10 august 2014
Toamna, devreme.
În mine a fost toamnă tot anul. Ploaia continuă : o consecință, un paravan neverosimil în fața vieții și a lumii.
22 iulie 2014
15 iulie 2014
Un personaj la malul marii
Plaja mică din 2 Mai nu e chiar așa pentru oricine. E locul unde mergeau dintotdeauna nudiștii, acuma e foarte amestecat si ușor neplăcut din cauza asta, mă gândesc că textilele au loc mai bun pe plaja mare.
În fiecare an apare câte un personaj interesant.
Anul ăsta e nea Ion Toader, pictor de pe lângă Tulcea, care stă și lucrează zi lumină în bătaia soarelui.
Subiectele sunt fascinante: Masa Tăcerii cu vreo 22 de scaune, un hublou floarea soarelui prin care se văd o apă și o barcă, încadrate de mere pere și inimi, lac cu nuferi, plus diverse alte coloraturi pe care le vinde.
După câteva zile de povești. a rămas să ii fac câteva fotografii. Tocmai termina un tablou mai altfel, care amintește de epoca de aur a Balcicului. L-am întrebat de ce nu continuă așa și mi-a răspuns foarte franc, nu se vinde, dumnevoastră doamnă tânără înțelegeți mai bine, dar oamenii vor să vadă ceva clar, colorat, flori, mere, pere....dacă le arăt așa ceva spun că nu se vede nimic clar acolo!!
Nea Toader a rezumat perfect multe adevăruri în această frază simplă.
Sper să fie sănătos și să reușească să stea până în septembrie la malul mării. Dacă treceți pe acolo, poate îi duceți o cafea. Sau orice. E genul care dă și cămașa de pe el.
În fiecare an apare câte un personaj interesant.
Anul ăsta e nea Ion Toader, pictor de pe lângă Tulcea, care stă și lucrează zi lumină în bătaia soarelui.
Subiectele sunt fascinante: Masa Tăcerii cu vreo 22 de scaune, un hublou floarea soarelui prin care se văd o apă și o barcă, încadrate de mere pere și inimi, lac cu nuferi, plus diverse alte coloraturi pe care le vinde.
După câteva zile de povești. a rămas să ii fac câteva fotografii. Tocmai termina un tablou mai altfel, care amintește de epoca de aur a Balcicului. L-am întrebat de ce nu continuă așa și mi-a răspuns foarte franc, nu se vinde, dumnevoastră doamnă tânără înțelegeți mai bine, dar oamenii vor să vadă ceva clar, colorat, flori, mere, pere....dacă le arăt așa ceva spun că nu se vede nimic clar acolo!!
Nea Toader a rezumat perfect multe adevăruri în această frază simplă.
Sper să fie sănătos și să reușească să stea până în septembrie la malul mării. Dacă treceți pe acolo, poate îi duceți o cafea. Sau orice. E genul care dă și cămașa de pe el.
Cu tablourile.
Mere, pere...
Pânza cu atmosferă de Balcic. 
© Sabina Ulubeanu 2014
10 iulie 2014
Între timpuri
Nu e vacanță de-adevăratelea, niciodată nu e.
e un timp stingher între două compoziții, două valuri, o sesiune de alergat pe faleză, o plimbare prin sat și o stare quasi normală, căci ei s-au adaptat și deja plictisit de atâta aer și soare și chiar ploaie și de data asta nu s-au îmbolnăvit deloc, niciunul, sper așa să le fie toată vacanța.
Și totuși, așa cum nu e ce scrie oficial că e, timpul curge altfel la 2 Mai, înr-o oră se petrece o zi și sunetele se amplifică și mirosul se ascute.
de fiecare dată sperăm ca vacanța să ne aducă ceva, nu știm ce, dar secretul e probabil să trăim cu aceeași plăcere orice clipă a vieții, dacă sănătatea ne-o permite.
între zile, între nopți, între rațiune și sentiment, atenți la frumusețe și tot ce e bun în jurul nostru și mai ales în noi.
e un timp stingher între două compoziții, două valuri, o sesiune de alergat pe faleză, o plimbare prin sat și o stare quasi normală, căci ei s-au adaptat și deja plictisit de atâta aer și soare și chiar ploaie și de data asta nu s-au îmbolnăvit deloc, niciunul, sper așa să le fie toată vacanța.
Și totuși, așa cum nu e ce scrie oficial că e, timpul curge altfel la 2 Mai, înr-o oră se petrece o zi și sunetele se amplifică și mirosul se ascute.
de fiecare dată sperăm ca vacanța să ne aducă ceva, nu știm ce, dar secretul e probabil să trăim cu aceeași plăcere orice clipă a vieții, dacă sănătatea ne-o permite.
între zile, între nopți, între rațiune și sentiment, atenți la frumusețe și tot ce e bun în jurul nostru și mai ales în noi.
28 iunie 2014
Summertime
Căci mai ales vara nu prea e voie sa exiști de-adevăratelea.
Trăim într-o lume care nu are timp de problematici personale, le ascunde bine înăuntrul cutiilor de beton până când chiar și acolo nu se mai văd, eclipsate de exteriorul mereu în renovare.
Grămezi de deadline-uri, activități surogat și rutină inevitabilă, doar doar se îngroapă mai temeinic orice tristețe, devine tabu, indezirabilă social din teama irațională ca ar putea fi transmisibilă.
Vai și amar de acela care își acordă luxul de a nu părea fericit încontinuu. Excluderea e iminentă și conversațiile devin condescendente, de altfel identic și pentru cel ce îndrăznește să jubileze de-adevăratelea. Trăirile puternice au devenit de-a dreptul indecente, chiar de sunt nuanțate estetic ori înțelept, fără agresivitate.
Se confundă grav exprimarea emoțiilor cu dorința de rezolvare a lor. Când de cele mai multe ori un schimb generos de idei, nu de probleme personale, e de-ajuns ca să poți deschide ochii mai liniștit a doua zi.
Melancolia și bucuria nu sunt niște molime. Nu suntem depresivi dacă suntem lucizi și ne analizăm limitele, nu suntem exaltați dacă vedem frumosul din jur. Nu e nevoie de sfaturi și nici de verdicte pentru „normalizare”. Ci doar de reflexii adevărate ale sinelui când ne uităm în ochii interlocutorilor.
Miroase în jur a vacanță și a nerăbdare. Aici la etajul 2 se scrie însă o poveste despre renunțare și hotărâre, despre nostalgie și furie, codificate, fără miros, cu gust dulce amărui.
Trăim într-o lume care nu are timp de problematici personale, le ascunde bine înăuntrul cutiilor de beton până când chiar și acolo nu se mai văd, eclipsate de exteriorul mereu în renovare.
Grămezi de deadline-uri, activități surogat și rutină inevitabilă, doar doar se îngroapă mai temeinic orice tristețe, devine tabu, indezirabilă social din teama irațională ca ar putea fi transmisibilă.
Vai și amar de acela care își acordă luxul de a nu părea fericit încontinuu. Excluderea e iminentă și conversațiile devin condescendente, de altfel identic și pentru cel ce îndrăznește să jubileze de-adevăratelea. Trăirile puternice au devenit de-a dreptul indecente, chiar de sunt nuanțate estetic ori înțelept, fără agresivitate.
Se confundă grav exprimarea emoțiilor cu dorința de rezolvare a lor. Când de cele mai multe ori un schimb generos de idei, nu de probleme personale, e de-ajuns ca să poți deschide ochii mai liniștit a doua zi.
Melancolia și bucuria nu sunt niște molime. Nu suntem depresivi dacă suntem lucizi și ne analizăm limitele, nu suntem exaltați dacă vedem frumosul din jur. Nu e nevoie de sfaturi și nici de verdicte pentru „normalizare”. Ci doar de reflexii adevărate ale sinelui când ne uităm în ochii interlocutorilor.
Miroase în jur a vacanță și a nerăbdare. Aici la etajul 2 se scrie însă o poveste despre renunțare și hotărâre, despre nostalgie și furie, codificate, fără miros, cu gust dulce amărui.
26 iunie 2014
18 iunie 2014
Ghe și mama lui la final de an
Fiul: fericit că vine vacanța, ușurat ca s-a terminat cu școala cea grea, vrea mai repede la mare.
Mama: fericită că vine vacanța, ușurata ca s-a terminat scoala cea grea, vrea sa plece ăștia mai repede la mare ca să compună :)
Fiul: un pic maturizat, un pic mai melancolic uneori, încă neadaptat la gândirea în „cutiuțe”.
Mama: un pic mai reflexivă, un pic mai retrasă, încă neadaptată la gândirea în „cutiuțe”.
Fiul: aceeași privire îngăduitoare către lume, aceeași contemplație, aceeași generozitate.
Mama : aceeași revoltă, aceeași continua autoînvinovățire, aceeași hipersensibilitate.
Fiul: din ce în ce mai frumos și mai fotogenic
Mama: din ce în ce mai dornică să arate la toată lumea cele de mai sus.
Fiul: el și restul chiar dacă perfect ok și el alături de restul.
Mama: încă nu are o poziție clară în legătură cu aceasta.
Mama: fericită că vine vacanța, ușurata ca s-a terminat scoala cea grea, vrea sa plece ăștia mai repede la mare ca să compună :)
Fiul: un pic maturizat, un pic mai melancolic uneori, încă neadaptat la gândirea în „cutiuțe”.
Mama: un pic mai reflexivă, un pic mai retrasă, încă neadaptată la gândirea în „cutiuțe”.
Fiul: aceeași privire îngăduitoare către lume, aceeași contemplație, aceeași generozitate.
Mama : aceeași revoltă, aceeași continua autoînvinovățire, aceeași hipersensibilitate.
Fiul: din ce în ce mai frumos și mai fotogenic
Mama: din ce în ce mai dornică să arate la toată lumea cele de mai sus.
Fiul: el și restul chiar dacă perfect ok și el alături de restul.
Mama: încă nu are o poziție clară în legătură cu aceasta.
11 iunie 2014
Performance InnerSound la metrou :)
Echipa directoriala si artistii piloni InnerSound au fost invitati de Institutul de Arte sa realizeze un performance la metrou, folosind pianina „Play Me” si recuzita proprie :)
Post by Sabina Ulubeanu.
31 mai 2014
Points of view
Sofia, saptamana asta.
Acum cateva zile era sa se certe cu profa de desen. Ii spusese ca trebuie sa deseneze contururile cu negru.
„Eu nu schimb, nu „trebuie” nimic, desenul meu ramane asa cum l-am vrut”
„Bine da sa stii ca as putea sa-ti dau 9”„Ridicat din umeri”
I-a dat 10 , dar....acest trebuie ne ucide.
„vine , ia pensula si picteaza pe picturile copiilor. La mine nu, n-am lasat-o niciodata”
Right Click on image/view image/mariti, pentru detalii. Nu, nu sunt cele cu pricina, sunt asa, de-ale ei. Ultimul nu e terminat
29 mai 2014
Anat Spiegel
Behind Anat' voice lives a colourful amazing world. She is warm, electric, tough, relaxed, precise or fuzzy, intelligent and wise behind the coolness of her smile.
24 mai 2014
Era al 12-lea ceas
Era al 12-lea ceas în noapte când parca toate stelele au obosit de-atâta fugă și-au coborât pentru o clipa de răgaz. Din oftatul lor abia auzit și nonșalant a ieșit un pic de lumină.
Acum e ora 9 și, una câte una, steluțele rezistente la ploaie dispar într-un sac negru de menaj.
Știau bine că sufocă trandafirii, următoarele staruri pe cerul verii.
Fără meschinărie, fără dozaj calculat, doar strălucire spontană și, cu ultimele puteri, la cerere, atâta cât e dat să fie.
© Sabina Ulubeanu 2014
Acum e ora 9 și, una câte una, steluțele rezistente la ploaie dispar într-un sac negru de menaj.
Știau bine că sufocă trandafirii, următoarele staruri pe cerul verii.
Fără meschinărie, fără dozaj calculat, doar strălucire spontană și, cu ultimele puteri, la cerere, atâta cât e dat să fie.
21 mai 2014
Contemplatie
Sau un eufemism pentru ce ar numi unii depresie, altii lene sau rasfat.
Eu i-as zice impacarea cu introvertirea.
Eu i-as zice impacarea cu introvertirea.
9 mai 2014
5 mai 2014
Crud si taios
E atat de gri aerul, atat de verde pamantul si atat de infrigurat cerul incat se simte fiecare pas ca o muscatura ascutita de iarna care ataca scurt si eficace.
Iar acum 2 zile a mirosit pentru prima data anul asta a vara, dupa ploaie.
E frig, vant si greu.
29 aprilie 2014
Maria Chifu
Pe Maria o cunosc demult, din negura timpului, pe când eram eleve de liceu. Am reluat legătura de câțiva ani foarte frumoși, în care colaborăm minunat în toate proiectele de muzică contemporană.
Maria Chifu este fagotistă, profesoară la Conservator, membră a Seducant și Sonomania, ansambluri deja consacrate pe muzica nouă și nu numai, Maria dansează în timp ce cântă la fagot, joacă și cantă vocal și în general apariția ei pe scenă captivează în orice situație.
Astăzi am filmat în echipă la WASP un promo pentru primul festival de arte contemporane și tradiții românești în Olanda.
Până să vă arătăm rezultatul, așa am văzut-o eu pe Maria, cu puțin timp înainte să trecem la treabă.
Maria Chifu este fagotistă, profesoară la Conservator, membră a Seducant și Sonomania, ansambluri deja consacrate pe muzica nouă și nu numai, Maria dansează în timp ce cântă la fagot, joacă și cantă vocal și în general apariția ei pe scenă captivează în orice situație.
Astăzi am filmat în echipă la WASP un promo pentru primul festival de arte contemporane și tradiții românești în Olanda.
Până să vă arătăm rezultatul, așa am văzut-o eu pe Maria, cu puțin timp înainte să trecem la treabă.
19 aprilie 2014
Beethoven
19 aprilie 2014.
Plouă în continuare.
Domnul Einschenk a luat pianina, să o repare la Brașov.
A rămas in urma Beethoven.
Însoțit de Gheorghe ( la 3 ani)
Doar.
Plouă în continuare.
Domnul Einschenk a luat pianina, să o repare la Brașov.
A rămas in urma Beethoven.
Însoțit de Gheorghe ( la 3 ani)
Doar.
16 aprilie 2014
Supraviețuirea în banalitate
Bilanțurile adevărate explodează când vor ele, nu la date fixe din calendar.
Nu cu o zi înainte să treci la 35 plus, nu de Anul Nou, nu înainte de reuniunea de XY ani de la începutul clasei 1.
Cred că izbucnesc înainte de orice progres real, care nu are de-a face cu recunoașterea socială sau realizările palpabile. Ci se leagă de acceptarea faptului că măreția e doar o himeră bună de anesteziat simțurile necenzurate, conștiința și cine știe, sufletul. Care ne abate de la înfruntarea problematicii adevărate: creșterea interioară care nu se vede nici în popularitatea mondială, nici în contul din bancă.
Trăim de mici cu așteptări exagerate, balansând între laude și critici, pentru că, nu-i așa, ne naștem cu proiecțiile celorlalți pentru un destin excepțional și de fapt irealizabil. Așa ajungem să ne închipuim că vom fi într-un anumit fel, ne dăm termene, credem că putem urma pașii unor rețete care ne vor aduce aproape de „scop”.
Nu ni se spune niciodată că sentimentul ratării e mai acut odată cu avansul „planificat”, ca suma nefericirilor rămâne aceeași sau că valoarea nu ne e dată decât de faptul că existăm. Că a mătura frunzele în parc e la fel de nobil cu a conduce multinaționala sau că respirația prin artă e aceeași cu respirația prin matematică sau gătit. Că lupta pentru o bucată de pâine e la fel de grea ca luptele intelectuale autoimpuse. Că orice progres banalizează realizarea dinainte și că, practic, ajungem să trăim o înșiruire de planificate evenimente excepționale care s-au demonetizat odată cu încheierea lor.
Un carusel al așteptărilor și al tristeților, o imersie în tot ce avem mai nesemnificativ sau chiar urât în înfățișarea interioară și exterioară, în căutarea unei apariții ieșite din comun, atrăgătoare, strălucitoare dacă se poate. Și luatul foarte foarte în serios al propriei persoane, cu iluzia că visul social individual trebuie încarnat, cu dinadinsul.
Grea e apoi vindecarea, și rară. Ce e simplu și minunat stă neobservat și mort, bucuria e scurtă și precedată de manevre îndelungi, oglinda nu zice ce ar trebui să zică, iar aceste nefericiri apar doar în cazul în care ai norocul de-o clipă iluminată în care te-ai întors spre sine.
În care te-ai privit cu frică și te-ai regăsit biet suflet și trup obișnuit, imagine distorsionată a planului senzațional de acum multă vreme, cu grave erori fie într-o zonă, fie în alta a persoanei, nevoit să te percepi, să te trăiești și să te înfrunți.
Abia din această suferință poate să înceapă, din nou, viața, mai întâi din petice de frumusețe, apoi din adevărata stimă de sine, redată cu multă cruzime de conștiența nevolniciei schemelor grandioase.
Nu, nu e vorba despre a capitula. Ci de a învăța să spargi dureros așteptările din pătrățica interioară pe care o locuiești. Să nu te mai iubești doar în funcție de factorii exteriori ai existenței tale. Aceștia nu au cum să fie sublimi în permanență, doar distanțarea de spectrul perfecțiunii ar putea atinge acea zonă.
Atunci abia știi că ai câștigat lozul cel mare, aflînd măcar puțin din adevărul nu prea măgulitor al succesului. Adevăratul învingător este cel care supraviețuiește propriei banalități, fără alte atribute. În jur va exista oricând ceva mai bun, mai frumos, mai împlinit și de neatins pentru tine. Indiferent că e aproapele sau ființa imaginară din visul tău de acum 20 de ani.
Nu cu o zi înainte să treci la 35 plus, nu de Anul Nou, nu înainte de reuniunea de XY ani de la începutul clasei 1.
Cred că izbucnesc înainte de orice progres real, care nu are de-a face cu recunoașterea socială sau realizările palpabile. Ci se leagă de acceptarea faptului că măreția e doar o himeră bună de anesteziat simțurile necenzurate, conștiința și cine știe, sufletul. Care ne abate de la înfruntarea problematicii adevărate: creșterea interioară care nu se vede nici în popularitatea mondială, nici în contul din bancă.
Trăim de mici cu așteptări exagerate, balansând între laude și critici, pentru că, nu-i așa, ne naștem cu proiecțiile celorlalți pentru un destin excepțional și de fapt irealizabil. Așa ajungem să ne închipuim că vom fi într-un anumit fel, ne dăm termene, credem că putem urma pașii unor rețete care ne vor aduce aproape de „scop”.
Nu ni se spune niciodată că sentimentul ratării e mai acut odată cu avansul „planificat”, ca suma nefericirilor rămâne aceeași sau că valoarea nu ne e dată decât de faptul că existăm. Că a mătura frunzele în parc e la fel de nobil cu a conduce multinaționala sau că respirația prin artă e aceeași cu respirația prin matematică sau gătit. Că lupta pentru o bucată de pâine e la fel de grea ca luptele intelectuale autoimpuse. Că orice progres banalizează realizarea dinainte și că, practic, ajungem să trăim o înșiruire de planificate evenimente excepționale care s-au demonetizat odată cu încheierea lor.
Un carusel al așteptărilor și al tristeților, o imersie în tot ce avem mai nesemnificativ sau chiar urât în înfățișarea interioară și exterioară, în căutarea unei apariții ieșite din comun, atrăgătoare, strălucitoare dacă se poate. Și luatul foarte foarte în serios al propriei persoane, cu iluzia că visul social individual trebuie încarnat, cu dinadinsul.
Grea e apoi vindecarea, și rară. Ce e simplu și minunat stă neobservat și mort, bucuria e scurtă și precedată de manevre îndelungi, oglinda nu zice ce ar trebui să zică, iar aceste nefericiri apar doar în cazul în care ai norocul de-o clipă iluminată în care te-ai întors spre sine.
În care te-ai privit cu frică și te-ai regăsit biet suflet și trup obișnuit, imagine distorsionată a planului senzațional de acum multă vreme, cu grave erori fie într-o zonă, fie în alta a persoanei, nevoit să te percepi, să te trăiești și să te înfrunți.
Abia din această suferință poate să înceapă, din nou, viața, mai întâi din petice de frumusețe, apoi din adevărata stimă de sine, redată cu multă cruzime de conștiența nevolniciei schemelor grandioase.
Nu, nu e vorba despre a capitula. Ci de a învăța să spargi dureros așteptările din pătrățica interioară pe care o locuiești. Să nu te mai iubești doar în funcție de factorii exteriori ai existenței tale. Aceștia nu au cum să fie sublimi în permanență, doar distanțarea de spectrul perfecțiunii ar putea atinge acea zonă.
Atunci abia știi că ai câștigat lozul cel mare, aflînd măcar puțin din adevărul nu prea măgulitor al succesului. Adevăratul învingător este cel care supraviețuiește propriei banalități, fără alte atribute. În jur va exista oricând ceva mai bun, mai frumos, mai împlinit și de neatins pentru tine. Indiferent că e aproapele sau ființa imaginară din visul tău de acum 20 de ani.
6 aprilie 2014
La grande bellezza
Se spune că pe adevărații oameni bogați ai planetei nu-i vedem. Nu-i știe nici google, nu îi știu nici ziarele de scandal. Locurile unde ei gustă luxul sunt ascunse vederii, nu apar în cronicile mondene și pot sa aprecieze în taină tot ce e mai rafinat în plăcerile vieții.
Mă întreb însă, pentru noi, cei vizibili, chiar de interesanți sau nu pentru „public”, care este frumusețea căutată, conștient sau nu: plăcerea, luxul , cultura, morala, comoditatea burgheză? Cel mai probabil pentru fiecare este altceva, iar toate împreuna împlinesc eșecul major al umanității: căutarea unui sens în afara miraculoasei proprii ființe.
Pentru mine, La grande bellezza este un film despre curajul de a savura învelișul de marmură și albastru marin al ratării.
Atunci când viața te plasează în vârful lanțului trofic, zilele devin tot mai ușoare și sufletul tot mai greu, hranit cu exces caloric de autoiluzionare. Scriitorul unui unic roman controversat, mama a 4 copii crescuti de dădace și duși la școală cu șoferul, cardinalul gurmand, femeia grotescă redactor de succes, nobilii închiriați, femeia care a iubit în taină un singur bărbat ce nu era soțul ei, topmodelul obez, stripteuza bolnavă terminal, două șosete albe ale unei anonime fetițe care spune adevărul necunoscuților, dramaturgul naiv, poetul mut și femeia bogata cu autoportrete apreciate pe facebook, neinteresante pentru un posibil amant, soțul credincios care își reface urgent „viața”, sfânta greu de privit simbol al unei dorite mântuiri, toți sunt caricaturi, omagiu hedonismului și fugii de sine, refugiați în ceea ce reprezintă pentru ei expresia frumuseții.
La Grande bellezza nu este un singur lucru. Nu e doar chipul proaspat- dragoste din tinerețe, aspirația de creator, orașul sublim în lumina dimineții, înotul primejdios sub ochii fetelor frumoase sau uitarea supremă în câteva pahare și muzică disco. Frumusețea nu ne aparține, e doar darul vieții pentru cei ce care, cu toata superficialitatea lor, pot găsi puterea să se desprindă de fantasmele irealizabile ale destinului și să își accepte mediocritatea.
Autoironia nu se oprește aici, ci este prezentă în toate aspectele construcției peliculei. Sorrentino joacă în opinia mea o mică festă privitorului. Sau cel puțin așa doresc să cred :) Gluma bună este contrapunctul dintre muzică și film.
Imaginea e minunată, cadrele fac invidios orice fotograf estetist. Vechea cultură, ascunsă în palatul prințeselor sau vizibilă la o simplă plimbare pe stradă, e pusă în contrast ironic cu arta modernă, conceptualistă, în care până și autorul este complet descoperit atunci când trebuie să se explice.
Dar muzica este în multe cazuri din cele mai noi, aparține uneori unor celebri compozitori contemporani. Practic, în afară de Bizet și Perotinus, să zicem si Poulenc, nimic nu e vechi.
Ce au contemporanii aceștia în comun? Un stil accesibil, neexperimental, de mare succes, un pretins estetism, o facilă și aparentă profunzime, dar în fond, muzici destul de simple, compozitori care nu au inovat, dar care și-au urmat cu aproape duioșie chemarea sufletului, și nu știm dacă au făcut-o pentru faimă sau din onestitate. Nu știm dacă au eșuat nefiind prea originali, sau au izbîndit fiind extrem de sinceri. La fel cum Jep Gambardella trăiește interior cu gândul la un nou roman și se complace în a repeta identic zi dupa zi și noapte după noapte. Poate ca omagiul postmodern adus lui Fellini prin acest film se regăsește și în extrem de bogata coloana sonoră, ce conține multe pastișe ale stilurilor romantic și medieval. Și care însoțesc scenele lirice, de introspecție sau de pură contemplație a decadenței.
Nu putem fi decât ceea ce suntem și a ne accepta micimea în fața impunătoarei construcții care este lumea este de asemenea ironic. Ce e lumea altceva decât noi înșine? Și dacă suntem atât de mici și de ratați, cum de ce e în jur, compus din noi, poate atinge sublimul?
Răspunsul nu e simplu și probabil că nu există decît mici momente în viață în care ne permitem să trăim la grande bellezza. Dacă am face-o continuu, s-ar numi exces și n-ar mai fi altceva decât un alt tip de conceptualism. De astă dată, fără generalizări, un conceptualism unic și eșuat pentru fiecare în parte. Cu un singur rezultat, după mult timp: o mare de frumusețe la care să privim, cu milă de sine, înapoi.
Fara spoilere, una grande bellezza care nu se vede în film.
Mă întreb însă, pentru noi, cei vizibili, chiar de interesanți sau nu pentru „public”, care este frumusețea căutată, conștient sau nu: plăcerea, luxul , cultura, morala, comoditatea burgheză? Cel mai probabil pentru fiecare este altceva, iar toate împreuna împlinesc eșecul major al umanității: căutarea unui sens în afara miraculoasei proprii ființe.
Pentru mine, La grande bellezza este un film despre curajul de a savura învelișul de marmură și albastru marin al ratării.
Atunci când viața te plasează în vârful lanțului trofic, zilele devin tot mai ușoare și sufletul tot mai greu, hranit cu exces caloric de autoiluzionare. Scriitorul unui unic roman controversat, mama a 4 copii crescuti de dădace și duși la școală cu șoferul, cardinalul gurmand, femeia grotescă redactor de succes, nobilii închiriați, femeia care a iubit în taină un singur bărbat ce nu era soțul ei, topmodelul obez, stripteuza bolnavă terminal, două șosete albe ale unei anonime fetițe care spune adevărul necunoscuților, dramaturgul naiv, poetul mut și femeia bogata cu autoportrete apreciate pe facebook, neinteresante pentru un posibil amant, soțul credincios care își reface urgent „viața”, sfânta greu de privit simbol al unei dorite mântuiri, toți sunt caricaturi, omagiu hedonismului și fugii de sine, refugiați în ceea ce reprezintă pentru ei expresia frumuseții.
La Grande bellezza nu este un singur lucru. Nu e doar chipul proaspat- dragoste din tinerețe, aspirația de creator, orașul sublim în lumina dimineții, înotul primejdios sub ochii fetelor frumoase sau uitarea supremă în câteva pahare și muzică disco. Frumusețea nu ne aparține, e doar darul vieții pentru cei ce care, cu toata superficialitatea lor, pot găsi puterea să se desprindă de fantasmele irealizabile ale destinului și să își accepte mediocritatea.
Autoironia nu se oprește aici, ci este prezentă în toate aspectele construcției peliculei. Sorrentino joacă în opinia mea o mică festă privitorului. Sau cel puțin așa doresc să cred :) Gluma bună este contrapunctul dintre muzică și film.
Imaginea e minunată, cadrele fac invidios orice fotograf estetist. Vechea cultură, ascunsă în palatul prințeselor sau vizibilă la o simplă plimbare pe stradă, e pusă în contrast ironic cu arta modernă, conceptualistă, în care până și autorul este complet descoperit atunci când trebuie să se explice.
Dar muzica este în multe cazuri din cele mai noi, aparține uneori unor celebri compozitori contemporani. Practic, în afară de Bizet și Perotinus, să zicem si Poulenc, nimic nu e vechi.
Ce au contemporanii aceștia în comun? Un stil accesibil, neexperimental, de mare succes, un pretins estetism, o facilă și aparentă profunzime, dar în fond, muzici destul de simple, compozitori care nu au inovat, dar care și-au urmat cu aproape duioșie chemarea sufletului, și nu știm dacă au făcut-o pentru faimă sau din onestitate. Nu știm dacă au eșuat nefiind prea originali, sau au izbîndit fiind extrem de sinceri. La fel cum Jep Gambardella trăiește interior cu gândul la un nou roman și se complace în a repeta identic zi dupa zi și noapte după noapte. Poate ca omagiul postmodern adus lui Fellini prin acest film se regăsește și în extrem de bogata coloana sonoră, ce conține multe pastișe ale stilurilor romantic și medieval. Și care însoțesc scenele lirice, de introspecție sau de pură contemplație a decadenței.
Nu putem fi decât ceea ce suntem și a ne accepta micimea în fața impunătoarei construcții care este lumea este de asemenea ironic. Ce e lumea altceva decât noi înșine? Și dacă suntem atât de mici și de ratați, cum de ce e în jur, compus din noi, poate atinge sublimul?
Răspunsul nu e simplu și probabil că nu există decît mici momente în viață în care ne permitem să trăim la grande bellezza. Dacă am face-o continuu, s-ar numi exces și n-ar mai fi altceva decât un alt tip de conceptualism. De astă dată, fără generalizări, un conceptualism unic și eșuat pentru fiecare în parte. Cu un singur rezultat, după mult timp: o mare de frumusețe la care să privim, cu milă de sine, înapoi.
Fara spoilere, una grande bellezza care nu se vede în film.
2 aprilie 2014
Abonați-vă la:
Postări (Atom)