22 ianuarie 2010

Ce ne uneste?

Asta a fost o leapsa foarte grea de la Felis, pentru ca din prima am avut pe buze un raspuns extrem de cinic. Si nu mi-a trecut inca.

Nu cred ca exista ceva ce uneste absolut toti oamenii, in afara de instinctul de supravietuire.
Ma simt adesea straina. Straina cand merg pe strada printre priviri mohorate si banuitoare, straina printre colegii de generatie pentru simplu fapt ca am demult alte prioritati, straina printre mamele de cariera pentru ca am tot felul de alte nevoi, straina la petreceri pentru ca e muzica prea tare, iar eu nu vreau decat sa mai pot sta de vorba cu prietenii mei..samd.

Paradoxul face ca pe mine chiar ma intereseaza oamenii. Ma intereseza povestile lor, ma intereseaza sentimentele lor, ideile lor. Ma intereseaza si sa impartasesc cu ei cea ce simt si-mi iese in materie de muzica, de fotografie, de idei stiintifice. Si aici ma simt cam straina, ca pe nimeni nu prea intereseaza acelasi lucru din partea mea, in afara de momentele (cam dese) cand mi se pun intrebari cu un scop precis. Adica sa explic cate o nelamurire:). Daca ma apuc sa vorbesc asa, cu entuziasm de vreo descoperire, devin complicata si ciudata. De copil a fost asa, intotdeuna ce aveam eu de spus era prea altfel, asa ca in liceu m-au poreclit "batrana dascal".

Alt paradox face sa fiu o fire foarte vesela si tonica, in ciuda instrainarii pe care o simt. Sunt extrovertita si asta da impresia de adaptabilitate. E doar o impresie.....Intotdeuna ma simt cumva in afara cercului.


Ceea ce am invatat insa in ultimii ani e sa nu-mi mai doresc cu atata ardoare sa intru in cerc. Nu e nimic superior sau inferior in a fi un pic strain. E pur si simplu un mod de a fi. Important e sa fii bun cu cei din jur si sa le acorzi ajutor cand au nevoie......fara sa te gandesti la urmari. Si fara sa te superi cand iei plasa. Am uitat sa spun ca iau mereu plasa, ma credeam deja in cerc, si cand aveam nevoie sa ma uneasca ceva cu ceilalti, isi mutau cercul in alta parte :) Am avut chiar recent surpriza neplacuta ca o persoana pe care o consideram prietena buna si pe care am anuntat-o de episodul din noiembrie sa se retraga complet din viata mea. N-am mai primit nici macar un sms de atunci:) Nu e prima data cand patesc asta, asa ca am zambit amuzata de confirmarile pe care le primesc mereu la "in afara cercului".


Asa ca m-am resemnat. Exista uniune pe grupuri de interese. Sufletesti, la astea ma refer. Si cam atat pentru mine.

17 comentarii:

  1. Mi-era tare dor sa te "aud" scriind din nou asa. Si te aprob aproape intru totul.

    Cu o exceptie: eu cred ca nici macar instinctul de supravietuire, sau poate in cea mai mica masura acest instinct, ne poate uni ca oameni. Pentru ca tocmai atunci, in situatii limita, suntem in stare de a face orice, impotriva oricui, pentru a supravietui. "Sa calcam pe cadavre", cum se spune. Este ceva ce ne aseamana fundamental, insa nu ne uneste nici pe departe...

    RăspundețiȘtergere
  2. M-am grabit si am scris o prostie. Erata:
    * (instinctul de supravietuire) NU ne poate uni ca oameni.

    RăspundețiȘtergere
  3. pai Carla...poate e gresit ne uneste, da:), dar e trasatura comuna....

    RăspundețiȘtergere
  4. De acord cu Carla, foarte mare dreptate are...
    Sabina, nu esti singura care nu se "incercuieste", sau careia ii fuge cercul. Eu, uneori, ies singura din cerc. Nu pentru ca oamenii nu imi impartasesc sincer idei, comportamente, nevoi etc, ci din cauza mea, ca eu nu stiu sa "iau curbele" cum trebuie... Sau cum sa intretin centrul cercului.
    Exista foarte putine cazuri in care oamenii sunt uniti de un anumit "ceva", in mod sincer si relativ uniform. Cei mai multi, sunt uniti prin inertie, prin impresia (uneori fiind constienti ca e numai o impresie, nu o realitate) ca au ceva in comun, din dorinta de a nu renunta la ceea ce a fost o prietenie...

    RăspundețiȘtergere
  5. Sabina, citind ceea ce ai scris, parca imi simteam gandurile mele contopindu-se cu cuvintele tale...La fel ma simt si eu,un pic prea straina de toti si de toate, un pic pe langa cerc, si dintotdeauna m-am simtit asa. A fost o vreme in care am incercat cu disperare sa intru in cerc, sa ma uniformizez, sa ma aduc la nivelul celorlalti, si nu reuseam, si eram tare dezamagita...Pana cand am descoperit ca imi place in afara cercului lor. Am si eu cercul meu, format doar din sotul si fetita mea. Si e singurul cerc in care vreau sa fiu. In rest...daca stau sa ma gandesc, fiind in afara cercului, tot orizontul e al meu. Si asta e un gand incurajator...

    RăspundețiȘtergere
  6. Sabina, ma iei si pe mine in afara cercului tau? :)) Nu esti singura, uite inaintea mea au mai scris si altii...la fel simt si eu, dar am ajuns sa ma simt bine asa, precum bine zici. Uneori cercul meu sunt doar eu. Si mi-e bine, zau...s

    RăspundețiȘtergere
  7. va iau pe toate:))

    Acuma, serios vorbind, si mie mi se pare ok, cata vreme pastrezi disponiblitatea comunicarii sincere, pe bucatica aia cat de mica pe care o vrea interlocutorul.

    RăspundețiȘtergere
  8. Sabina, daca te incalzeste cu ceva, te primim cu drag in cercul nostru. Ma bucur ca acum esti bine si sper sa fi depasit momentul dificil.
    In principiu e bine sa fi impacata cu tine si nu te bazezi prea mult pe altii.
    E o lume pragmatica si atat.
    Sanatate!

    RăspundețiȘtergere
  9. 1. Sper ca nu bagi o depresie post pastilute :)
    2. Nu ti-am dat sms din cauza programului nocturn :) :) Stiu, nu despre mine e vorba :)

    RăspundețiȘtergere
  10. Bogdan, multam fain!

    Andrei, n-am terminat cu pastilutele, asa ca mai am de asteptat cu depresia:D

    RăspundețiȘtergere
  11. ar mai fi o solutie in a inceta sa cauti cerculete si sa aprofundezi alte variante geometrice de incadrare a prieteniilor..:))

    RăspundețiȘtergere
  12. Wow... scuze...daca sunt intr-o pasa depresiva... si vad pe altcineva la fel... uit de ale mele si ma concemtrez sa-l "salvez" pe cel de langa mine... iar acum ... ma simt raspunzatoare.. pentru a fi deschis aceasta problema... Si eu ma simt in afara cercului... si motivele ar fi multe... unul din ele mi l-am asternut azi la mine pe blog... Parca se mai ridica putin greutatea...
    Te pup si iti doresc numai bine... cu toata prietenia mea...

    RăspundețiȘtergere
  13. Intru si eu in celor din-afara cercurilor:)
    In adolescenta am suferit si eu destul de mult ca nu eram in nici un cerc, dar nu vroiam sa ma schimb sa ma accepte, ci vroiam sa fiu acceptata asa cum sint. Imposibil:D
    Iar acum nu-mi mentin relatiile de prietenie cu oamenii din inertie. Cine nu se mai intereseaza de mine, poate sa ma uite, unilateral nu merita mentinut nici o legatura, fie ea amicala, de dragoste sau ce-o mai fi.
    Asa se-ncheie prietenii de aproape 20 de ani...
    Oricum, pana la urma sintem singuri pe lume si putem sa ne bazam doar pe noi insine. greu de acceptat, dar asta e realitatea...

    RăspundețiȘtergere
  14. ...ma pregateam sa scriu ca si eu m-am simtit pe dinafara de cele mai multe ori. Cu cat e mai aglomerat si mai animat, cu atat ma sint eu mai straina de tot. Si citesc ca sunt muuulti cei care se simt ca tine. Si ca mine.
    Si ma simt si vinovata ca, desi sper ca sunt inclusa intre prietenii buni, nu te-am mai incurajat de mult, de vreo luna.:(

    RăspundețiȘtergere
  15. Toni, nu mai caut nicio forma, am forma mea si gata:)

    Felis, nu m-am deprimat, am citit la tine...te pup tare.

    Ramona, ata ete:), ce sa-ti fac daca esti mai altfel.

    Monica, ia te rog, gata cu prostiile, ca m-ai incurajat destul mereu, eeeee:))

    RăspundețiȘtergere
  16. Cred ca multi dintre noi suntem, de fapt, niste singuratici sociabili. Zic eu. :))

    RăspundețiȘtergere