub un scuturat de cap sagalnic.
 (in timp ce scriu asta ninge foarte marunt in stanga biroului meu negru de la Busteni, iar in spatele meu straluceste soarele printre nori. Da, da, exact ca mine la punctia de maduva)
Dar cu toate astea, inainte de injectia care trebuia sa ma adoarma, desi am zambit tuturor, m-am simtit dezgolita de tot ce inseamna fiinta mea interioara, m-am simtit mai mult ca oricand supusa fizicului, pe care oricum il uram, considerandu-ma in acele momente absolut  hidoasa, m-am gandit la tot ce sunt eu de fapt, si la cum aceasta boala si medicatia ei au ascuns toate minunile din mine, si pe mine.
(cand scriu asta nu mai e soare, doar ninge violent si des. Coincidente? ori nu exista, ori totul e coincidenta)
 Da, stiu, e poate ciudat sa te gandesti asa profund la spirit inaintea unei operatii majore, sau poate ca asa trebuie? Nu-mi dau seama si sper sa nu mai aflu prea curand. Granita dintre viata si moarte e atat de fina. Si nu doar la incetarea batailor inimii ma refer aici. Privind in urma, aceste ganduri imi spun ca eu traiam interior, in ciuda maladiei abrutizante si deformatoare.
M-a trezit o voce blanda care-mi spunea ca totul e perfect si a mers bine. Dar in loc sa fiu fericita, eram , poate de la anestezie, foarte, foarte trista si cu sentimentul umilintei extrem de accentuat.
Au trecut cateva ore bune pana cand am ajuns inapoi la etajul 21, unde ma astepta prietena mea Adriana, cu cea mai normala atitudine posibila, ceea ce a fost exceptional. I-am povestit eu un pic ce s-a intamplat, cum s-a intamplat, am dat telefon acasa in primul rand, apoi niste Sms la alte prietene rugandu-le sa nu vina sa ma vada, cum planificasera, pentru ca nu aveam desigur chef sa vad pe nimeni, am fost, ca dupa toate spitalizarile mele, foarte nesuferita cu surioara mea, dar era deja obisnuita de la nasterea Sofiei cu „Sabina post op”, presupun ca nu si-a facut probleme.
In rest, am un usor blank in ceea ce priveste acea zi. Dupa vizitele medicilor, foarte haiosi ca de obicei, nu prea stiu ce s-a intamplat in ultimele ore ale dupa-amiezii devenita de fapt seara. presupun ca am dormit si am vorbit la telefon. Si atunci credeam ca n-am sa uit nicio secunda....
In orice caz, noptile in AKH nu sunt odihnitoare, mereu intra cineva sa verifice ceva, ba se mai schimba o perfuzie, se mai face o injectie, cineva mai apasa un buton, asa ca dimineata urmatoare m-a gasit obosita rau, dar mult, mult mai optimista.
Dupa ce-am scapat de toate acele am zburdat efectiv, da, splenectomia e muuult mai putin dureroasa ca o cezariana, mi s-a parut parfum de roze recuperarea. Dovada, aici, in ce a scris Adriana, main subject: photoShooting at AKH :)
Cert e ca din acel moment, razand amandoua in hohote pe holurile spitalului (acoperite de arta moderna teribil de proasta), cheful de viata nu m-a  mai parasit.
Am mai avut momente  de cumpana, mai traiesc unele innegurari pasagere, dar sunt firesti, sunt ale Sabinei ”dintotdeauna”, in fond, suntem oameni, si cu cat mai sensibili, cu cat mai empatici, cu atat mai supusi trairilor diverse. Si asta e un semn de sanatate interioara.
Saptamana urmatoare am petrecut-o la prietena mea, careia n-am sa am niciodata suficiente cuvinte si gesturi sa ii multumesc pentru tot ce a facut pentru mine.  Sper doar ca stie si ca nu va ezita niciodata sa se deschida in fata mea, asa cum m-am deschis eu in fata ei.  Sper, Adriana, ca stii ca sunt aici pentru tine , nu din recunostinta, nu din datorie, ci din prietenie si dragoste.

Da, a trecut un an. Un an in care am reinvatat sa iubesc si, mai important, sa ma iubesc, am reinvatat sa traiesc, sa ma bucur, sa am incredere in mine si in viata. Un an in care profesional si personal mi-a mers bine, in care grijile s-au indreptat preponderent inspre familie, prieteni, cariera, si nu inspre propria persoana.
Un an in care am lasat in urma peste 10 kilograme, figura modificata de cortizon, paloarea si oboseala continua.
Un an in care am reusit sa-mi apreciez frumusetea interioara si exterioara, in care aproape tot ce-am pus pe hartie s-a concretizat, in care am muncit mult, cu bucurie si cu putere.
Anul trecut la Viena eram in intuneric si incertitudine, anul acesta, al doilea sanatos, il incep conectata cu cele mai adanci trairi, dar si cu nonsalanta, cu siguranta, cu speranta ca voi invinge statisticile, cu certitudinea ca doar cu sinceritate cruda fata de mine insami voi putea fi aici pentru multi, multi, foarte multi ani.

Aveam nevoie de acest catharsis. Imi amintesc tot ce ar trebui sa uit. Dar e necesar, pentru a nu uita tot ce trebuie sa-mi amintesc. Pentru ca am trait si traiesc intens citatul acela, pe care un prieten drag mi l-a aratat mai demult intr-o revista,
„ poti suprinde viata, dar nu o poti controla”

Sofia. Din nou.

Am gasit, usor indoite, pe o masa, la Busteni, niste desene.
Pana ajung la scanner, le-am fotografiat cu singura unealta la indemana,
 si cu multa, multa emotie.

 mana e „din spatiu”

portretul lui Gheorghe

Raum und Liebe si o fotografie

Da, sunt din nou la Viena.
In ritm de vals doar interior, pentru ca ma aflu aici pentru prima auditie a lucrarii mele Raum und Liebe, scrisa in patru patrimi semnificative, gandita pe spatii largi si cu multa, foarte multa dragoste.
 Mai multe despre concert puteti citi aici.
Pana sambata, insa, se intampla repetitii, alte concerte, intalniri.
Azi a fost ziua in care mi-am luat 2 ore doar pentru mine, am pornit cu aparatul la gat, pe un frig crancen, sa ma plimb pe strazile din spatele celebrei Mariahilferstr.  Nu speram la vreo captura de nadejde, eram oricum prea emotionata , in general si in vederea primei repetitii, ci vroiam doar sa iau pulsul orasului si mai degraba sa mi-l calmez pe al meu.
 Prima intalnire a fost chiar pe bulevard. Un magazin vintage , cu tot felul de traznai, care inchide in scurt timp. Recunosc, am intrat frivola in cautarea unui clutch, care imi lipseste flagrant din garderoba. M-am invartit cuminte studiind tot ce se putea studia, n-am gasit bineinteles niciun plic, nici casual, nici elegant, mai bine zis, n-am gasit nimic pe placul meu. In momentul in care am vrut sa ies am zarit-o insa pe EA.
Geanta mare, veche, nu stiu daca cine stie ce calitate, de fapt, sigur nu, ca e tare si scortoasa, dar...in care intra mapa A3 cu foile de partitura! Cum mapa pentru A3 doar la Viena se gaseste, (pentru mine care n-am cautat decat in Bucuresti), era normal ca si traista tot de-acolo s-o iau, nu?
Asa ca n-am stat pe ganduri prea mult, si cred ca bine am facut, pentru ca indata ce am iesit cu ea pe antebrat din magazin, toate privirile doamnelor si domnisoarelor s-au oprit la mine si la vechitura mea.

 

Mi-am continuat drumul, pana cand am ajuns la un mic magazin pe Lindenstrasse unde scria ceva cu Photo. 

 Am intrat curioasa, e un anticariat, si intr-un colt, am vazut si fotografiile. Majoritatea erau imagini ale unor picturi mai mult sau putin interesante, vechi, desigur (imaginile). Cand am mai rasfoit putin prin teancul Alb Negru am dat de o imagine care m-a lasat cu gura cascata. Foarte usor neclara, pe lung, dar cu o incarcatura teribila.

 Am continuat sa ma uit si la celelalte fotografii, am intrebat cat costa, mi-a zis ceva ce mi s-a parut oricum destul de mult, dar inca mai mergea.

Dupa inca ceva minute de gandire, am vrut s-o cumpar , insa pretul acelei imagini in special era complet prohibitiv pentru buzunarul meu de compozitoare, omul stia ce vinde.

I-am explicat ca imi pare rau sa il dezamagesc, dar nu mi-o pot permite, insa l-am rugat sa imi dea voie sa ii fac o poza. A fost complet de acord, ba chiar s-a uitat pe aparat sa vada daca mi-a iesit bine (nu iesise bine) si m-a invitat sa incerc unde  doresc, sa n-am probleme de iluminare samd.

Apoi, foarte amabil, desi se vedea ca e vizibil intimidat, m-a invitat sa ma uit la niste partituri, din pacate pentru magazinul lui, am tone de partituri acasa. Mi-a cerut o carte de vizita, i-am scris pe spate data si locul concertului de sambata, poate cine stie, am castigat un meloman? Sau sa fi fost geanta mea vintage, in ton cu locul,  cea care l-a determinat sa imi acorde atata atentie :) (Nu, nu ignor politetea vieneza, mai ales indreptata catre potentiali clienti)

 Totul a durat mai putin de 15 minute,  care m-au dus mult inapoi in timp, in copilarie, inainte de copilarie, intr-o alta era pe care acum o uitam cu brio, aceasta intalnire mi-a amplificat emotia acestei zile de 21 februarie, in care ar fi trebuit sa ma gandesc poate doar ca tatal meu implineste o varsta frumoasa.

Pentru ca, mai precis, este vorba despre aceasta fotografie, pe care tata (La multi ani!), poate o si cunoaste direct? 

Care erau sansele sa dau peste asa ceva in Viena, intr-una dintre cele mai intense zile pe care le-am trait anul asta?

 Pentru ca, da, repetitia mi-a revelat atatea minunatii. Oameni frumosi, talentati, eficienti, extrem de inteligenti, dar in acelasi timp prieteni dragi si calzi.

Teama de propria compozitie a disparut, i-a luat locul dorinta de a o auzi cat mai repede in concert, de a repeta inca odata, de a ma bucura rezultatul orelor petrecute in toiul noptii, in biroul meu negru de la Busteni, scriind printre lacrimi si printre zambete.

O mica minune

Fotografia pe film are avantajul unui mic miracol al memoriei.
Pentru ca dureaza mai mult sa o faci, nu te fura peisajul ca sa apesi pe declansator in prostie, masori lumina, compozitia (daca ai timp, chiar foarte mult o analizezi dinainte), te straduiesti sa nu tii aparatul  stramb, si intr-un final iti faci curaj si dai drumul degetului.
 Asa, undeva se imprima in minte toate detaliile acelui moment, si, mai ales, toate sentimentele pe care le-ai avut (sau nu) in situatia respectiva.
 Chiar daca fotografia nu va spune foarte mult si altora, poate ca nu va fi suficient de buna, in mod sigur va continua sa spuna foarte multe despre cine erai tu atunci.
 Uneori, insa, poti avea o surpriza imensa. Sa constati ca anii in care ai respirat si trait prin intermediul emotiilor au dat roade. Sa confirmi ca ceea ce esti cu adevarat poti observa si in altii. ca simplii necunoscuti surprinsi intr-un cadru te povestesc pe tine cu atata intensitate, incat ti se taie rasuflarea.
O fotografie pe film te rascoleste intern, creeaza acea polifonie de timpuri si de afecte despre care vorbesc de ceva vreme incoace, (patentand termenul international si cu ajutorul surorii mele vieneze, careia ii multumesc si public cu aceasta ocazie). Practic, ce ai trait atunci se suprapune intr-un mod fin cu ce traiesti in prezent, iar starea cea noua nu e una complet noua, ci suma unor evolutii subtile.
Sa va arat, asadar, intr-o clipa de  ragaz, februarie infrigurat cu ninsoare gri la mansarda mea vieneza, amintirea  fantastica si simtirea unei dimineti ploioase de toamna, 2010,  Lisabona.
Sunt curioasa ce  traire noua v-a creat :)

Sofia la 10 ani

„ Sa ma iubesti inseamna sa petreci timp cu mine. sa imi dai sa mananc, sa imi cumperi haine frumoase  si sa ma usuci cu foenul esti oricum obligata”

 „ Inteligenta mea e pentru lucruri adevarate, din viata, nu pentru scoala”

„ astia care fumeaza nu-si dau seama ca se imbolnavesc, toata societatea plateste pentru ei si ca se pierd foarte multi bani?”

„ nu mai desenez nimic la comanda. poate vrei sa-mi spui si CUM sa desenez data viitoare?”

„ nu vreau sa devin adolescenta. vreau sa raman mereu copil”

 „eu stiu ca sunt foarte desteapta, dar sa stii ca daca imi iei un catelus am sa fiu si mai desteapta ”

„nu ma intereseaza baietii.  as putea sa vorbesc cu ei despre orice, da nu sunt ei in stare.  mai mult vb cu R. are Iphone 5. Alb. ”

Insomnia 2.0

Lumini

Lumina e de mai multe feluri.
Poate fi puternica si ampla, intimidanta.
Poate fi blanda si retinuta, sugestiva.
Sau poate fi  perfida si insinuanta, enervanta.
Lumina calda, benefica, dar putin aroganta.
Sau foarte fina, abia perceptibila, plina de speranta.
Mai poate fi ascunsa, filtrata, descoperita cu efort.
Te poate uneori pur si simplu orbi, te poate demonta, te poate descompune.
Toate pot fi folosite creativ, fara exceptie, fara  economii sufletesti.

Dar mai exista luminile acelea speciale care te cufunda in cele mai benefice si frumoase stari, pe care nu le poti incadra, din varii motive,  in nicio  categorie stiuta sau inventata.

In fuga

Forma de fuga  e una dintre cele mai importante realizari ale omenirii.
Ideile se imita, se completeaza in contrapunct, se despart, se impletesc, parcurg un drum intortocheat de la o tonalitate la alta, doar ca sa le regasim neasteptat intr-un loc indepartat la care nu visam, drumul dintre expunerile aceleiasi teme creaza un traseu al memoriei special, cand rational, cand afectiv, asa, ca viata.
Ma regasesc mereu in fuga, sunt pe fuga, imi urmaresc gandurile penduland de la o stare la alta, de la copii la proiecte reci, de la muzica la fotografie, de la cea care ar fi ideal sa fiu pana la cea care sunt cu adevarat, si imi propun sa nu mai uit ca prima expunere a temei va fi si cea la care trebuie sa revin.
Totusi, acum sunt undeva la mijloc, intr-un punct diferit de imaginea mea ca proiectie din exterior, si ma simt confuza, ca intr-un interludiu extrem de dureros si de dulce in acelasi timp, ma aflu in plina dezvoltare (sau cum se zice acum, simptomatic pentru secolul 21, divertisment...dezvoltare e termenul de pe vremea cand Myriam Marbe preda „Contrapunct si fuga” la Conservator, acum 50 de ani.....)
Incerc sa merg pe drumul meu, presarat cu imitatii in tonalitati indepartate, dar sa tin tema vie, proaspata, sa o pun mereu in alt context, tocmai pentru a-i sublinia puterea de seductie si de patrundere spre suflet. Daca pasacaglia e un poem despre iubire, fuga e o demonstratie a ei, a ceea ce ar trebui sa ne guverneze viata. Tema centrala a existentei este si va fi dragostea, sa ne amintim de ea mereu, mai ales atunci cand tentatia de a fi rai, cruzi, sau indiferenti ne bate la usile inimilor.
Sa iubim chiar cand suntem in fuga.

Dupa dealuri si Amour. Genialitate intre cald si rece.

De cand a inceput anul am vazut 4 filme bune, filme de referinta, peste care nu se poate trece atat de usor.
In the Mood For Love (pe care il revad periodic doar de drag), 2046,  Dupa dealuri si  Amour.
Trebuie sa spun de la bun inceput ca nu sunt o cinefila inraita, n-am vazut multe dintre filmele considerate vitale, nu stiu prea bine nume de regizori sau de actori, ca judec totul prin prisma sentimentelor, incerc sa rationalizez doar daca simt ceva, daca nu ma transforma pe dinauntru nu pierd vremea cu analiza, nu gasesc ca pentru mine, ca amatoare, are vreun sens. In plus, formatia mea academica ma impiedica sa dau drumul la pareri fara a avea toate datele problemei, fara a cunoaste fenomenul din interior. Totusi, orice spectator are dreptul sa spuna ca i-a placut sau nu ce a vazut/auzit/ascultat, si sa incerce sa-si justifice interior alegerile estetice, de aceea, fara pretentii, am sa imi fac curaj sa scriu ce simt.
Mai e si faptul ca n-am prea avut timp sa ma uit la filme, copilaria in fata pianului , adolescentei s-au adaugat foile goale cu portative, maturitatii timpurii cei doi copii, apoi , mai tarziu, diverse stari de fapt intr-o avalansa  greu de purtat  la 29-30 de ani. Ma aflu, asadar, intr-un fel de recuperare filmica fireasca.

Pe mine foarte greu ajung sa ma impresioneze filmele de Hollywood, chiar cand ataca teme interesante le decodific mult prea rapid, sunt bune pentru relaxare sau petrecerea calma a timpului.
Acolo conteaza cel mai mult povestea, efectele, jongleriile, virtuozitatile, artificiile de constructie si altele din acelasi registru.
Cu filmele europene si extraeuropene lucrurile stau de multe ori diferit. Daca cele asiatice imi dau o stare de extrema finete si suavitate a unor sentimente despre care nici nu stiam ca pot exista, cele europene ataca teme mai grave de multe ori, cum au fost Dupa Dealuri (Mungiu) si Amour (Haneke).
Despre primul, am citit mult dupa ce l-am vizionat. S-a analizat interesant si profund in majoritatea cazurilor, nu are sens sa repet implicatiile psihologice, sociale care s-au tot vehiculat in critica de specialitate, conceptia regizorala, jocul actorilor, totul s-a expus foarte precis si interesant.
Totusi, cred ca doua lucruri fundamentale din constructie si idee nu s-au abordat, sau nu le-am gasit eu pe nicaieri.
In primul rand, am vazut in Dupa dealuri o fresca a ceea ce inseamna lipsa iubirii autentice in copilarie. Mutilarea extrema pe care o sufera fiinta umana atunci cand primii ani sunt vaduviti de cea mai importanta traire. Absenta copilariei, care traseaza tot parcursul unei vieti.
Aceasta lipsa m-a impresionat pana la lacrimi in alt aspect interesant, singurul moment de muzica din film: cantecul de leagan. Dupa dealuri ar fi pierdut enorm printr-o coloana sonora standard, asa ca momentul cantat, adus din interior, a creat o stare extrem de puternica, de o tristete covarsitoare, uluitoare, ca si cum alinarea poate veni doar prin trecerea in alta dimensiune, a somnului, care inseamna lipsa memoriei reale si creatia unui Univers fantastic, necesar supravietuirii. Pentru mine, a fost o confirmare a faptului ca resemnarea (ce copil iubit ii canta altuia cantecul de leagan?) este sursa primordiala a mortii interioare. Prin care inteleg si tot ce se intampla monstruos in vietile oamenilor.
Lovitura de geniu si confirmare a ceea ce am simtit mi s-a parut reluarea pe genericul final a cantecului de leagan, in varianta orchestrata, mareata,  cumva mai lipsita de gingasie, cumva ”oficializand” drama copilariei inexistente.
 Ceea ce mi-a placut foarte mult este si faptul ca Mungiu si-a dat timp, iar constructia mi se pare asemanatoare unei simfonii de Bruckner, care porneste simplu, de la niste acorduri si aprpegii pe cate 2 functii si se inalta ca o catedrala gotica si se spatializeaza ca intinderea Marii Nordului in ceata.
Dupa dealuri este un film extrem de trist, care m-a rascolit, m-a cutremurat, dar care, prin profunzimea  lui, mi-a facut bine.

Nu acelasi lucru pot sa spun si despre Amour. Mult premiatul Haneke, un regizor de o inteligenta crunta aproape.
Amour e un film bun care mi-a facut foarte rau. Chiar acum, in timp ce scriu, catharsis-ul mi se concretizeaza printr-o migrena de toata frumusetea.
Povestea in sine e banala. Am trecut indirect si direct prin asta in mai multe randuri, am si povestea mea proprie  despre degradare inca proaspata in memorie, mi-e si un pic teama...
M-a impresionat, dar  nu m-a rascolit, nu m-a cutremurat, nu m-a emotionat. Nu cred ca cineva care a fost acolo, in acea zona, poate neaparat empatiza. Drama personala intotdeauna va depasi drama din film, iar emotia poate ca va veni doar in raport cu trairile anterioare, sau cu proiectia lor in viitor.
Realizarea e rece. Lama de bisturiu. Desi subtil, frantuzesc, notele expresioniste izbucnesc cand nu te-astepti. O lume aproape neverosimila, o tragedie mimata, o casa-personaj unde in fapt, totul e cat de perfect se poate, pana si scaunul cu rotile intra impecabil pe orice usa si oricum nu ajuta prea mult. Pierderea demnitatii e aproape la fel in orice conditii, ba chiar eroii filmului sunt niste privilegiati ai sortii, se poate mult, mult, mult mai rau. „Esti un monstru” , ii spune ea in debutul filmului. Dar toti putem ajunge sa fim monstruosi cand viata ne incearca. Chiar si din prea multa iubire.
Muzica, tot din interior,  e permanent intrerupta, e un artificiu firesc in context, accentueaza acea stare subsidiara de violenta a simturilor.
Ca realizare, aseara mi s-a parut impecabil, acum nu mai sunt asa de sigura, dar n-as putea pune degetul pe ce am simtit ca hiatus. Oricum, coerenta generala nu se poate pune in discutie. Jocul actorilor e superb, mai ales Emanuelle Riva , sper din toata inima sa ia Oscarul. Poate Trintignan a fortat usor in unele momente, dar asta doar pentru ultra analisti ai mersului si gesturilor, ca mine.
Un singur aspect m-a emotionat in acest film, si anume evidentierea unei legaturi foarte intime, a unor subtitlitati ale relatiei ce se formeaza doar in foarte multi ani de convietuire impreuna. O comunicare proprie doar celor doi, care a avut timp sa se sedimenteze, sa se cristalizeze, chiar  sa se sublimeze. Nici aspectul istoriilor personale pe care dupa 50 de ani impreuna inca nu le cunosti in intregime nu m-a lasat indiferenta. Practic, ce inseamna cunoasterea? Poti povesti, chiar in mai mai mult timp impreuna decat seaparat, tot ce ai trait anterior? cat din memorie ne apartine, si cat impartim cu ceilalti? Si ce ne face sa povestim una sau alta? Si ce ne determina sa tinem mici amanunte, aparent insignfiante, doar pentru noi?
Poate daca am spune tot, nu am avea timp sa traim acel impreuna, sa cream ideea de uniune, de comunicare spre acelasi orizont? Iar orizontul comun e atat de rar in jurul nostru.
Totusi, nu stiu daca o opera de arta poate sa reziste doar prin reflectiile pe care le creeaza, sau e nevoie si de o traire puternica in timpul experimentarii ei directe.
Pentru mine, Amour e un film care-mi transmite frig si care-mi anuleaza orice timp as vrea sa creez, chiar daca am tot respectul si admiratia pentru cei care l-au trecut de la idee la materie.

In umbra

Nu am trait inca niciun  moment frumos pe care sa nu-l platesc cumva.
Dar nici nu reusesc sa invat sa ma bucur ponderat.
In fotografie sau in muzica, sunt acolo complet, chiar  in spatele foilor, in spatele interpretilor, in spatele imaginii.
Nu am o problema cu asta.
Dar am o problema cu calea de mijloc.
Calea de mijloc e perfecta in relatiile cu oamenii, in comunicarea profesionala si in multe cazuri si in cea personala.
Dar mie nu mi se potriveste in ceea ce sunt si ce simt. In relatie cu mine insami, trebuie sa fie totul sau nimic.
Prefer sa raman in urma, sau in umbra, sau sa nu fiu deloc.
Ma bucur intens,  stiind ca fericirea nu ramane nepedepsita.

Prietene la Viena

Sunt tare mandra de prietenele mele vieneze:)

Danke, Johanna Si :)