Cv de mamă artistă

De fiecare dată când se ivește un eveniment artistic proeminent, fie el concert sau expoziție, organizatorii mă roagă să le trimit un memoriu de activitate cu „cele mai importante date”. Iar eu, invariabil, trebuie să mint. Să omit cele mai relevante creații pentru mine, pentru că nu sunt atât de importante pentru marele public. Și anume, nu se obișnuiește ca în cele câteva rânduri care apar în programul de sală să declar ce mă definește în primul rând: sunt mamă pentru doi copii extraordinari : Sofia și Gheorghe. În rândurile următoare veți putea afla de ce ei m-au ajutat să fiu ceea ce sunt: o mamă artistă, și nu o artistă mamă.

Pe Sofia am născut-o când aveam 23 de ani. Eram studentă în anul cinci la Compoziție și tare speriată de viitor. Credeam că tinerețea e de vină, dar  mi-am dat seama ulterior că orice mamă la primul copil se simte la fel. Avantajul de a fi o mamă atât de fragedă (pentru zilele noastre, desigur) a fost acela că am putut evolua împreună și că nu reușisem să îmi formez niciun fel de prejudecăți despre cum se cresc copiii. Dimpotrivă, Sofia m-a învățat aproape tot ce știu acum: să îi ascult orice semnal,  de la foamea de bebeluș –rezolvată prin alăptatul la cerere-  până la emoții, de orice fel, cele negative rezolvate cu multă răbdare și efort, cele pozitive pur și simplu prin a fi acolo, lângă ea, să ne bucurăm împreună. Toate acestea în timp ce facultatea mă solicita intens, un student în an terminal la Compoziție are de scris o lucrare mare pentru orchestră (absolvența) și  încă una  pentru licență.  În plus, mai sunt cele 10 examene semestriale. Drept pentru care, Sofia și-a început educația muzicală mai întâi intrauterin (examenele de anul patru) și apoi extrauterin, pentru ca o alăptam și învățam, sau chiar compuneam dacă nu putea să adoarmă altfel decât în brațe și studiam la pian cu ea lângă mine în coșuleț. Cu alte cuvinte, nu am îndepărtat-o ca să pot merge mai departe cu facultatea, ci am introdus-o firesc în lumea mea.

Anii au trecut, bebelușul a devenit o fetiță dinamică și foarte creativă, iar eu m-am dezvoltat artistic cu ajutorul ei, pentru că, pentru mine,  ceea ce trăiești lângă un copil nu egalează niciun fel de altă experiență.

Când Sofia a împlinit 3 ani, a început să mă roage să îi aduc neapărat un frățior sau o surioară.  Tot atunci a început să deseneze. Lucruri în aparență simple, dar extrem de adânci ca sens. De pildă, reprezentarea familiei, un desen pe care nu l-am putut păstra din cauza tăbliței magnetice, era un X maaaaaare, iar fiecare „triunghi” astfel format avea ochi și gură. Fantastic, nu-i așa? mai ales ca niciunul dintre noi, părinții ei, nu putem exprima idei prin …desen. Și cumva premonitoriu, cu cele patru X-uri.

După Craciunul anului 2006 am aflat fericita veste că familia noastră chiar se va îmbogăți cu un nou membru. Gheorghe, băiețelul dulce care ne înseninează zilele, a fost așteptat îndelung de Sofia, cele 9 luni au trecut mai greu pentru ea decât pentru mine.

Cu el, am învățat alte lecții. Cea mai importantă a fost aceea de a îmi dedica un an și câteva luni strict familiei. Fără compoziție, fără fotografie (noua mea pasiune), fără doctorat (sunt un șoarece de bibliotecă, asta e clar). Am învățat să nu mai fac nimic din mers, ci să aprofundez bucuria supei cu brocolli și piureului de mere cu avocado. Știam că viața mea artistică nu pleacă nicăieri și, mai ales, primele luni din viața unui bebeluș nu se mai întorc. Așa că le-am savurat  intens. Am recuperat ulterior, iar muzele muzicii și ale fotografiei nu m-au abandonat, ci mi-au răsplătit înmiit răbdarea.

Dacă Sofia ne uimea permanent cu noile ei desene, Gheorghe ne-a uimit cu simțul său muzical. La vârsta de un an, nu spunea decât rar mama, în schimb cânta  perfect tema din "Ah! vous dirai-je, Maman! de W.A Mozart. Cunoscută publicului larg drept Twinkle twinkle little star. Tot atunci fata noastră a început lecțiile de pian cu profesoara mea din liceu. Și desigur, studiul de acasă cu soțul meu. Au o relație specială ca de la fată la tată. Gheorghe era și este fascinat de pian. În curând va începe și el muzica, de astă dată direct cu mine, corespunzător relației speciale :).

Nu știu care va fi drumul artistic al copiiilor mei. Sofia e bună pianistă, dar nu știe cât va continua. E atrasă de tot ce înseamnă arte vizuale, chiar fotografie și film. Am ales, la sfatul unor mari pictori și sculptori, să o ajut …lăsând-o în pace! Da, se pare că desenul și pictura nu necesită lecții la vârste fragede (ea are acum 9 ani și jumătate). Nu am dorit să intre în tăvălugul manierismului și modelor, ci să se exprime liber. Astfel, neurmând niciun curs, a devenit foarte originală, iar această originalitate i-a fost răsplătită prin premii și expoziții. O mai ajut ducând-o la muzee și încerc să îi cumpăr materiale cât mai diverse, ca să poată alege. Acum, de pildă, cel mai mult îi plac pastelurile cretate. E, inconștient, într-o etapă impresionistă.  Cât despre Gheorghe, acum, la patru ani și jumătate, vrea să fie medic de inimi și să „vindece oamenii cu muzică”. Cine știe ce surpize ne rezervă viitorul.

Cum reușeste o mamă implicată în viața artistică să se ocupe de copiii ei? Răspunsul nu poate fi universal. Pot să vă spun ce fac eu. Lucrez în așa fel încât ei să nu simtă (prea mult….) că sunt neglijați. Singura excepție a fost doctoratul, unde a trebuit practic trei luni să mă închid în birou. În rest, am învățat că cele mai mărețe idei pot să apară când alăptezi sau când cureți morcovii.  Că poți deschide computerul să își descarci fotografiile și cu un copilaș cățărat în spatele tău. Că poți transcrie lucrările și dacă domnița desenează lângă tine. Secretul e să nu îi excluzi, ci să îi integrezi în lumea ta. Poate că aș fi compus și fotografiat mai mult fără copii.  Dar oare ar fi fost la fel de interesant? De intens? Sunt convinsă că pasiunea pentru artă a fost infint multiplicată de dragostea pentru copiii mei. Vă rog, lăsați-mă să îi trec în programul de sală. Fără ei, nu v-ați fi gândit să mă includeți în concert.

      _______ 

           

  Acest post a fost scris la rugămintea Ancăi Bundaru, pentru situl mamicadetoatalauda.ro. 

  Îmi  pare f rau că nu reușesc să pun bagde-ul, în niciun fel, blogger îmi face  azi în ciudă.

  Sunt f simpatice, le găsiți aici :http://www.mamicadetoatalauda.ro/badges

   Mai mult nu răzbesc :)

Giveaway 1.0.1

Il mai facem sau nu-l mai facem?
Nu-i nicio suparare,e dificil sa pui in scris relatia dintre doua persoane,  doar sa stiu :))
 Edit. Multumesc nespus celor care au scris deja, am primit rugamintea sa mai astept un picut. Deja ma gandesc cum sa fac sa castige toata lumea :))

Gheorghe. My sweet dragon fighter :)

Când era mic, Gheorghe a fost poreclit de către Diana bebe zen. Ei bine, vremurile acelea au apus demult. Gheorghe, în ciuda aparenței serafice. este un adevarat prinț războinic. Are o duioșie și finețe inegalabile, comparabile doar cu puterea și independența de care dă dovadă.
Viața nu a fost tocmai blandă cu el, de la 2 ani și un pic e în deficit de mamă, așa cum i-ar fi trebuit lui, și cu toate astea, și-a îndurat suferința cu grație și curaj. Nu a abandonat, nu a capitulat, nu s-a resemnat. Pentru că e sigur pe el și știe precis cum trebuie sa fie așezate lucrurile. Gheorghe e cavalerul neînfricat și nobil al familiei, e sursa noastră inepuizabilă de drăgălășenie și iubire, e cel mai descurcăreț copil (face și cumpăraturi de unul singur, la 4 ani și 7 luni), are o voință de fier și, chiar dacă nu are avea toate aceste calități, tot nu ar conta, succesul lui e garantat. Pentru că prințul Gheorghe este ireal de frumos, la trup și la suflet.

time out

M-a ravasit asa de tare vestea despre Bibi ca nu mai sunt in stare sa vorbesc despre cartonase si altele asemenea.
O sa prelungesc si termenul pt preludiile si fugile de Bach cu o saptamana, din acelasi motiv. 30 aprilie sa fie.

Isteria cartonaselor

Erata: nu ne trebuie 6, ne trebuie 5., Of:)
Da, cat am fost plecata , sotul i-a  cumparat Sofiei albumul cu pricina de la Mega. Si a inceput colectionarea cartonaselor.
Acuma , campania se termina la 1 mai, iar fetii ii lipsesc o droaie.
 Mi-a facut si lista:
5, 14, 16, 50, 59, 61, 62, 63, 64, 66, 67, 68, 69, 77, 78, 80, 86, ,95, 96, 104, 122, 131, 133, 134, 136, 140, 142.

Are si foarte multe dubluri:
3, 4, 7, 8, 12, 18, 19, 21, 25, 26, 27, 29, 37, 38, 42, 43, 44 , 52, 73, 74, 76, 81, 92, 98, 99, 100, 105, 108, 116, 118, 120, 123,125,127,127,130,139,141, 144.

E guma lor turbo cu surprize.  Si m-a rugat textual : dar mamicile de pe internet nu pot sa ne ajute? si le dau si eu ce le lipseste :D

Opera finita?

Daca va face placere sa urmariti si , mai ales, sa participati la  o dezbatere despre posibilul finalis al operei de arta, va invitam pe blogul fotopoetilor. 

Doua pareri deocamdata, and counting :)

 PS. Nu uitati de Bach :)

New site in town :)

http://sabinaulubeanu.instantencore.com

Donau Kanal

Sunt simpatice noile unelte de postprocesare din Picasa:). Desigur, nu înlocuiesc o compoziție simțită și nici fotografiatul pe film, dar sunt bune de joacă.

Copyright : Sabina Ulubeanu

Give away de consolare :)

Erata. termen  nou : 30 aprilie
Pentru ca nu am luat premiul pentru cel mai bun blog de muzica,  si pentru miercuri imi iau diploma de doctorat in cadrul unei ceremonii la Conservator, m-am gandit sa fac si eu un cadou fanilor mei.

Premiul consta in imprimarile rare ale tuturor Preludiilor si Fugilor din Clavecinului bine temperat de J.S. Bach cu marele pianist Sviatoslav Richter, si intr-o testare gratuita a aptitudinilor muzicale in cazul in care cel/cea care castiga are copilas mai mare de patru ani si jumatate (sau mai multi)*

 Ce trebuie sa faceti ca sa intrati in posesia premiului?

 E simplu. 

Sa scrieti un articol pe blogul personal despre mine, cu link la concurs,  si sa imi lasati linkul postarii intr-un comentariu impreuna cu o adresa de mail. Cine nu are blog mi-l poate lasa aici.
 Concursul incepe astazi, 8 aprilie si se incheie de ziua lui Ghe, pe 23.

 Cel mai interesant/inedit/captivant articol va castiga. Nu trebuie sa fie laudativ :), nu trebuie sa aiba 10 pagini, trebuie sa atraga atentia, sa fie original si sincer si foarte bine scris.

Voi oferi si un premiu Random, ma gandesc eu ce sa fie intre timp, oricum, ceva asemanator, ceva muzical sau in legatura cu muzica.

 Cred ca merit din plin sa am placerea de a da un premiu, nu-i asa?;)))))

______________
* Eu nu fac asemenea testari in mod obisnuit. Nu ma rugati sa le fac pe bani, pentru ca nu e cazul, nu am energie, asta e singurul motiv.

uof

sunt o plangacioasa cu analize bune si drogata in sevraj de cortizon:)

Ziua 23 dupa splenectomie

Sunt din ce in ce mai galbena si pamantie si ma simt din ce in ce mai rau.

 Am un puternic sentiment de esec, desi nu e vina mea. In plus, stiam ca in cel mai bun caz operatia e o masura paleativa. As vrea doar sa aiba curaj si medicii sa-mi spuna  direct ca in fond, am o boala incurabila. As putea sa-mi pun niste chestii in ordine in loc sa imi fac sperante desarte.
 Dupa cum se vede, la mine nu e o problema de bani. E o problema de limite ale stiintei.
M-as bucura enorm sa fie doar o chestiune rezolvabila si sa imi lipseasca doar finantele. Pentru ca alea se pot solutiona, stim de la Bibi.

Insa pentru Gabriela Tudorache, diagnosticata cu o tumoare benigna pe creier, e o problema rezolvabila cu bani. Pentru ea exista certitudinea reusitei. Insa nu la noi in tara, Trebuie doar sa stranga 35000 de euro si sa mearga la Hanovra. Nici macar nu e atat de mult. E infim pentru pretul unei vieti. Si operatia ii garanteaza vindecarea.
Ajutati o mama sa isi vada copiii crescand.
Mai multe detalii pe  http://gabrielatudorache.blogspot.com/

Expozitia Sofiei de la Pelisor

Dragii mei, am primit invitatia oficiala.
 Asa ca va  astept cu drag deschiderea oficiala a expozitiei organizate pentru castigatorii Concursului national Carmen Sylva pentru tinere talente, pentru SAMBATA 31 MARTIE 2012, ORA 16:00, LA CASTELUL PELISOR.
Expozitia a fost amenajata  in Holul de Onoare.
Daca aveti drum pe Valea Prahovei, sunteti bineveniti.
Daca aveti drum ceva mai incolo, aflati ca expozitia va tine o luna intreaga.

Sofia expune cinci lucrari, deoarece are premiul 1.

Armonii si Contemporania la Roblogfest

Am  aflat de concurs de pe FB :)
Eugenia a fost tare scumpa si m-a inscris la blogul de parinti, iar Mihaela, mama leusorilor si-a pisicutei, ne-a inscris pe mine si Diana Rotaru la blog cultural si blog de muzica.
 Ca sa ne votati, trebuie sa va faceti cont pe http://roblogfest.ro/ , ceea ce intr-adevar ca dureaza vreun minut jumate, insa :
Blogurile de parinti sunt minunate, mie mi se pare ca se compara mere cu pere, le-as da premiu la absolut toate, asa ca votati-ma :)
Blogurile culturale sunt jurizate, asa ca acolo nu puteti sa ne votati.
 Perioada de votare este intre 22-29 martie.
 Daca va place de mine, si mai ales, de noi (Diana si cu mine),  aratati-ne asta :)

My girl

Sofia a castigat luna asta premiul 1 la Concursul national de creatie Carmen Sylva, sectiunea desen, grupa de varsta 7-14 ani. Ea are 9 ani. Eu i-am trimis desenele in ultima clipa, total la plezneala, ca sa nu regret ca nu am incercat. Si iata!!

Vernisajul si premierea vor avea loc la Pelisor, Sinaia, pe 31 martie, inca nu stiu ora, dar am sa va anunt, in caz ca vreti sa o vedeti live . Ca altfel  expozitia dureaza toata luna aprilie.

 Iar astazi am descoperit cateva dintre minunatele ei desene si picturi facute cat am lipsit, m-a lasat sa scanez doar doua.

Cel pictat si desenul chiar de azi, dupa ce aseara tarziu a rasfoit cu mare interes albumul cu desenele lui Klimt, prezentate in premiera la muzeul Albertina din Viena si cumparat de mine cu pretul unei potentiale hernii de disc (Doamne fereste :D)

Asadar, i-au trebuit doar cateva minute nu ca sa copieze, ci ca sa observe fluiditatea si finetea liniilor. Asta numesc eu analiza intuitiva , sunt foarte, foarte mandra de my girl, mi-a dovedit ca a ajuns la varsta la care poate cerceta fara sa plagieze, desenul doar e in universul ei intim dpdv idei. Si nu are nevoie inca de alte lectii.

Copyright: Ada-Sofia Ulubeanu

Despre compozitie si fotografie

 In care Sabina, cu febra 39 de grade si pe antibiotic va povesteste abia tinandu-se pe picioare cum de ajuns sa faca si fotografii pe langa sa scrie muzica.
La Pecha Kucha Night vol.8, 23 februarie 2012,  la Universitatea Nationala de Muzica Bucuresti.

Haendel , Harnoncourt si o profunda fericire

Am avut intentia de a scrie o cronica profesionista concertului din seara de 11 martie 2012. Insa acum prefer sa nu dau indicii exacte despre locul actiunii si toate personajele, mobile si imobile implicate, pentru ca ceea ce s-a intamplat acum mai putin de 24 de ore transcende toate aceste detalii.

Istoria acestui concert se intinde pe o perioada de mai bine de 15 ani. Eram inca eleva de liceu cand am inceput sa iau lectii de compozitie. La inceput a fost contrapunctul, aceasta e geneza devenirii mele, transformarii din "eu voi face muzica" in "eu voi fi compozitoare". Dupa ce am studiat cat de cat contrapunct palestrinian pe specii, o indeletnicire un pic desueta, dar fermecatoare si mai ales formatoare de suflet muzical (melodia este expresia inimii, desigur), am ajuns la etapa in care trebuia sa scriu un preludiu a la Bach. Dar pentru acel preludiu, trebuia sa invat modulatie diatonica, ceea ce nu era in programa de la liceu, desigur. Asa ca am pus mana pe discul cu Mattheus Passion , dirijat de Nikolaus Harnoncourt si cu Concentus Musicus si am ascultat coralul. In cele n plus 1 armonizari ale sale. Stiam lucrarea, dar ascultatul constient mi-a deschis niste porti pe care nu le banuiam a exista in interiorul meu. O curiozitate aproape exagerata pentru a afla de ce aici e acordul x si acolo e acordul y, o curiozitate care nu m-a parasit nici in ziua de azi, sunt inca foarte, foarte legata de muzica lui Bach si de traditie, mai ales sentimental, pentru ca limbajul meu componistic e propriu si actual as spune.

Etapa urmatoare a fost aceea de a lua partitura si de a invata , cantand coralul la pian, cum moduleaza Bach dintr-o tonalitate intr-alta. Da, nu am invatat armonia facand teme sordide din manuale, ci direct de la sursa. Cu profesorul langa mine, cel care mai tarziu avea sa devina capo di tutti capi in existenta mea de "mafioata pana la ultima saisprezecime", daca imi este permis.

Peste cateva saptamani aveam deja primul meu preludiu , am trecut la inventiuni, le-am scris cu mare placere si fantezie, dupa care drumul meu tonal s-a incheiat cu doua piese in forma de lied si o tema cu variatiuni. Pentru mine a fost o etapa senzationala, pe care o simteam pe deplin tranzitorie, stiam ca nu e bine sa dureze prea mult, insa cu atat mai incitant este sa incerci sa te exprimi intr-un limbaj muzical care a dat  deja sute de capodopere. Mie mi-a dat incredere ca dupa aceea voi putea compune exact cum vreau eu, ca imi voi gasi calea fiind sigura pe mine, fara prea multe bajbaieli (va spun un secret: nu exista compozitie fara sa simti ca bajbai. O anumita nesiguranta este inerenta evolutiei, trecerii de la o etapa la alta in viata interioara muzicala a creatorului)

Dar coralul din MP a ramas special pentru mine. De fiecare data cand il aud, imi amintesc de acele clipe de entuziasm copilaresc si de placerea imensa de a descoperi cum a pasit Bach dintr-o tonalitate in alta. Si totul se leaga de interpretarea lui Nikolaus Harnoncourt .

Calatoriile mele vieneze au ratat de fiecare data aparitia acestui gigant dirijor pe scena care l-a consacrat. Venea cu programe mirifice, iar eu eram deja plecata sau ajungeam peste 2, 3 zile. Cand am venit la operatie stiam ca va avea concertul cu Haendel, dar nu am crezut ca voi fi la 9 zile dupa in stare sa merg sa il ascult. Si totusi, minunea s-a indeplinit, iar vineri eram fericita posesoare a doua bilete, unul pentru mine si unul pentru invitata mea Adriana.

Programul, superb, concerte sacre de Haendel, pt  cor, diversi solisti si orchestra.

 De cum au pasit pe scena, protagonistii au fost intampinati cu foarte multa dragoste, sunt iubiti si respectati in Viena. Dirijorul a primit cele mai multe aplauze si imediat a inceput sa explice cate ceva despre lucrarea ce urma. Cu relaxare si cu mult umor. Apoi au cantat si amandoua am intepenit. De emotie, de interes, de placere. In partea a doua  au interpretat o lucrare mai lunga, Dixit Dominus Domino meo. Cu cinci solisti, cor si orchestra. Explicatia lui Harnoncourt a inceput cu o intrebare foarte adanca: cunoasteti vreun mare compozitor care sa nu aiba umor?  Raspunsul, evident, este ca marii compozitori au foarte mult umor. Asa este, e adevarul, chiar daca umorul lor consta uneori in idei muzicale pe care numai specialistii pe pot intelege. Pentru a clarifica de ce o lucrare tragica contine mult umor, iau si eu exemplul lui Ferko, e foarte accesibil: ganditi-va la filmele lui Chaplin, care sunt expresia pura a dualitatii umor nebunesc- tristete iremediabila. Asa ca si noi am auzit cum Haendel a ironizat functionarii de la Vatican care lucreaza dupa litera legii si nu dupa spiritul ei, dar am simtit din plin maretia citaului biblic ce spune in romaneste "  Tu esti Preot in veac dupa randuiala lui Melchisedec". Partea mediana a  compozitiei m-a dus cu gandul imediat la un fragment din Credo, Missa in si de Bach. Armonii stranii, inedite, de care orice compozitor contemporan ar fi mandru. Intrasera deja intr-o zona a tonalitatii foarte putin explorata in acei ani, ochii mi s-au umplut instanatenu de lacrimi, dar nu de melancolie, nici de fericire, poate de uimire, poate ca uitasem in vartejul gaurii negre in care ma invart de atata vreme...cat de frumoasa si cat de completa este muzica. 

Insa in mod clar, meritul este al interpretilor, pentru ca eu la concerte am mai fost des in ultima vreme. Am mai simtit soliditatea eventimentului artistic, complexitatea si maretia sa. Dar acum, ceea ce daruia Harnoncourt, cantand cu fiecare partida corala in parte, ca si cum ar fi omul cu o suta de de brate si de voci, si stand in acleasi timp aproape nemiscat, venea din alte sfere, nepamantene. Si cu toate acestea, atat de accesibile. Felul sau de a re-construi muzica are de-a face cu aducerea in etern a unui trecut  ce contine in mod neasteptat toate sentimentele prezentului. Este un act de creatie si inalta cercetare academica, dar  in acelasi timp este un act de iubire in forma sa cea mai pura, dezinteresata si nebuneasca. Harnoncourt se adreseaza inaltului intelectual si totodata pasionatului meloman, tragandu-i cu o senzationala forta dupa el intr-o aventura spirituala si sufleteasca din care iesi mai fericit, mai intelept, mai profund, mai frumos si mai bun....

Cum e omul Nikolaus Harnoncourt? (Atata cat l-am cunoscut in 10 minute in culise.) Fermecator. Glumet. Cu o sotie superba, un par alb ca in povesti si o dulceata infinita. Empatic, prevenitor, cu o vorba buna pentru fiecare, bun cunoscator al Romaniei.. Am auzit despre Enescu ca era asa. Exceptand faptul ca era un si mai bun cunoscator al Romaniei :)

Si mi-as fi dorit ca seara trecuta sa nu se termine niciodata.

(Fara cuvinte. Poza istorica:) )

cum e la "ei"

Eu sunt ok dpdv chirurgical. Am 6 atisoare, fiecare pt o gaurica si o sa fie scoase peste vreo saptamana. maine plec din spital si mi-a promis ca il cheama si pe hematolog azi, sa analizam situatia. Nenea chirurgul ma simpatizeaza f tare (eh, cum altfel?)  si le spune tuturor ca sunt compozitoare, apoi ma roaga sa scriu " a song for all of us". Una dintre asistente imi zice mereu frau Doktor si ma iscodeste despre traiul de artista.

Nu reusesc sa adorm noptile, si cand o fac, vin asistentele pt celelalte colege de salon si e destul de aiurea. De-ale spitalului, ar fi trebuit sa platesc o taxa maricica sa stau singura, asa ca e f bine asa cum e.

Doamna de langa mine, de fapt ambele, au probleme serioase. Cea din dreapta sta deja de 3 saptamani si abia mai urmeaza sa faca o interventie f dura la stomac, pt ca acuma se hraneste printr-un tub.

n-as putea sa descriu cu cata grija se poarta cu ea toate asistentele, ce frumos vorbeste chirurgul, cum o ingrijeste sotul in fiecare dupa amiaza.

 Dar astazi a venit si psiholoaga si cred ca nu e prima data.

 Germana mea nu e atat de buna, insa fara sa vreau tot inteleg franturi de conversatie: ii repeta ca nu e singura, ca are multa lumea care o iubeste, i-a adus un CD, vorbesc despre o carte , despre puterea interioara si despre situatia ei medicala f la rece, dar tot odata extrem de cald. Uneori tac, iar eu stau cu spatele si mi-e jena sa le urmaresc, dar simt ca e de bine. Din cand cand doamna bolnava mai spune ceva, cealalta o aproba sau pur si simplu e acolo, langa ea. O intreaba despre fiul ei, despre sot,despre somn, despre griji..... in fine, sedinta de terapie veritabila , ma rusinez sa fiu atenta.

Ma intreb cand va asigura si la noi spitalul psiholog. macar cand nu se va mai tipa la pacienti. Medicii mai au un zambet, eu am avut parte de experiente foarte bune si in Romania, dar restul personalului e sub orice critica. Aici pana si femeia de serviciu incearca sa te faca sa te simti bine, sa nu te deranjeze, sa se scuze daca iti sta in cale. Pana la terapie pt pacientii cu boli grave e cale foarte foarte lunga. In Romania, rezista cine poate. Aici, se straduiesc si pentru cel mai fricos si neputincios dintre pacienti. Asta e diferenta. Nu actul medical , acesta poate doar in situatiile cu adevarat rare.

de citit :))

Introducing Adriana, Sabina si viata la extreme :))
http://adrianapaler.blogspot.com/2012/03/traieste-viata-la-extreme-numai-si.html

live blogging from AKH

Stie toata lumea ce boala am. in mod sigur nu o sa mi se scoata vreo masea in loc de splina. stau in salon cu doua doamne slabite si foarte bolnave, cu tot felul de tuburi din cele mai neobisnuite locuri iesindu-le amenintator. ma simt cam ametita si pierduta, dar doar fizic, psihic sunt f ok, nu mi-e frica. Mi s-a explicat f clar ce se intampla. mai intai ma gaureste in vreo 5, 6 locuri, apoi doua ore tot scobeste la mine. urmeaza maximum 2 ore in reanimare, dupa care in salon. 5 pana la 7 zile de spitalizare si dupa aia mai vedem, hematolog, din nou post op control samd. singura chestie e ca desi se straduiesc, NU reusesc sa imi dea mancare fara sare. Voi fi, asadar, singurul pacient din istoria medicinei care va iesi de la o operatie majora cu vreo 5 kile in plus. DAMN. Asta chiar ma enerveaza teribil :( 

Dar de ce povestesc eu asa ceva, cand ieri am fost la recitalul anului. Nikolai Luganski, Brahms variatiuni, Liszt, sonata 1 de Rachmaninov si 4 bisuri fermecatoare. Un om de o caldura sufleteasca teribila. Calm, normal, dragut. Are 3 copii :) Ne-am facut poze si am vorbit, cu Adriana bineinteles langa mine pe care am scos-o din casa special pt concert. ce mi-a dat special acest recital, in afara de muzica foarte, foarte frumoasa, a fost sentimentul ca omul acela face ceva bun, solid, clar, din inima si mai ales din cap. Piesele erau conduse in curba emotionala si intelectuala absolut magistral. Tehnica, impecabila, despre asta nici nu trebuie vorbit, insa un piannisimo rotund si profund, sau cristalin, un forte generos si cald, o usurinta modesta, fara show, fara emfaza. 

M-am indragostit :adica am un nou interpret preferat :)

Alaptarea prelungita

De mult aveam si eu un disclaimer de facut. Despre alaptarea prelungita.

Nu-mi dau seama daca ce am facut noi se numeste asa, ca nu am trecut de 2 ani si 3 luni la niciun copil. 

Vroiam doar sa va spun, foarte sincer si cu toata „lactivista” din mine, ca nu e pentru toata lumea si nu e nicio rusine in asta.

Nu o faceti daca simtiti ca nu mai puteti. Faceti analize din jumatate in jumatate de an de cand implineste copilasul 12 luni. Nu puneti starile de sfarseala si oboseala doar pe seama alaptatului. Nu toate femeile sunt la fel de rezistente. 

Daca analizele sunt bune, inseamna ca se rezolva cu un somn bun si cu o plimbare. Lasati copilasul si in grija altcuiva pentru cateva ore pe saptamana, ca sa dormiti. Alaptarea cu pretul pierderii sanatatii mentale si fizice NU e folositoare pe termen lung. In momentul in care va simtiti sacrificate, ceva se rupe intre voi si copil, iar acel ceva este mult mai pretios decat laptele. Nu ma refer la primele 6 luni de pilda. Acolo puteti sa va simtiti sacrificate cat vreti, toate ne-am simtit niste vacute in perioada respectiva, dar cata vreme aveti analize ok si copilul creste, nu exista motive sa nu alaptati exclusiv. Nu vreau sa pornesc o dezbatere pe cazuri speciale, ideea e alta aici.

Din experienta mea, merita sa alaptati pana ii ies copilului toti dintii si toate maselele. Merita sa incercati sa intarcati primvara, prin aprilie-mai,  merita sa-l duceti un an jumate-doi alaptati.  In conditii de sanatate verificate din 6 in 6 luni, evident, sau la primu semn ca ceva e in neregula. Dupa aceea, numai daca simtiti cu adevarat ca sunteti in putere si puteti sa o faceti fara sa va afecteze sanatatea.

Eu m-am dus prea tarziu la analize. Ma simteam sfarsita inca din februarie, martie 2009. Dadeam vina pe oboseala, alaptat, doctorat. Si am amanat pana in noiembrie. Cand puteam sa mor. 

Nu faceti ca mine!

nocturne

Acum cateva zile ii povesteam Marei ca visez tot felu de dubiosenii, printre ele si ca sunt atat de racita incat la operatie nici macar masca cu oxigen nu mai face fata, si alte scenarii asemanatoare.
Ei bine, ma aflu la 3 zile distanta de plecare si sunt atat de racita incat nici masca de oxigen n-ar face fata :)
Nu dorm de doua nopti din cauza durerilor atroce in gat, tusesc, parca incepe si-o ureche sa se resimta. N-am mai avut o viroza atat de puternica de 2 ani jumate.
Sunt pe antibiotic si alte paleative naturale si mai putin naturale, desigur, dar nu vreau sa ma gandesc la zborul de marti. Problema de fond desigur ca s-a acutizat, cum se intampla la cea mai mica viroza, sper sa reusesc sa-mi tarasc trollerul pana la taxi .
Si eu care ma bucurasem ca din iunie nu am mai racit.....

oh yeah

de pe vremea cand toti cantaretii stiau...muzica :)

ce trebuie si ce vrem

Exemplu concret: joi am prezentarea la Pecha Kucha Night. Dar miercuri e sedinta cu parintii. Daca ma duc la sedinta, stau acolo 2 ore si ascult diverse, joi voi fi varza. Daca se duce sotul, ma fac varza copiii (desi cu ei cred ca ma descurc eu in cele din urma, motivul pentru care nu vrea el sa se duca e timidatea).
O mama si sotie buna ar da incolo prezentarea si s-ar duce la sedinta, nu?
Eu oricum am ales prezentarea.

filmul meu

Azi, scriindu-i Loredanei , am reusit sa identific cu precizie cum ma simt.
Ei bine, sunt ca Sergiu Nicolaescu. In filmul asta eu scriu scenariul, eu regizez, eu montez, eu joc rolul principal.
Cand tot ce-as vrea, daca tot trebuie sa merg la lupta, e sa joc o figuratie anonima si sa las pe altii sa se ocupe de treburile importante.
Pe langa toate astea, doctoratul a fost o joaca de copii inocenti.

Desenul Sofiei

In revista de muzica contemporana.
http://no14plusminus.ro/2012/02/10/numarul-45-10-februarie-2012/

Pana joi

Nu sunt superstitioasa, dar exista unele coincidente care ma amuza mai tare decat altele.

Toate evenimentele importante din viata mea sau intamplat in jurul zilei de joi, putin inainte sau putin dupa.
M-am nascut intr-o vineri dis de dimineata. Pana joi in pantecul mamei.
Interviul pentru bursa in Germania a fost intr-o joi. Incepusem lectiile de germana luni. De-atunci ne-a ramas in familie expresia „sa inveti germana pana joi”. (interviul a fost in lb romana, evident)
M-am casatorit vineri de dimineata( pe 26 aprilie 2002, deci facem 10 ani in curand) Pana joi burlaca deci :)
Primul copil l-am avut miercuri seara. La evrei ziua incepe de seara. Deci de joi mamica.
Pe al doilea inutil de spus ca l-am nascut joi in timpul zilei.
Tot intr-o joi am primit si vestea care mi-a cam intors viata pe dos, diagnosticul de AIHA.
Si tot pana intr-o joi va fi ultima zi completa cu prea stimata mea splina, pt ca joi 1 martie ma internez pt operatia de pe 2 martie.
Singurele evenimente care nu tin cont de coincidentele astea sunt cele profesionale, si mi s-au intamplat in felurite zile ale saptamanii.

Voi aveti vreo supersitie/coincidenta la care tineti?

Dunkel. Schatten. Wien.

De iarna

Cat de mult e prea mult?

Copilul meu imi zice dupa aproape 3 saptamani de vacanta ca ii teama de oboseala ce va sa vina.
Vrea sa ii scot cursul de mate, sa nu mai mearga la concurs la a doua etapa. Mentionez ca a mers la un singur concurs semestrul 1, unde a luat premiul II la 2 puncte de premiul I si ca statistic e in primii 5% din clasa a 3-a la nivel national. Deci nu e vorba de teama sau nestiinta.
astea sunt subiectele, iar punctul 1b gresit a facut diferenta de nu a luat premiul 1.


in plus, n-a stiut 2c deloc si a zbarcit un picut din ultima problema. La nivelul asta eu cred ca s-a descurcat bine si ca are potential.

Cursul in sine ii place, doamna e f f draguta. Dar e vineri de la ora 15 si sotul vrea sa fie in drum spre Busteni la ora aia. Sa nu il prinda ceata. Sa ajunga pe lumina. El zice ca mate de clasa a 3-a nu e mate si ca muntele e mai important.
Eu zic ca in orice directie o iei, matematica TREBUIE stiuta.
Cine stie matematica are o gandire mult mai structurata, mai limpede. Exprima mai simplu ceea ce e greu. Nu ma intelegeti gresit, nu spun ca cine stie mate e mai destept. Spun doar ca ajuta.
Iar prin a sti matematica nu inteleg sa fii la nivel de Olimpiada, ci sa intelegi bazele si sa intelegi frumusetea rationamentelor. Sa intelegi de ce o solutie e mai eleganta ca alta. Cand intelegi asta, in orice alt domeniu te vei exprima mai limpede. Poate gresesc :) Dar asa cred.
Iar cursul la care o duceam din cand in cand pe Sofia promoveaza eleganta solutiilor simple la probleme complicate. Si e finalizat cu singurul concurs de mate relevant pentru varsta lor. Singurul concurs unde nu se fac scheme si misculatii. Da, da, exista alte concursuri unde profii sufla copiiilor rezultatul. E revoltator. In fine, sa revenim.

Imi dau seama ca are un program foarte incarcat. luni joi pian, dupa scoala, luni miercuri karate,seara, vis vis de casa, miercuri are si germana (vine acasa profa) si vineri ar fi fost mate. Ea ma roaga sa ii scot karate si mate. Din motive de oboseala, de placut ii plac. Eu am crezut ca o sa ma roage sa ii scot pianul....oricum vine momentul acela, nu ma indoiesc.
Eu nu vad cum ar putea sa renunte la ele :( Miscare ii trebuie obligatoriu. Mate nu e destul ce se face la scoala, si nu ma refer la cunostinte, ma refer la solutiile elegante.
In afara de pian si mate, unde drumul dureaza juma de ora, karate nu necesita deplasari mai mari de 7 minute iar germana e acasa. Alti copii sunt de o mie de ori mai tracasati, n-au scoala asa buna vis a vis, fac limbi straine in centre specializate, 2 sporturi samd.

Imi totusi clar ca prin activitati vreau sa compensez faptul ca eu nu sunt in stare sa-i fac fata. Nu pot face sport cu ea, nu pot sa ma duc la scoala sa vb cu invatatoarea sa aiba mai multa atentie etc etc. Ea nu are niste parinti normali, tineri si valizi, cum au toti copiii. Mi-e teama ca daca pierde niste trenuri acuma, nu le mai recupereaza. Mi se pare inacceptabil sa-i fie retezate aripile doar pt ca mama ei e neputincioasa.
Copilul asta la 4 ani citea si scria fraze, si NU am lucrat cu ea. Pur si simplu stia. Nu ma grabesc nicaieri, dar nici nu vreau sa se piarda.

Si nu stiu ce sa fac :( Pentru moment, am sa o ascult si nu va merge la cursul de matematica. Dar nu stiu ce sa fac in general. Cum fac sa nu se iroseasca?

Mommy wars

Fiind eu ocupata cu doctoratul si fiind eu cu sanatatea in pioneze, n-am apucat sa observ razbelurile de pe blogurile de mamici.
De aceea am fost tare uimita (ca sa fiu draguta) atunci cand dand un raspuns despre ceva am fost acuzata ca incep razboiul. Am facut ceva sapaturi si am aflat ce si cum, m-am cam ingrozit, am trecut mai departe.
Acuma , sa va spun de ce cred eu ca sunt percepute aceste discutii ca razboaie. Tot ce zic e din experienta personala dupa 9 ani si ceva in care am crescut 2 copii plus convietuit cu unu pe care l-am gasit destul de maricel, avea 15 ani. 3 copii in total.

In societatea moderna principalul factor dupa care se fac regulile de convietuire este FRICA.
Frica de viitor.
De exemplu, eu eram mega depresiva ca Sofia nu dormea singura , nu crestea cat credeam eu. Ce era sa ma fac atunci cand ma intorc la facultate? In mod normal ar fi trebuit sa inghet anul, numai ca familia nu m-a lasat. Nu stiu daca a fost bine sau rau, anul l-am incheiat cu 10 pe linie si o super licenta, dar am fost stresata tot acest timp. Dar poate tocmai ocupatia suplimentara m-a salvat din depresia diagnosticata care m-a tinut cel putin 4 luni.
Care e cea mai importanta lectie pe care am invatat-o in tot acest timp?
A fost ca nu putem controla toate aspectele. Ca nu putem sa ne invartim strict in jurul copilului, ca trebuie introdus copilul in viata ta. Chiar citind cu voce tare cursul de stilistica sau studiind la pian cu el in scaunul de masina pus pe fotoliu langa tine, sau transcriind la orchestratie in timp ce alaptezi.
Sau adormind cu copilul pe piept in timp ce inveti pentru examene.
Adica, toate iluziile mele despre alaptat 20 de minute, pus in pat si vazut de treburi s-au spulberat cand ea vroia sa suga 2 ore si sa doarma la mine-n brate.
ca sa imi fac si facultatea si sa ingrijesc si copilul, care sa nu planga noaptea pentru ca ala mare avea scoala a doua zi si avea de invatat si el ziua ca era in clasa a 9a, trebuia sa le bag in acelasi cos si sa fac liniste.
Sa aplic Ferber samd iesea din discutie. In primul rand nici nu stiam ce-i aia. Iar sa inchid usa si sa las sa urle o ora nu aveam cum, baiatul trebuia sa invete, sa isi faca teme, nu sa asculte plansul unui sugaci, vb Marei :) Si pe bune ca nici AP nu stiam ce, am aflat de AP cand avea copilul nr 2 cateva luni., deci la ANI distanta.
Pentru familia noastra si mai ales pt mine, o femeie tanara de 23 de ani, (pt unii un copil, da eu zica ca nu, se exagereaza cu copilaria in era noastra :D) sa imi fac treaba incluzand copilul in ea a fost singura solutie. Asa, am putut observa ca dureaza tot atata timp si se cheltuie tot atata energie sa il inveti ceva pe bebelus cat timp ar trece si cata energie ai folosi pt alte scopuri pt ca intre timp sa invete singur acel lucru.
Treaba asta am citit-o si intr-o carte, niste ani mai tarziu, si anume in cartea Poti sa nu fii o mama perfecta. Haioasa carte.
(Aici se cuvine o paranteza. Copiii mei au cel mai dedicat tata cu putinta, pot spune ca baia Sofiei a facut-o 80% el, a plimbat-o cand a putut, a dormit cu ea pe piept cand eu eram epuizata, a gatit si a intins rufe, a venit de la job direct acasa fara niciun detour, eventual doar la piata, samd samd. Si mi se pare normal. Nu consider ca am avut „ajutor” la copil, consider ca e tatal copilului si e f f normal sa faca toate astea. Daca o mama se lupta singura cu viata casnica si tatal copilului nu se implica, atunci e f nasol. Dar nu e doar de datoria mamei sa asigure bunul mers al familiei. Divizunea muncii e un concept ok, dar nu intr-atata incat sa nu intervii cand vezi ca celalalt e depasit, f obosit samd)

Revenind, opinia mea e ca teama duce la nevoia de control.
Si aici vin cu a doua poveste. Cea a lui Ghe, unde am zis ca mai rau ca la Sofia nu poate fi, ca oricat de mult ar sta treaz si ar vrea sa suga, eu am sa ii fiu un an de zile la dispozitie si mai vedem dupa aia.
Mi-am intrerupt doctoratul si am stat frumusel acasa. Am hotarat ca iau fiecare zi cum vine, fara angoasa. Pot sa spun ca a fost o diferenta de la cer la pamant.Am fost cam obosita, dar nu ca la Sofia. Oboseala era ca aveam doi copii de ingrijit, daca l-as fi avut strict pe el cred ca nici nu simteam ca s-a nascut dpdv stress si griji.
Goghe e copilul care atunci cand ii e somn, pune capul si doarme. Cand ii e foame cere de mancare. Cand ii sete imi cere apa. Practic, are un control uimitor asupra nevoilor lui. In plus, e mult mai intelegator si calin decat sora lui. Se adapteaza cu usurinta schimbarilor. Goghe e copilul crescut fara pic de inversunare din partea mea, copilul la care am plans noptile de drag, nu de FRICA.
Nu e vorba ca pe Sofia n-o iubeam cu aceeasi intensitate. E vorba ca la el am fost libera si increzatoare, iar la Sofia macinata de prejudecati si temeri ca nu fac asa cum scrie in carte si de aia nu doarme ca alti copii si nu mananca ca alti copii . Incepeam sa tremur inainte de orice masa, fructe, legume cereale, ce-o fi fost acolo. Plangeam cand vedeam ca vine seara si eu am de lucru si ea nu vrea sa doarma. Pentru ca nu puteam sa controlez cat mananca, cat doarme... Abia cand am lasat-o mai moale cu pretentiile de perfectiune a fost mai bine.


Ei si acuma sa va spun cum vad eu parinteala. Poate foloseste cuiva, poate se potriveste cuiva. Nu e cu titlu de lege, e ceea ce am facut eu.
Eu cred ca nevoia de control si perfectiune se manifesta si prin metoda Ferber si prin excesul de bio si saritul in sus la cel mai mic plans. Sa va spun ce cred despre saritul in sus:
Niciodata nu mi-am lasat copiii sa planga neconsolati, dar de cand nu i-am mai simtit bebelusi (la mine s-a intamplat cam pe la 2 ani ai Sofiei si pe la 2 ani si jumatate la Ghe) nu am mai incercat sa ii fac sa inceteze si gata dandu-le obiectul dorit, ci mai degraba i-am tinut in brate sa-si manifeste frustarea si sa trecem peste.
Sar in sus la motive emotionale insa. Mi se pare mai grav ca plange ca Alba ca Zapada n-are casa (Ghe e ala) decat daca plange ca nu are masinuta din vitrina sau abtipildurile. Pentru ca plansul dupa obiecte trebuie consumat cu ei alaturi, si dupa investigat ce sta in spatele lacrimilor. Uneori e doar obiectul, case closed. Alteori e ceva ce s-a intamplat la gradinita sau la scoala sau poate chiar afli ca Alba ca Zapada n-are casa si poate ca ii e frica de lipsa casei. Plansul nu e de ignorat.
La fel si obraznicia. Obraznicia ascunde chestii. De fapt, e buna, copilul are incredere sa-ti serveasca una mai nepoliticos asa, dar de ce a simtit nevoia? Eu mereu incerc sa investighez ce se intampla de fapt. Nu inseamna ca nu sanctionez imediat derapajele verbale, pentru ca le semnalez si nu le tolerez. Dar asta nu ma impedica sa nu-mi pun probleme mai adanci.
Poate ca mie imi vine foarte greu sa ii aud nemultumiti si certareti din cauza ca stiu ca nu fac destule pentru ei. Eu sunt de vina, nu ei. De exemplu, in timp ce scriu acest post, Ghe plange afara, ceva legat de sanie, iar eu nu pot sa ma duc sa il ajut pentru ca am o zi f f rea. E soare si frumos si eu nu ma simt in stare sa ies din casa.
De doi ani de zile eu sunt umbra mamei care ar trebui sa fiu.( pfiuu, nu mai plange :D)

Si atunci, cand vad femei sanatoase, in putere, capabile sa isi ingrijeasca copiii, si le vad macinate de frica si repezindu-se una la alta pe bloguri si certandu-se care metoda e mai buna pt cresterea copiiilor imi vine sa le iau si sa le tin un seminar despre bucuria de a fi sanatos si de a putea sa le rezolvi plansul cu sania si cu cearcanele de nesomn si cu bautul apei sau cu mancat doar quinoa cu hrisca si a le cumpara cei mai bio ciorapi si scutece refolosibile.
sa fie clar, Nu minimalizez problemele nimanui, pentru fiecare e importanta persoana proprie si e normal si e BINE si SANATOS sa fie asa.

Dar toate, fara exceptie, alaptatoare, nealaptatoare, working Mom, SAHM , va ingrijiti (acum) copiii mult mai bine ca mine. Aveti bunastarea lor in prim plan. Bucurati-va ca va solicita si le puteti raspunde, bucurati-va ca va puteti darui si ca nu va e teama ca daca citit o poveste in plus a doua zi tre sa zaceti in pat.
Sunt invidioasa carevasazica. Nu ma jenez sa o recunosc, pentru ca e o invidie pozitiva. Asta implica ca ma ambtionez sa redevin sanatoasa, desigur :)

Da numai ca viata e mai smechera de-atata. Eu am facut cum am simtit, am mers dupa ritmul copilului samd, si iata ca acuma nu mai fac fata sa ii secondez. Fizic.
Ma confrunt cu ceva la care nu am rezolvare. Ii vad cum cresc ca buruienile si ma doare ingrozitor. De ce? de FRICA. pentru ca boala m-a facut sa inteleg ce inseamna de fapt lipsa de control. Nu ce stiam eu dinainte ca inseamna „let go” , haha, ce glumita pare acuma. De parca nu era destul, am avut o depresie groaznica in aprilie, in care nu mai vedeam sensul, scopul, nu vroiam sa-mi vad copiii, nu vb cu sotul, nu raspundeam la telefon, la mail. Apoi, dupa ce a trecut, a ramas „doar” ca ma trezesc de dimineata si nu stiu ce zi o sa urmeze. Asta e adevarata lipsa de control, nu ca a mancat desert nonbio la gradi.
De aia predic eliberarea de controlul deplin. Lasatul mai moale. Ganditul uneori „om vedea cum ne descurcam”.
Nu ma refer aici la organizarea intima a fiecarei familii, sper ca e clar. Aia si-o stie fiecare. Ma refer la controlul total asupra copilului, care se manifesta si la biomanii si la metoda Ferber. Iar revin la „poti sa nu fi o mama perfecta”. Acolo scrie ca rutina e buna, dar uneori efectiv nu poti sa o aplici, si atunci e bine sa let go si va reveni de la sine. Nu e vina mamei. Imi pare rau ca a fost luat drept critica, nu era cazul.

Asa ca, nu va mai certati. Eu am si alaptat, am si dormit cu ei, dar asta pentru ca asa mi-a fost mai bine si uite ca nu i-a ferit de necazuri ulterioare. Uneori ma gandesc ca e singurul lucru bun pe care l-am facut pentru ei si ma felicit, e probabil singura perioada fericita din copilaria lor, acuma eu sunt o sursa de frustrare. Ei nu ma au cum ar merita sa ma aiba. Dar trebuie sa let go si sa ma impac cu asta, deocamdata, si sa sper la mai bine.
Dar ai vostri va au acolo, ingrijorate daca nu au dormit cat trebuie, daca nu au baut apa, daca au mancat ciocolata in vizita. Fiti recunoscatoare pentru asta. Multumiti pentru problemele mici. Din ele e condimentata viata. Le puteti rezolva. Si eu ma ingrijorez pt toate astea si pentru foarte multe altele si nu le pot rezolva. Nu pot pretinde nimanui sa ma inlocuiasca. Pe voi nu trebuie sa va inlocuiasca nimeni.
Aveti fericirea de a fi mame intregi pentru copiii vostri, nu o irositi cu mommy wars.

Inceput de an in familie

ne uitam la filme in grup, mai ales pentru copii :)
cand nu mai rezist le transfer pe netbook, da mi-e mila de ochii lor pe ecranu de 12.
Ghe imi adoarme in brate si ma intreaba la final daca a reusit Bastian sa salveze Fantasia, mai primeste cate un Pinocchio, cate un strumf.
A invatat sa se joace perfect jocurile de la poisson rouge.com.
Au iesit afara, Sofia foarte multe ore, Ghe doar maxim 2 e zi ca e dupa antibiotic.
In rest, sunt mare si multa si cam speriata de bombe, oricat ma dau curajoasa.
As vrea sa tin o Oshawa macar de 10 zile inainte sa plec la Viena, dar e cam greu cu oameni care mananca mancare normala in jur. Bine ca nu gatesc, dar Ghe doar cu mine mananca bine, asa ca....

povesti (cu luna) pe strada mea

Pe ultima suta

copyright : Sabina Ulubeanu

Close your eyes and dream away.

La revedere 2011.

Ce-mi doresc de la 2012

1. Sa ma fac sanatoasa
2. Sa fiu o mama mai prezenta si mai responsabila (rezolvabil prin punctul 1)
3. Sa slabesc ce m-am ingrasat de la cortizon
4. Sa fie cel mai mare mega hit festivalul Innersound.
5. Sa compun mult de tot.

Astea-s dorintele mele personale.

Pe plan mondial :)) imi doresc sa se faca Bibi sanatos, si toti copilasii din lume.
Sa imi fie familia linistita si lipsita de boli si alte incercari.
Sa fie toata lumea din lume mult mai buna, mai binevoitoare, mai ingaduitoare si cu mai multa tinuta morala.

La multi ani!!

Poveste de Craciun

Copyright Sabina Ulubeanu

Ce inseamna pentru mine doctoratul

Desigur, e un titlu onorant, pentru care am muncit, la care am aspirat dintotdeauna, in sensul ca am urmarit sa imi dezvolt ideile pe care le-am avut inca de la inceputul studiilor. iar ele s-au cristalizat, apoi s-au nuantat si s-au rafinat de-a lungul vremii.

Insa mai mult decat atat, e o victorie morala in lupta cu viata. De aceea pentru mine finalul a fost extrem de emotionant. Cata vreme am intrat in „sustinere mode” am fost rock solid, impecabila. Dar la momentul multumirilor, toate momentele incredibil de grele prin care am trecut, combinate cu solemnitatea momentului, m-au coplesit.
Sigur ca e placut sa ma alint un pic, sa ma scald in supa suficientei de sine :) , dar am fost extrem de mandra de mine si de ceea ce am realizat. Nu profesional, asta era de la sine inteles si nu am avut dubii (majore :D), dar pe plan uman.
Asta imi da multa incredere in viitor.

Cata vreme ai facut niste punctii de maduva, niste chimioterapii, peste 750 de zile de cortizoane , ai mai crescut copiii, ai compus, ai fotografiat, cu expunere publica, si ai terminat un doctorat summa cum laudae, nimic nu te poate dobori.

Doamna doctor

Sa veniti sa va dau compensate, da? :)

Iarna by Sofia

Sofia va roaga sa dati Sms la 848- 2 euro pentru Bibi si spune ca ar scoate la licitatie pictura, insa trebuie sa o puna la panoul scolii.

Inca odata Bibi

Si da, am sa sufoc auditoriul cu Bibi, pana se strang toti banii.
Nu uiotati de Sms si nr de Romtelecom. Au mai ramas doar 5 zile, cu tot cu asta.
Mai pun si 50 de semne de carte de vanzare la talciocul de pe 17.
mai sunt calendarele si pozele lui Cornel.
Cadouri deosebite pt cei dragi ai vostri.

O saptamana foarte importanta

E sapatamana cand Bibi ar putea aduna toti banii.
Preluati si voi bannerele, de la Criticomamica

Scrolldown si le gasiti.

*De pe 10 pana pe 16 decembrie, printr-un SMS la 848 (numar valabil in retelele Vodafone, Orange si Cosmote) se doneaza 2 euro;

*la Romtelecom, tot intre 10-16 decembrie, puteti dona:

0 900 900 301- 10 euro/apel
0 900 900 303 – 3 euro/apel
0 900 900 305 – 5 euro/apel
*Nu se percepe TVA.

Bibi Reminder

Avem SMS: 848, 2 euro, intre 10 si 16 decembrie.
amanunte : viatacudba.blogspot.com

Avem fotografiile lui Cornel.

Avem calendare de vanzare cu fotografiile mele. Au sosit si arata f f bine.

mai aveti 2 zile in care sa comandati calendare cu imaginile voastre preferate, iar 20% din incasari merg la Bibi.



Avem Talcioc Urban.

Acolo unde voi fi si eu prezenta, in persoana sau cel putin prin reprezentanti. Si anume prin 50 de semne de carte cu fotografiile mele, care vor costa 10 lei bucata.
Am preluat ideea de la Raluca, cu bratarile statement.
asa arata semnele de carte:



In rest, sunt cam depresiva si ingrijorata, am dizertatia pe 20 decembrie, nu am cu ce sa ma imbrac, m-am ingrasat vara asta infiorator, imi vine sa sparg oglinzile si nu mi-am scris prezentarea. Adica schita, ca nu sunt genu sa invete comentarii pe dinafara.

Dar sigur mi-ar creste moralul daca s-ar cumpara cele de mai sus.

Music for Bibi

Aveam 18 ani. Si nu eram trista.

Amintiri care-i pot salva Viața lui Bibi

Updates despre vânzări în josul textului.

Bogdana scrie pe blogul ei despre normalitatea în care ar trebui să ne situăm. Aceea de a dărui celor care au nevoie. Despre faptul că nu e nimic extraordinar în asta. Și are dreptate.
Din fericire, campania pentru Bibi a scos ce mai frumos din mulți oameni, iar asta nu poate fi decât minunat. Am fost martoră la cum s-au strâns 1770 de lei în 24 de ore. Pentru că nu am reușit să mă implic până acum, am avut senzația că asist la un miracol. Care m-a stors de energie în primă fază. timp de doua zile am intrat în gaura mea neagră, dar odată euforia consumată, am simțit un val de energie bună, caldă, benefică.
Și pentru că fotografiile s-au dat atât de repede (și mai avem înca două la vânzare, nu uitați!), m-am hotărât să mai scot la vânzare, într-o altă formulă.
Pentru asta, am apelat la bunii mei prieteni, http://calendare.yshop.ro/. La ei am făcut calendare pentru familie, cu poze ale copiilor. La ei mi-am printat teza de doctorat, ceea ce a fost absolut salvator, din foarte multe puncte de vedere, calitate, preț, stres, drumuri, am primit mereu ajutorul necesar, am primit totul la timp, acasă, mi-au fost suportate toate ideile de artistă zăpăcită și au fost rezolvate cu profesionalism desăvârșit.
Așa că nu am ezitat să le povestesc despre Bibi și vânzarea de fotografii, cu ideea unor calendare artistice care să îi fie dedicate. Răspunsul a fost prompt: da, le facem!
Mai mult decât atât, 20 % din încasările la comenzile de calendare familiale venite până pe 9 decembrie vor fi donate în contul lui Bibi.
Așa că, dacă vă doriți mai multe dintr fotografiile mele, acum e momentul. Le puteți vedea mai jos. .
Și dacă vreți să faceți un cadou special bunicilor, unchilor, mătușilor, le puteți oferi un calendar cu fotografiile copiiilor voștri, iar 20% din ceea ce plătiți va merge la Bibi, ca să crească mare.

Update. Unul vândut- 100 Euro. Am primit deja factura.

Frumosul, pentru Bibi

Trebuie sa vă spun că nu m-am așteptat să se vândă atât de repede fotografiile. Sunt extrem de fericită pentru asta și îmi reînnoiește certitudinea că oamenii sunt buni și vibrează la frumos, doar că uneori le trebuie un impuls din exterior. De fap, nouă, tuturor. Se ivește uneori câte ceva care ne răscolește, din motive pe care poate nici nu le intuim, dar e firesc așa, să rezonăm diferențiat.
Ceea ce nu am avut curajul să fac, e să bat la ușile (virtuale- ale) oamenilor să ii conving să facă același efort ca mine. Însă exista cineva în care am avut deplină încredere, un om deosebit, la care, atunci când mă gândesc, îl văd alături de familia sa minunată, îi simt cum emană toți trei bucurie, bunătate, iubire și compasiune sinceră, pură. Au fost alături de mine în toate încercările. Mi-au scris încurajări fără sa-i solicit, m-au înveselit, luat la fotografiat, ajutat și susținut fie numai cu câte o vorbă amuzantă la momentul potrivit sau o poză cu minunea mică.
Așa că nu-i de mirare că am îndrăznit să solicit jumătatea masculină a familiei, un fotograf cu totul și cu totul special, pentru imagini frumoase, de vânzare. Pentru Bibi. Mi le-a dat fără să clipească. Așa că mulțumim, Cornel Brad! Cornel are o dipsonibilitate uimitoare în a relaționa cu oamenii și în a suprinde cu îndrăzneală situații pe care nu oricine ar avea curajul să le imortalizeze. Iar la o analiză atentă (dar nu prețioasă-arogantă), eu una mereu descopăr, dincolo de ineditul situațiilor în sine, un ceva specific DOAR acelei fotografii, o nuanță foarte fină, dar totuși extrem de pregnantă care universalizează un sentiment profund uman și foarte acut descris.
La concret acum:
Prețul e fix: 150 de euro. Printul e realizat în condiții deosebite și voi pune dimensiunile în josul imaginilor.
Dupa ce dovada plății în contul lui Bibi vine la mine sau la Bogdana, o trimit la Cornel, care se va întâlni cu cumpărătorul sau dacă e cazul, va trimite fotografia în străinătate, caz în care o va înrăma corespunzător expediției (caserat cu passepartout), la dorința cumpărătorului.

Dimensiuni: 20/20 cm


Sper să-și găsească foarte repede proprietarii :) Poate fi și un f frumos și original dar de Crăciun pentru prietenii voștri.
Și încă odată, banii suntru Bibi. Sunt foarte , foarte puțini față de câți îi trebuie ca să se facă mare.

Updates

S-au rezervat aproape toate pozele, V-a mai ramas doar cea AN verticala.
Pretul ei este 150 de euro, e in format mare, inramata cu geam. O sa o masor mai incolo, aveam dimensiunile undeva dar nu le gasesc acuma. In orice caz, e MARE :P
Banii merg direct in contul lui Bibi, apoi copie dupa OP la mine sau la Bogdana si noi stabilim detaliile ca sa intrati in posesia fotografiei.

Scrisoare deschisă

În josul textului voi face niste updates.

Se împlinesc astăzi, 26 noiembrie 2011, doi ani de la momentul care mi-a schimbat definitiv cursul vieții. Nu, nu sărbatoresc și nici nu-mi place să-mi hranesc mintea cu propria-mi nefericire, de altfel, nefericită în acest moment nu mă simt. Nici nu aș fi scris despre asta în mod special. Dar am un motiv întemeiat pe care îți veți afla dacă parcurgeți acest text.

Boala m-a izbit tocmai în momentul în care planurile mele de viitor erau foarte bine așezate. Împlinisem 30 de ani, renovasem apartamentul, fetița intrase la școală, băiețelul avea doi ani și dependența lui de mine se estompa, aveam post la o Universitate, scriam pe două bloguri, unul personal, altul muzical, urma să fac școala de șoferi și să îmi scriu teza de doctorat. După ce aveam să fi terminat cu toate astea, mi-aș fi văzut liniștită de familie, compoziție și fotografie. Eram, în orice, caz, un om foarte împlinit pentru vârsta asta, care nu mai sperie pe nimeni și nu mai e considerată un prag al maturității. Cele mai importante aspecte erau rezolvate și urma o viață plină, obositoare, dar frumoasă.

În loc de asta, pe 26 noiembrie 2009, la sfatul dr. Mirjam Bercovici și trimisă de ea, am urcat cu eforturi supraomenești 6 etaje la Fundeni, pentru că liftul e „doar pentru urgențe”, ca să aflu de ce sunt galbenă și nu pot nici sa respir fără să obosesc, pentru că hemoglobina mi-a scăzut la 5, că am tensiune 15 și pulsul 140, că puteam să mor în orice clipă și ca sunt suspectă de leucemie.

Nu aveam buletinul la mine, exact în acea zi contractele la telefonia mobilă expirau, așa că foloseam o cartelă de pe care sunam pe fixul de acasă, abia mergeam și eram SINGURĂ în ditamai spitalul. Nu mai înțelegeam ce se petrece în jurul meu, țin minte doar că am fost condusă la altă secție, unde m-a primit o asistentă care mi-a cerut datele de identificare și m-a înțepat încă de un milion de ori. Apoi a venit doctorița care a început să planifice niște evenimente îngrozitoare: vorbea despre transfuzii și despre cum nu mi se găsește sânge că am grupa rară, puncție de măduvă, internare, leucemie, limfom, lupus, anemie, iar nu mai înțelegeam nimic și vroiam acasă.

Ca să nu mai lungim povestea, într-un final am primit și diagnosticul, anemie hemolitică autoimună, au urmat spitalizarea, transfuziile și de atunci o luptă continuă cu boala și mai ales o luptă continuă cu singurul tratament care mă ține în viață, adica medicamentele pe bază de cortizon. Am făcut și un fel de chimioterapie cu Rituximab, la Viena desigur, unde merg foarte des, pentru că în România nu e încă aprobat de asigurări pentru boala mea, urmează să fac și o splenectomie, sperăm să rezolve parte din problemă, știut fiind faptul că anemiile hemolitice răspund mult mai prost la splenectomii decât trombocitopeniile (iar cele din urma acționează mult mai perfid, pe nesimțite, fiind extrem de periculoase)

Într timp, m-am prefăcut că totul e în ordine. Am compus, am fotografiat, mi-am crescut copiii, mi-am scris doctoratul, am avut concerte, expoziții, am planificat la ideea prietenei mele compozitoare un festival. Exact ce aș fi făcut și fără boală. Nu vreți să știți însă cât mă costă, interior și exterior, aceasta mimare a normalității. Și totuși, am o viață. Mai mult sau mai puțin bună, eu încă trăiesc și încă fac planuri. Nu știu cât va dura. Nu știu când primesc următoarea lovitură, nu știu când vine următoarea recădere. Dar am avut, mulțumesc lui Dumnezeu, măcar 30 de ani în care am putut să mă construiesc pe mine însămi, în așa fel încât să pot oarecum merge mai departe.

Iar aici ajungem la punctul cel mai important al scrisorii mele. Sunt mamă, soție, artistă. Și sunt bătăioasă și încăpățânată. Și hipersensibilă. Așa că atunci când am văzut pentru prima dată pe bloguri cazul lui Bibi, mi-a făcut foarte rău. Tudor Daniel, zis Bibi, are anemie aplastică în forma ei cea mai rară, DBA. Sunt numai 600 de cazuri în toată lumea. Asta înseamnă ca e pe cortizon ca mine, că face transfuzii ca mine, dar că măduva lui NU produce celulele roșii, ca la mine. Și asta de când s-a nascut!!!

Și mi-am dat seama că la așa ceva nu mă pot gândi. E înfiorător, dar nu am energie să fac ceva în plus. Trebuie să mă fac sănătoasă. Treceam și printr-o depresie atunci, medicamentoasă, nu cred că mă poate cineva condamna pentru indiferență. Pentru că nu indiferență a fost, ci dimpotrivă, o mult prea intensă empatie.

Recitiți primele paragrafe ale scrisorii mele, iar apoi gândiți-vă că în locul femeii de 30 de ani e un bebeluș. Amplificați corespunzător frica, starea de rău fizic, pericolul, durerea, disperarea, necunoscutul. Apoi dublați rezultatul cu trăirile părinților acestui copilaș. Nu cred că e ceva ce puteți mai mult de o secundă imagina. Nu cred că se poate înțelege dacă nu ai fost acolo. Nici măcar eu nu pot să înțeleg pe deplin, pentru că eu am trăit cei 30 de ani (sună deodată mult, așa-i?), pe când Bibi are abia un an și cinci luni. Și doar o operație lungă și grea, un transplant de măduvă în Israel, îl poate ajuta să vă scrie peste 30 de ani o scrisoare asemănătoare. Iar pentru operație îi trebuie încă 140.000 euro.

M-am decis așadar să fac ceva. Să nu las să treacă pe lângă mine această avalanșă de stări. Pentru Bibi există o acțiune foarte frumoasă, a Bogdanei Dobre. M-am gândit să donez și eu ceva, dar ce? Ce ar aș putea da astfel încât să nu fiu judecată că o fac în interes propriu? Mi-am dat seama apoi că nu contează cum judecă unul sau altul. Drept pentru care am să donez din fotografiile mele, făcute după ce am fost diagnosticată. Voi reveni cu amănuntele pragmatice, vreau acum doar să spun că sunt fotografii grele, făcute cu patos, pentru ca măcar sufletul să îmi devină mai ușor. Și vreau să valorific consumul intens al realizării lor. M-au ajutat pe mine să îmi mențin speranța. E momentul să o dau mai departe.

Dacă nu doriți să cumpărați ceva, ci doar să îl ajutați pe Bibi să crească mare, puteți dona direct în conturile lui: LEI: RO24 BTRL 0140 1201 N396 55XX Banca Transilvania Titular cont: Filip Bogdan-Liviu CNP 1660903133678

Pe pagina lui găsiți conturile în euro și Paypal.

http://viatacudba.blogspot.com/

Am să vă rog să difuzați scrisoarea mea, să o dați mai departe. E mărturia unui om care a cunoscut infernul și care face o vizită acolo periodic. Nu mă jenez de această expunere publică. Nu am nimic de ascuns, e o poveste de viață ca atâtea altele. Mai ales că eu sunt dintre cei norocoși. Norocoasă să fi trăit 30 de ani sănătoși, să fi putut compune muzică, să fi putut fotografia, să am un soț și copii extraordinari, să fi pășit în viața adevărată de foarte tânără. Iar toate trăirile extreme mi-au dat consistență și mi-au întărit creația.

Și dacă un miligram din greutatea ce o poartă în suflet părinții lui Bibi s-ar putea evapora prin mărturia mea, atunci ea nu e zadarnică. Aș putea să închei cu sloganurile, perfect adevărate de altfel, Nu fiți indiferenți. Nu știți ce fericiți sunteți că aveți sănătate și variațiuni pe aceeași temă. În loc de asta, eu vă reamintesc altceva: viața, deși ne-o facem frumoasă și trebuie să o trăim cu bucurie, e foarte grea pentru toată lumea, fără excepție. Și te lovește atunci când nu te aștepți. Nimeni nu e scutit de probleme mai devreme sau mai târziu. Dar la Bibi este MULT prea devreme. Și e MULT prea grea.

Haideți să îl ajutăm să se facă bine. Și să se confrunte apoi doar cu normalitatea vieții.

Update 1. S-a rezervat fotografia nr 4, cu fetita pe rosu, pret 300 RON.

Update 2. S-au dat toate fotografiile. 50 Euro, 75 Euro, 100 USD, 150 EURO.

I am crazy

Ce face un om normal la cap cand face o recadere nasoala la o boala dubioasa?
Desigur, isi scrie doctoratul si organizeaza un festival !

Asadar, e oficial.
InnerSound , Festival de arte contemporane.
Bucuresti, 28-30 august 2012, Muzeul Taranului Roman, Bucuresti.

avem FB:
https://www.facebook.com/InnerSoundFestival/

si avem o descriere sintetica aici:
http://no14plusminus.ro/2011/11/25/innersound-new-arts-festival/

acum, pot sa ma odihnesc 2 zile.
Ca dupa aia o iau de la capat.

Rezumatul rezumatului -finished!

Teza de doctorat „Funcția memoriei în construcția timpului muzical” investighează procesele temporale și de memorie - structurile tari ale materiei ideatice utilizate de toate artele- din timpul compunerii, interpretării și receptării muzicii de tip european. Studiul memoriei din perspectivă istorică a relevat importanța criteriului pregnanței și efortului rememorării ideii, sentimentului, materiei sonore, regăsite în concepțiile multor filosofi.
Analiza tipurilor de timp ce intră în componența unei lucrări a dus la concluzia că în fiecare compunere, interpretare și receptare a muzicii are loc o veritabilă polifonie de timpuri. Mai multe tipuri de timp (newtonian, bergsonian, relativitate, circular, în spirală și altele) se pot regăsi într-o singură lucrare, în proporții diferite. Conceptul de polifonia timpurilor se referă și faptul că prezentul și trecutul se suprapun în puncte nodale ale compozițiilor, determinând cursul acesteia. S-au cercetat grafismul muzical și temporalitatea partiturilor grafice, punându-se, în premieră , muzica în relație cu arta fotografică. S-a observat că, similar actului muzical, memoria ierarhizează obiectele imaginii în funcție de pregnanța lor, organizându-le în timp. Acest fenomen a fost demonstrat și prin creația proprie, muzicală și vizuală.

Copyright: Sabina Ulubeanu.

Toamna vieneza in viziunea Sofiei

De la Viena

E frig tare, si vant si ploua. dar pt Sofia e de vis.
pacat ca are parte si de spitale. N-o prea consoleaza ca e cel mai grozav din Europa, daca are de asteptat.
In concluzie, o sa ma iubiti si daca incep sa extrag chestii din mine, nu?
Joi fac vaccinurile.
peste o saptamana venim acasa.
Imi sustin dizertatia la doctorat, si dupa Anu nou candva actionam.

incepem sa exageram

programul fetitei mele devine absolut nebunesc.
Trebuie sa ma gandesc la optimizari. Daca as fi sanatoasa, ar fi simplu, dar eu NU sunt si nu o pot ajuta. Singura nu are cum sa faca fata.
Pana le gasesc, va las aici o maxima care mi s-a revelat in dimineata asta:
In copilarie, copilul are o singura treaba: sa afle cine e. ATAT.