20 mai 2012

Catalina Ponor

Update. Eu nu mai iau cortizon, Catalina a luat prima medalie la Olimpiada, bronzul la echipe. Tinem pumnii la finale si ne pregatim de lectii :)) !

Pentru cei care nu știu, nu fumez, de niciunele :D,  nu beau, ma droghez doar cu cortizon din cauza bolii...dar în afara de cafea, nu am niciun viciu des întâlnit.
Cum suma lor trebuie sa fie constantă, iata, mărturisesc. Gimnastica artistică.
Ma uit la gimnastică dintotdeauna,  de la câțiva anișori. Prima amintire clara cu o anume gimnastă a fost cu Aurelia Dobre, când a câștigat titlul individual la Rotterdam. Avea doar 15 ani și am desenat-o luni în șir pe podium. Începusem deja pianul și toată strădania acestor fete mă făcea să empatizez cu ele, cu toate că gimnastica e mult mai dificilă fizic și infinit mai riscantă decât muzica...însă unele asemănări existau:  studiul zilnic, sacrificarea multor ore de joacă, emoția performanței în direct, scena sau podiumul, dar, mai ales, voința și pasiunea din fragedă copilărie pentru un domeniu deosebit.
Am urmărit zeci de campionate mondiale, europene, am văzut Olimpiadele, nu am să uit momentul Sydney, cu România pe locul 1 și cu cele 3 fete pe podium, am plâns de bucurie și de ciuda ulterior, cînd i-au retras medalia Andreei Răducan.

A urmat o scurtă perioadă când nu am fost la curent cu gimnastica, aveam 23 de ani, eram anul 5, urmam masterul și Sofia era mică mică, bebeluș. În 2003 nu aveam TV la Bușteni, și nici nu se difiuza ceva online, așa că am ratat Mondialele. Am citit însă în ziar, pentru prima dată, numele Cătălinei Ponor, ce luase argintul la bârnă și sol.
 În anul următor, eram la mare în timpul finalelor pe aparate. Era seara târziu și Sofia avea febra mare. Erau niște canini buclucași, dar nu aveam de unde să știm. Am făcut cu rândul cu soțul meu ... ca să pot vedea măcar fetele noastre. (Soțul nu e mare pasionat de gimnastică, dar are amintiri comune cu domn Belu din..armată :)) S-a dovedit că amândoi au devenit excelenți pedagogi, unul pregătind elevi pentru Conservator în vremurile în care era un singur loc la Compoziție și doua la pian, iar ai lui intrau cu 10, fiind acum celebri în toată lumea, iar celălalt devenind cu perseverență și tact cel mai grozav antrenor de pe planetă. Pe bune, e și în Cartea Recordurilor )
Revenind, deși mă simțeam mamă rea, am urmărit jumătate din finala de la bârnă, și după ce Sof a adormit, toată de la sol. Cătălina m-a lăsat cu gura căscată. O carismă și o siguranță ieșite din comun.
Anii au trecut, Cătălina a mai luat o droaie de medalii, s-a retras, gimnastica românească a intrat într-un con de umbră, devastată de accidentări, au existat și rezultate, dar codurile se schimbau, dificultatea creștea, fetele nu țineau mereu pasul, pentru că, deși tare talentate, se luptau cu fracturile și rupturile musculare....
Momentul 2010 a fost cel în care Cătălina a revenit la antrenamente. S-a pregătit intens, și-a recuperat dificultatea pe 3 aparate, le-a împins pe fete ca un motor puternic pe repede înainte.
Mondialul din 2011 a fost un moment greu, Cătălina e obișnuită cu medaliile. Acela a fost momentul când ne-am apropiat, ma simțeam, din nou, foarte empatică, amândouă avusesem un 2011 plin de lupte grele. Eu cu recăderile anemiei hemolitice, cortizonul, near death experiences, hotărârea de a scrie doctoratul, și m-am regăsit în lupta ei pentru podium, pentru performanță, pentru echipă. I-am scris cu sinceritate asta și așa s-a produs un declick între noi. Pentru că făceam lucruri în aparență imposibile,  ne forțam limitele fizice, fiecare din alte motive,  desigur,  în domenii diferite, dar care cer dedicație totală. Apoi, m-am apropiat de ea și pentru că  nu se ferește să se exprime, să răbufnească, să se enerveze, e liberă și asta o face atât de simpatică publicului :) După care se reîntoarce răcorită în sala de antrenament și uimește un mapamond întreg. Vă spun ceva,  ce face Cătălina nu e doar muncă și talent. Fără cap și autocontrol nu ar fi ajuns nicăieri. Ce să mai vorbim, eram determinată să o cunosc!
Însă la mine abia urmau splenectomia în martie, recuperarea, sevrajul scăderii dozei...cum era să-mi iau bilet la Europene. 
Și minunea s-a produs! Recuperarea mea a mers mult mai bine decât prevăzusem, iar un baiat foarte amabil de pe forumul de gimnatiscă n-a mai putut, din păcate, merge. Prietena mea cea mai bună stă la 20 de minute cu mașina de locul unde s-au ținut Campionatele și a insistat cu ardoare să vin să o vizitez. Așa că, la mai puțin de 24 de ore de la anunțul forumistului :), aveam biletul de avion deja.  Bruxelles, here I come!
Evenimentul a fost absolut magnific. Junioarele sunt atât de drăgălașe, lupta pentru individual a fost tare strânsă, noi, fanii, eram în delir. Ne-am întristat pentru foarte talentata Ștefi Stănilă, am încurajat-o pe Andreea Munteanu până când a ajuns pe podium. Prima zi trecuse cu bine. A urmat marea finală pe echipe. Și să o văd pe Cătălina. Care a fost senzațională. Poate că i-ați urmărit exercițiile. Sunt doar vârful icebergului!  Cătălina împreună cu Sandra au ținut dpdv moral în spate echipa. Au gravitat în jurul fetelor mai mici, le-au impulsionat, încurajat, consolat, șters lacrimile (mai mult sau mai puțin metaforice), ridicat privirea, influențat atitudinea. La final, cele două mai experimentate s-au strâns în brațe  cu bucurie. Noi eram în delir, iar fetele și antrenorii au apreciat formidabila galerie prezentă în sala de concurs. 
Cătălina începuse să se simtă acasă. Pentru Cătălina Ponor, acasă e pe prima treaptă a podiumului. Așa că a repetat-o la bârnă și a luat și argintul la sol. În total, Imnul României a răsunat de 4 ori. Și de 3 ori într-o singură zi. 
De ce sunt atât de impresionată de aceste fete și așa de emoționată de fanii care merg la competiții și au învățat codul de punctaj și numele elementelor? Pentru că reprezintă un ideal. Idealul performanței obținută strict prin muncă și dedicație, în afară de talent și inteligență. Pentru că noi, fanii, am fost alături de ele și când se întorceau fără medalie,  nu ca restul presei care le bagă în seamă doar la reușite, deși știrile despre iubitele fotbaliștilor  umplu tabloidele și chiar ziarele mai serioase. Pentru că eu cred că publicul poate iubi ce le dăm să vadă și să citească. Pentru că eu vin dintr-un domeniu foaaaarte de nișă, cel mai de nișă posibil, muzica clasică contemporană. Și știu că oamenilor le poate plăcea această muzică dacă o ascultă cu inima deschisă. La fel și aici. Publicul le poate aprecia pe aceste gimnaste de aur dacă le promovăm și le admirăm.  Iar una dintre ele este Cătălina Ponor, o fată de 24 de ani care muncește 5-7 ore pe zi în sala de antrenament ca să plângem noi cînd se ridică steagul Romîniei. Spre deosebire de colegele ei foarte tinere, care au de demonstrat ceva, cum e firesc la debutul oricărei cariere,  Cătălina nu muncește pentru faimă personală, glorie sau bani. Le are deja din 2004. Ci din pasiune, pentru că urmărește un ideal nespus de frumos. Asta a simțit toată lumea la Bruxelles și se va simți și la Londra. E imposibil să nu te cutremure, să nu te mobilizeze un asemenea act de...altruism până la urmă. Cred că înțelegeți la ce mă refer.
Cătălina și cu mine avem o înțelegere făcută mai în glumă mai în serios pe care, dacă ne ajută Dumnezeu pe amîndouă, eu să fiu sănătoasă și ea să se întoarcă victorioasă,  o putem pune în practică dupa Olimpiadă.  Eu una chiar aș vrea să se materializeze, știe ea despre ce e vorba, nu dau detalii :)  Până atunci, îi țin pumnii, o lăsăm în pace să se antreneze, o rog frumos să pupe din partea mea și pe celalte fete scumpe și le urăm cu toții mult, mult succes la Olimpiadă. Cum zicea Cătălina, cu dreptul înainte !!

  Cătălina înainte de finala la bârnă


În finala pe echipe

 Ajutând fetele la paralele

 la final, înconjurată de vampiri energetici :)

Când vorbește Cătălina, toate fetele ascultă. Mai puțin Didi Bulimar, visătoare :)



19 mai 2012

Concert Alb Negru

Va invit cu drag ! In cadrul SIMN 2012 (Saptamana Internationala a Muzicii Noi):

“Supercalifragilisticexpia lidocious” în ambient ArtDetox. Seară în alb-negru: dress code !!!
Expoziţie de fotografie Sabina Ulubeanu

Concert alb negru.
În program:
Sabina Ulubeanu - Composer's Spleen
Cristian Bence-Muk – Meditaţiile unui fagot singuratic
Şerban Marcu - Cinci studii pentru clarinet solo
Sabina Ulubeanu - Vers le Ciel
Ciprian Pop – Klarinetix
Răzvan Metea – Schizo Folk

Interpretează: Ana Chifu (flaut), Bogdan Popa (violoncel), Laurenţiu Darie (fagot), Răzvan Poptean (clarinet)




 

16 mai 2012

Exista speranta

Romania inca mai are talente care rezista ca niste flori miraculoase in desert. Inspiratie pentru noi toti. Va urma un post mai lung despre experienta acestor Campionate Europene, ce pot sa spun cu siguranta este insa ca... mai vreaaaaau! :)
Diana Chelaru, incurajand fetele la sarituri. 

Doua campioane olimpice. Sandra Izbasa si Catalina Ponor 

Sandra dupa saritura.

9 mai 2012

desen cu adresa

Azi m-am intalnit cu doamna tanara, frumoasa, relaxata si foarte eficienta :) care cand a apucat sa spuna ceva, nu se lasa pana nu o si face.Fetita mea a desenat ceva pentru fetita  ei:), recunoasteti personajele?




L-am scanat aiurea, in graba, sa il am amintire. Nu-i nimic, asa doar proprietara de drept are originalul:))))

7 mai 2012

Conversatie

In lift, de la gradinita.
 -Mama, apasssa tu pe doi.
-Dar daca apas pe asta ce-ar fi?
-Tei
-Si pe asta? Sampte (:D)
-Da asta?
-Zece, da nu ma mai intieba, ce , tu nu stii cifeue?

5 mai 2012

Sabina din Japonia

Care ne incanta de vreme buna cu povestile din Tara Soarelui Rasare si cu scrisul ei din ce in ce mai intens. E delicata si speciala.



copyright : Sabina Ulubeanu

4 mai 2012

un desen si o concluzie

„Concursul” din ultimele saptamani s-a incheiat. Am pus ghilimelele pentru ca, asa cum m-am asteptat, au fost putine participante, insa , eu aveam un 20% ca nu va scrie nimeni :) De ce? pentru ca stiam ca a scrie despre relatia cu altcineva te obliga sa fii foarte sincer cu tine si sa sapi adanc. Tot despre tine scrii in final. Si asta nu e usor.
 La final, am ales ca toata lumea sa fie premianta, in primul rand referindu-ma la muzica de Bach.
Motivele?
Mihaela a fost prima. Si a avut constructia cea mai inedita si cea mai jucausa dintre toate. La fel cum scrie ea de obicei.Imi place ca nu a avut nevoie de epitete ca sa-si descrie starile.  In plus, bineinteles ca m-a impresionat pana la lacrimi.
Apoi a venit A, pe care as ruga-o sa se prezinta si sa-mi lase o adresa de email. La ea am apreciat , pe langa multre altele, in primul rand curajul de a scrie despre mine fara sa fi interactionat niciodata. Eu nu stiu daca as fi putut! M-a bucurat imens articolul ei.
 Carla a scris sincer si emotionant despre transformarea ei prin legatura cu mine.Nu a fost mare scofala influenta mea,  doar asta facem toti! Ne transformam prin oamenii pe care ii cunoastem. Toti datoram ceea ce suntem interactiunii cu cei din jurul nostru. Insa nu ne oprim mereu sa analizam lucrul acesta, asa ca articolul Carlei este de pus in rama pt a sta sa ne gandim la oamenii din viata noastra.
Sultana Bogdana primeste premiul pentru breaking news and we look alike :)) Doua artiste in mame in blogosfera, normal ca ne-am legat, mai ales cu atatea cunostinte comune. Dar mi-a spus lucruri pe care nici macar nu le banuiam, si asta m-a inveselit peste masura:) A doua jumatate a textului Bogdanei m-a facut din nou sa vars lacrimi, pe cuvant, mai fetelor :))
De Andra ma leaga acuma pe viata ceva:  Filip si cu mine impartim ziua de nastere. How cool is that :))
Andra e unul dintre oamenii puri si frumosi care nu se tem de schimbari, care a invatat sa ia fiecare zi asa cum vine si din postarile razbate o bucurie nemaipomenita, asa fost si articolul asta, care nu m-a facut sa plang,(in sfarsit!! :D) ,ci sa zambesc dulce si tamp la monitor :)) si care fost f sincer si a cuprins si „nu-mi placea de ea”, Yay :))
Apoi, asa cum eram eu vesela si usoara, a mai scris si Bogdana Dobre ca sa ma umple la loc de lacrimi. De Bogdana ma leaga si actiunea pentru Bibi, toate mesajele si mailurile nebunesti schimbate din 10 in 10 minute atunci, telefoanele pentru Pecha Kucha cand ne incurajam una pe alta pe rand (sunt varza, ba eu sunt varza:D) si nu credeam sa mai simta nevoia sa mai scrie ceva in plus despre mine, in fond, stiam ce gandim una despre alta. A scris, cu rugamintea sa fie in afara concursului, si a facut-o cu mare intensitate, asa cum e ea, cum o stim.

Acestea fiind zise, mai ramane de mentionat ca cei eligibili pentru testare sunt Sultana Bogdana, Andra si Mihaela si poate A, dar nu stiu ce copilas are, cat de mare, in ce oras e samd.
E posibil sa o rezolvam cumva, cu Mihaela si Bogdana e f simplu, cu restul nu stiu :) Dar ramanem in legatura.
Ma bucur ca nu a scris mult lume din acest motiv, al premiilor care necesita face to face.
In rest, toate doamnele acestea minunate il merita pe Bach.

 Era sa uit, doamnelor si domnilor, Vaza cu liliac, de Sofia Ulubeanu.



PS. Nu stiu ce are blogger cu mine. Acuma mi-a decolorat toate linkurile, unde-i verdele meu frumos :((

2 mai 2012

Cv de mamă artistă




De fiecare dată când se ivește un eveniment artistic proeminent, fie el concert sau expoziție, organizatorii mă roagă să le trimit un memoriu de activitate cu „cele mai importante date”. Iar eu, invariabil, trebuie să mint. Să omit cele mai relevante creații pentru mine, pentru că nu sunt atât de importante pentru marele public. Și anume, nu se obișnuiește ca în cele câteva rânduri care apar în programul de sală să declar ce mă definește în primul rând: sunt mamă pentru doi copii extraordinari : Sofia și Gheorghe. În rândurile următoare veți putea afla de ce ei m-au ajutat să fiu ceea ce sunt: o mamă artistă, și nu o artistă mamă.
Pe Sofia am născut-o când aveam 23 de ani. Eram studentă în anul cinci la Compoziție și tare speriată de viitor. Credeam că tinerețea e de vină, dar  mi-am dat seama ulterior că orice mamă la primul copil se simte la fel. Avantajul de a fi o mamă atât de fragedă (pentru zilele noastre, desigur) a fost acela că am putut evolua împreună și că nu reușisem să îmi formez niciun fel de prejudecăți despre cum se cresc copiii. Dimpotrivă, Sofia m-a învățat aproape tot ce știu acum: să îi ascult orice semnal,  de la foamea de bebeluș –rezolvată prin alăptatul la cerere-  până la emoții, de orice fel, cele negative rezolvate cu multă răbdare și efort, cele pozitive pur și simplu prin a fi acolo, lângă ea, să ne bucurăm împreună. Toate acestea în timp ce facultatea mă solicita intens, un student în an terminal la Compoziție are de scris o lucrare mare pentru orchestră (absolvența) și  încă una  pentru licență.  În plus, mai sunt cele 10 examene semestriale. Drept pentru care, Sofia și-a început educația muzicală mai întâi intrauterin (examenele de anul patru) și apoi extrauterin, pentru ca o alăptam și învățam, sau chiar compuneam dacă nu putea să adoarmă altfel decât în brațe și studiam la pian cu ea lângă mine în coșuleț. Cu alte cuvinte, nu am îndepărtat-o ca să pot merge mai departe cu facultatea, ci am introdus-o firesc în lumea mea.
Anii au trecut, bebelușul a devenit o fetiță dinamică și foarte creativă, iar eu m-am dezvoltat artistic cu ajutorul ei, pentru că, pentru mine,  ceea ce trăiești lângă un copil nu egalează niciun fel de altă experiență.
Când Sofia a împlinit 3 ani, a început să mă roage să îi aduc neapărat un frățior sau o surioară.  Tot atunci a început să deseneze. Lucruri în aparență simple, dar extrem de adânci ca sens. De pildă, reprezentarea familiei, un desen pe care nu l-am putut păstra din cauza tăbliței magnetice, era un X maaaaaare, iar fiecare „triunghi” astfel format avea ochi și gură. Fantastic, nu-i așa? mai ales ca niciunul dintre noi, părinții ei, nu putem exprima idei prin …desen. Și cumva premonitoriu, cu cele patru X-uri.
După Craciunul anului 2006 am aflat fericita veste că familia noastră chiar se va îmbogăți cu un nou membru. Gheorghe, băiețelul dulce care ne înseninează zilele, a fost așteptat îndelung de Sofia, cele 9 luni au trecut mai greu pentru ea decât pentru mine.
Cu el, am învățat alte lecții. Cea mai importantă a fost aceea de a îmi dedica un an și câteva luni strict familiei. Fără compoziție, fără fotografie (noua mea pasiune), fără doctorat (sunt un șoarece de bibliotecă, asta e clar). Am învățat să nu mai fac nimic din mers, ci să aprofundez bucuria supei cu brocolli și piureului de mere cu avocado. Știam că viața mea artistică nu pleacă nicăieri și, mai ales, primele luni din viața unui bebeluș nu se mai întorc. Așa că le-am savurat  intens. Am recuperat ulterior, iar muzele muzicii și ale fotografiei nu m-au abandonat, ci mi-au răsplătit înmiit răbdarea.
Dacă Sofia ne uimea permanent cu noile ei desene, Gheorghe ne-a uimit cu simțul său muzical. La vârsta de un an, nu spunea decât rar mama, în schimb cânta  perfect tema din "Ah! vous dirai-je, Maman! de W.A Mozart. Cunoscută publicului larg drept Twinkle twinkle little star. Tot atunci fata noastră a început lecțiile de pian cu profesoara mea din liceu. Și desigur, studiul de acasă cu soțul meu. Au o relație specială ca de la fată la tată. Gheorghe era și este fascinat de pian. În curând va începe și el muzica, de astă dată direct cu mine, corespunzător relației speciale :).
Nu știu care va fi drumul artistic al copiiilor mei. Sofia e bună pianistă, dar nu știe cât va continua. E atrasă de tot ce înseamnă arte vizuale, chiar fotografie și film. Am ales, la sfatul unor mari pictori și sculptori, să o ajut …lăsând-o în pace! Da, se pare că desenul și pictura nu necesită lecții la vârste fragede (ea are acum 9 ani și jumătate). Nu am dorit să intre în tăvălugul manierismului și modelor, ci să se exprime liber. Astfel, neurmând niciun curs, a devenit foarte originală, iar această originalitate i-a fost răsplătită prin premii și expoziții. O mai ajut ducând-o la muzee și încerc să îi cumpăr materiale cât mai diverse, ca să poată alege. Acum, de pildă, cel mai mult îi plac pastelurile cretate. E, inconștient, într-o etapă impresionistă.  Cât despre Gheorghe, acum, la patru ani și jumătate, vrea să fie medic de inimi și să „vindece oamenii cu muzică”. Cine știe ce surpize ne rezervă viitorul.
Cum reușeste o mamă implicată în viața artistică să se ocupe de copiii ei? Răspunsul nu poate fi universal. Pot să vă spun ce fac eu. Lucrez în așa fel încât ei să nu simtă (prea mult….) că sunt neglijați. Singura excepție a fost doctoratul, unde a trebuit practic trei luni să mă închid în birou. În rest, am învățat că cele mai mărețe idei pot să apară când alăptezi sau când cureți morcovii.  Că poți deschide computerul să își descarci fotografiile și cu un copilaș cățărat în spatele tău. Că poți transcrie lucrările și dacă domnița desenează lângă tine. Secretul e să nu îi excluzi, ci să îi integrezi în lumea ta. Poate că aș fi compus și fotografiat mai mult fără copii.  Dar oare ar fi fost la fel de interesant? De intens? Sunt convinsă că pasiunea pentru artă a fost infint multiplicată de dragostea pentru copiii mei. Vă rog, lăsați-mă să îi trec în programul de sală. Fără ei, nu v-ați fi gândit să mă includeți în concert.


      _______ 
           
  Acest post a fost scris la rugămintea Ancăi Bundaru, pentru situl mamicadetoatalauda.ro. 
  Îmi  pare f rau că nu reușesc să pun bagde-ul, în niciun fel, blogger îmi face  azi în ciudă.
  Sunt f simpatice, le găsiți aici :http://www.mamicadetoatalauda.ro/badges

   Mai mult nu răzbesc :)

25 aprilie 2012

Giveaway 1.0.1

Il mai facem sau nu-l mai facem?
Nu-i nicio suparare,e dificil sa pui in scris relatia dintre doua persoane,  doar sa stiu :))
 Edit. Multumesc nespus celor care au scris deja, am primit rugamintea sa mai astept un picut. Deja ma gandesc cum sa fac sa castige toata lumea :))

23 aprilie 2012

Gheorghe. My sweet dragon fighter :)

Când era mic, Gheorghe a fost poreclit de către Diana bebe zen. Ei bine, vremurile acelea au apus demult. Gheorghe, în ciuda aparenței serafice. este un adevarat prinț războinic. Are o duioșie și finețe inegalabile, comparabile doar cu puterea și independența de care dă dovadă.
Viața nu a fost tocmai blandă cu el, de la 2 ani și un pic e în deficit de mamă, așa cum i-ar fi trebuit lui, și cu toate astea, și-a îndurat suferința cu grație și curaj. Nu a abandonat, nu a capitulat, nu s-a resemnat. Pentru că e sigur pe el și știe precis cum trebuie sa fie așezate lucrurile. Gheorghe e cavalerul neînfricat și nobil al familiei, e sursa noastră inepuizabilă de drăgălășenie și iubire, e cel mai descurcăreț copil (face și cumpăraturi de unul singur, la 4 ani și 7 luni), are o voință de fier și, chiar dacă nu are avea toate aceste calități, tot nu ar conta, succesul lui e garantat. Pentru că prințul Gheorghe este ireal de frumos, la trup și la suflet.







20 aprilie 2012

time out

M-a ravasit asa de tare vestea despre Bibi ca nu mai sunt in stare sa vorbesc despre cartonase si altele asemenea.
O sa prelungesc si termenul pt preludiile si fugile de Bach cu o saptamana, din acelasi motiv. 30 aprilie sa fie.

19 aprilie 2012

Isteria cartonaselor

Erata: nu ne trebuie 6, ne trebuie 5., Of:)
Da, cat am fost plecata , sotul i-a  cumparat Sofiei albumul cu pricina de la Mega. Si a inceput colectionarea cartonaselor.
Acuma , campania se termina la 1 mai, iar fetii ii lipsesc o droaie.
 Mi-a facut si lista:
5, 14, 16, 50, 59, 61, 62, 63, 64, 66, 67, 68, 69, 77, 78, 80, 86, ,95, 96, 104, 122, 131, 133, 134, 136, 140, 142.

Are si foarte multe dubluri:
3, 4, 7, 8, 12, 18, 19, 21, 25, 26, 27, 29, 37, 38, 42, 43, 44 , 52, 73, 74, 76, 81, 92, 98, 99, 100, 105, 108, 116, 118, 120, 123,125,127,127,130,139,141, 144.

E guma lor turbo cu surprize.  Si m-a rugat textual : dar mamicile de pe internet nu pot sa ne ajute? si le dau si eu ce le lipseste :D

15 aprilie 2012

Donau Kanal

Sunt simpatice noile unelte de postprocesare din Picasa:). Desigur, nu înlocuiesc o compoziție simțită și nici fotografiatul pe film, dar sunt bune de joacă.




Copyright : Sabina Ulubeanu

8 aprilie 2012

Give away de consolare :)

Erata. termen  nou : 30 aprilie
Pentru ca nu am luat premiul pentru cel mai bun blog de muzica,  si pentru miercuri imi iau diploma de doctorat in cadrul unei ceremonii la Conservator, m-am gandit sa fac si eu un cadou fanilor mei.
Premiul consta in imprimarile rare ale tuturor Preludiilor si Fugilor din Clavecinului bine temperat de J.S. Bach cu marele pianist Sviatoslav Richter, si intr-o testare gratuita a aptitudinilor muzicale in cazul in care cel/cea care castiga are copilas mai mare de patru ani si jumatate (sau mai multi)*
 Ce trebuie sa faceti ca sa intrati in posesia premiului?
 E simplu. 
Sa scrieti un articol pe blogul personal despre mine, cu link la concurs,  si sa imi lasati linkul postarii intr-un comentariu impreuna cu o adresa de mail. Cine nu are blog mi-l poate lasa aici.
 Concursul incepe astazi, 8 aprilie si se incheie de ziua lui Ghe, pe 23.
 Cel mai interesant/inedit/captivant articol va castiga. Nu trebuie sa fie laudativ :), nu trebuie sa aiba 10 pagini, trebuie sa atraga atentia, sa fie original si sincer si foarte bine scris.
Voi oferi si un premiu Random, ma gandesc eu ce sa fie intre timp, oricum, ceva asemanator, ceva muzical sau in legatura cu muzica.

 Cred ca merit din plin sa am placerea de a da un premiu, nu-i asa?;)))))





______________
* Eu nu fac asemenea testari in mod obisnuit. Nu ma rugati sa le fac pe bani, pentru ca nu e cazul, nu am energie, asta e singurul motiv.


26 martie 2012

25 martie 2012

Ziua 23 dupa splenectomie

Sunt din ce in ce mai galbena si pamantie si ma simt din ce in ce mai rau.
 Am un puternic sentiment de esec, desi nu e vina mea. In plus, stiam ca in cel mai bun caz operatia e o masura paleativa. As vrea doar sa aiba curaj si medicii sa-mi spuna  direct ca in fond, am o boala incurabila. As putea sa-mi pun niste chestii in ordine in loc sa imi fac sperante desarte.
 Dupa cum se vede, la mine nu e o problema de bani. E o problema de limite ale stiintei.
M-as bucura enorm sa fie doar o chestiune rezolvabila si sa imi lipseasca doar finantele. Pentru ca alea se pot solutiona, stim de la Bibi.

Insa pentru Gabriela Tudorache, diagnosticata cu o tumoare benigna pe creier, e o problema rezolvabila cu bani. Pentru ea exista certitudinea reusitei. Insa nu la noi in tara, Trebuie doar sa stranga 35000 de euro si sa mearga la Hanovra. Nici macar nu e atat de mult. E infim pentru pretul unei vieti. Si operatia ii garanteaza vindecarea.
Ajutati o mama sa isi vada copiii crescand.
Mai multe detalii pe  http://gabrielatudorache.blogspot.com/




24 martie 2012

Expozitia Sofiei de la Pelisor

Dragii mei, am primit invitatia oficiala.
 Asa ca va  astept cu drag deschiderea oficiala a expozitiei organizate pentru castigatorii Concursului national Carmen Sylva pentru tinere talente, pentru SAMBATA 31 MARTIE 2012, ORA 16:00, LA CASTELUL PELISOR.
Expozitia a fost amenajata  in Holul de Onoare.
Daca aveti drum pe Valea Prahovei, sunteti bineveniti.
Daca aveti drum ceva mai incolo, aflati ca expozitia va tine o luna intreaga.

Sofia expune cinci lucrari, deoarece are premiul 1.



23 martie 2012

Armonii si Contemporania la Roblogfest

Am  aflat de concurs de pe FB :)
Eugenia a fost tare scumpa si m-a inscris la blogul de parinti, iar Mihaela, mama leusorilor si-a pisicutei, ne-a inscris pe mine si Diana Rotaru la blog cultural si blog de muzica.
 Ca sa ne votati, trebuie sa va faceti cont pe http://roblogfest.ro/ , ceea ce intr-adevar ca dureaza vreun minut jumate, insa :
Blogurile de parinti sunt minunate, mie mi se pare ca se compara mere cu pere, le-as da premiu la absolut toate, asa ca votati-ma :)
Blogurile culturale sunt jurizate, asa ca acolo nu puteti sa ne votati.
 Perioada de votare este intre 22-29 martie.
 Daca va place de mine, si mai ales, de noi (Diana si cu mine),  aratati-ne asta :)

22 martie 2012

My girl

Sofia a castigat luna asta premiul 1 la Concursul national de creatie Carmen Sylva, sectiunea desen, grupa de varsta 7-14 ani. Ea are 9 ani. Eu i-am trimis desenele in ultima clipa, total la plezneala, ca sa nu regret ca nu am incercat. Si iata!!
Vernisajul si premierea vor avea loc la Pelisor, Sinaia, pe 31 martie, inca nu stiu ora, dar am sa va anunt, in caz ca vreti sa o vedeti live . Ca altfel  expozitia dureaza toata luna aprilie.
 Iar astazi am descoperit cateva dintre minunatele ei desene si picturi facute cat am lipsit, m-a lasat sa scanez doar doua.
Cel pictat si desenul chiar de azi, dupa ce aseara tarziu a rasfoit cu mare interes albumul cu desenele lui Klimt, prezentate in premiera la muzeul Albertina din Viena si cumparat de mine cu pretul unei potentiale hernii de disc (Doamne fereste :D)
Asadar, i-au trebuit doar cateva minute nu ca sa copieze, ci ca sa observe fluiditatea si finetea liniilor. Asta numesc eu analiza intuitiva , sunt foarte, foarte mandra de my girl, mi-a dovedit ca a ajuns la varsta la care poate cerceta fara sa plagieze, desenul doar e in universul ei intim dpdv idei. Si nu are nevoie inca de alte lectii.



Copyright: Ada-Sofia Ulubeanu

15 martie 2012

Despre compozitie si fotografie

 In care Sabina, cu febra 39 de grade si pe antibiotic va povesteste abia tinandu-se pe picioare cum de ajuns sa faca si fotografii pe langa sa scrie muzica.
La Pecha Kucha Night vol.8, 23 februarie 2012,  la Universitatea Nationala de Muzica Bucuresti.

12 martie 2012

Haendel , Harnoncourt si o profunda fericire

Am avut intentia de a scrie o cronica profesionista concertului din seara de 11 martie 2012. Insa acum prefer sa nu dau indicii exacte despre locul actiunii si toate personajele, mobile si imobile implicate, pentru ca ceea ce s-a intamplat acum mai putin de 24 de ore transcende toate aceste detalii.
Istoria acestui concert se intinde pe o perioada de mai bine de 15 ani. Eram inca eleva de liceu cand am inceput sa iau lectii de compozitie. La inceput a fost contrapunctul, aceasta e geneza devenirii mele, transformarii din "eu voi face muzica" in "eu voi fi compozitoare". Dupa ce am studiat cat de cat contrapunct palestrinian pe specii, o indeletnicire un pic desueta, dar fermecatoare si mai ales formatoare de suflet muzical (melodia este expresia inimii, desigur), am ajuns la etapa in care trebuia sa scriu un preludiu a la Bach. Dar pentru acel preludiu, trebuia sa invat modulatie diatonica, ceea ce nu era in programa de la liceu, desigur. Asa ca am pus mana pe discul cu Mattheus Passion , dirijat de Nikolaus Harnoncourt si cu Concentus Musicus si am ascultat coralul. In cele n plus 1 armonizari ale sale. Stiam lucrarea, dar ascultatul constient mi-a deschis niste porti pe care nu le banuiam a exista in interiorul meu. O curiozitate aproape exagerata pentru a afla de ce aici e acordul x si acolo e acordul y, o curiozitate care nu m-a parasit nici in ziua de azi, sunt inca foarte, foarte legata de muzica lui Bach si de traditie, mai ales sentimental, pentru ca limbajul meu componistic e propriu si actual as spune.
Etapa urmatoare a fost aceea de a lua partitura si de a invata , cantand coralul la pian, cum moduleaza Bach dintr-o tonalitate intr-alta. Da, nu am invatat armonia facand teme sordide din manuale, ci direct de la sursa. Cu profesorul langa mine, cel care mai tarziu avea sa devina capo di tutti capi in existenta mea de "mafioata pana la ultima saisprezecime", daca imi este permis.
Peste cateva saptamani aveam deja primul meu preludiu , am trecut la inventiuni, le-am scris cu mare placere si fantezie, dupa care drumul meu tonal s-a incheiat cu doua piese in forma de lied si o tema cu variatiuni. Pentru mine a fost o etapa senzationala, pe care o simteam pe deplin tranzitorie, stiam ca nu e bine sa dureze prea mult, insa cu atat mai incitant este sa incerci sa te exprimi intr-un limbaj muzical care a dat  deja sute de capodopere. Mie mi-a dat incredere ca dupa aceea voi putea compune exact cum vreau eu, ca imi voi gasi calea fiind sigura pe mine, fara prea multe bajbaieli (va spun un secret: nu exista compozitie fara sa simti ca bajbai. O anumita nesiguranta este inerenta evolutiei, trecerii de la o etapa la alta in viata interioara muzicala a creatorului)
Dar coralul din MP a ramas special pentru mine. De fiecare data cand il aud, imi amintesc de acele clipe de entuziasm copilaresc si de placerea imensa de a descoperi cum a pasit Bach dintr-o tonalitate in alta. Si totul se leaga de interpretarea lui Nikolaus Harnoncourt .
Calatoriile mele vieneze au ratat de fiecare data aparitia acestui gigant dirijor pe scena care l-a consacrat. Venea cu programe mirifice, iar eu eram deja plecata sau ajungeam peste 2, 3 zile. Cand am venit la operatie stiam ca va avea concertul cu Haendel, dar nu am crezut ca voi fi la 9 zile dupa in stare sa merg sa il ascult. Si totusi, minunea s-a indeplinit, iar vineri eram fericita posesoare a doua bilete, unul pentru mine si unul pentru invitata mea Adriana.
Programul, superb, concerte sacre de Haendel, pt  cor, diversi solisti si orchestra.
 De cum au pasit pe scena, protagonistii au fost intampinati cu foarte multa dragoste, sunt iubiti si respectati in Viena. Dirijorul a primit cele mai multe aplauze si imediat a inceput sa explice cate ceva despre lucrarea ce urma. Cu relaxare si cu mult umor. Apoi au cantat si amandoua am intepenit. De emotie, de interes, de placere. In partea a doua  au interpretat o lucrare mai lunga, Dixit Dominus Domino meo. Cu cinci solisti, cor si orchestra. Explicatia lui Harnoncourt a inceput cu o intrebare foarte adanca: cunoasteti vreun mare compozitor care sa nu aiba umor?  Raspunsul, evident, este ca marii compozitori au foarte mult umor. Asa este, e adevarul, chiar daca umorul lor consta uneori in idei muzicale pe care numai specialistii pe pot intelege. Pentru a clarifica de ce o lucrare tragica contine mult umor, iau si eu exemplul lui Ferko, e foarte accesibil: ganditi-va la filmele lui Chaplin, care sunt expresia pura a dualitatii umor nebunesc- tristete iremediabila. Asa ca si noi am auzit cum Haendel a ironizat functionarii de la Vatican care lucreaza dupa litera legii si nu dupa spiritul ei, dar am simtit din plin maretia citaului biblic ce spune in romaneste "  Tu esti Preot in veac dupa randuiala lui Melchisedec". Partea mediana a  compozitiei m-a dus cu gandul imediat la un fragment din Credo, Missa in si de Bach. Armonii stranii, inedite, de care orice compozitor contemporan ar fi mandru. Intrasera deja intr-o zona a tonalitatii foarte putin explorata in acei ani, ochii mi s-au umplut instanatenu de lacrimi, dar nu de melancolie, nici de fericire, poate de uimire, poate ca uitasem in vartejul gaurii negre in care ma invart de atata vreme...cat de frumoasa si cat de completa este muzica. 
Insa in mod clar, meritul este al interpretilor, pentru ca eu la concerte am mai fost des in ultima vreme. Am mai simtit soliditatea eventimentului artistic, complexitatea si maretia sa. Dar acum, ceea ce daruia Harnoncourt, cantand cu fiecare partida corala in parte, ca si cum ar fi omul cu o suta de de brate si de voci, si stand in acleasi timp aproape nemiscat, venea din alte sfere, nepamantene. Si cu toate acestea, atat de accesibile. Felul sau de a re-construi muzica are de-a face cu aducerea in etern a unui trecut  ce contine in mod neasteptat toate sentimentele prezentului. Este un act de creatie si inalta cercetare academica, dar  in acelasi timp este un act de iubire in forma sa cea mai pura, dezinteresata si nebuneasca. Harnoncourt se adreseaza inaltului intelectual si totodata pasionatului meloman, tragandu-i cu o senzationala forta dupa el intr-o aventura spirituala si sufleteasca din care iesi mai fericit, mai intelept, mai profund, mai frumos si mai bun....

Cum e omul Nikolaus Harnoncourt? (Atata cat l-am cunoscut in 10 minute in culise.) Fermecator. Glumet. Cu o sotie superba, un par alb ca in povesti si o dulceata infinita. Empatic, prevenitor, cu o vorba buna pentru fiecare, bun cunoscator al Romaniei.. Am auzit despre Enescu ca era asa. Exceptand faptul ca era un si mai bun cunoscator al Romaniei :)

Si mi-as fi dorit ca seara trecuta sa nu se termine niciodata.



(Fara cuvinte. Poza istorica:) )

5 martie 2012

cum e la "ei"

Eu sunt ok dpdv chirurgical. Am 6 atisoare, fiecare pt o gaurica si o sa fie scoase peste vreo saptamana. maine plec din spital si mi-a promis ca il cheama si pe hematolog azi, sa analizam situatia. Nenea chirurgul ma simpatizeaza f tare (eh, cum altfel?)  si le spune tuturor ca sunt compozitoare, apoi ma roaga sa scriu " a song for all of us". Una dintre asistente imi zice mereu frau Doktor si ma iscodeste despre traiul de artista.
Nu reusesc sa adorm noptile, si cand o fac, vin asistentele pt celelalte colege de salon si e destul de aiurea. De-ale spitalului, ar fi trebuit sa platesc o taxa maricica sa stau singura, asa ca e f bine asa cum e.
Doamna de langa mine, de fapt ambele, au probleme serioase. Cea din dreapta sta deja de 3 saptamani si abia mai urmeaza sa faca o interventie f dura la stomac, pt ca acuma se hraneste printr-un tub.
n-as putea sa descriu cu cata grija se poarta cu ea toate asistentele, ce frumos vorbeste chirurgul, cum o ingrijeste sotul in fiecare dupa amiaza.
 Dar astazi a venit si psiholoaga si cred ca nu e prima data.
 Germana mea nu e atat de buna, insa fara sa vreau tot inteleg franturi de conversatie: ii repeta ca nu e singura, ca are multa lumea care o iubeste, i-a adus un CD, vorbesc despre o carte , despre puterea interioara si despre situatia ei medicala f la rece, dar tot odata extrem de cald. Uneori tac, iar eu stau cu spatele si mi-e jena sa le urmaresc, dar simt ca e de bine. Din cand cand doamna bolnava mai spune ceva, cealalta o aproba sau pur si simplu e acolo, langa ea. O intreaba despre fiul ei, despre sot,despre somn, despre griji..... in fine, sedinta de terapie veritabila , ma rusinez sa fiu atenta.

Ma intreb cand va asigura si la noi spitalul psiholog. macar cand nu se va mai tipa la pacienti. Medicii mai au un zambet, eu am avut parte de experiente foarte bune si in Romania, dar restul personalului e sub orice critica. Aici pana si femeia de serviciu incearca sa te faca sa te simti bine, sa nu te deranjeze, sa se scuze daca iti sta in cale. Pana la terapie pt pacientii cu boli grave e cale foarte foarte lunga. In Romania, rezista cine poate. Aici, se straduiesc si pentru cel mai fricos si neputincios dintre pacienti. Asta e diferenta. Nu actul medical , acesta poate doar in situatiile cu adevarat rare.

1 martie 2012

live blogging from AKH

Stie toata lumea ce boala am. in mod sigur nu o sa mi se scoata vreo masea in loc de splina. stau in salon cu doua doamne slabite si foarte bolnave, cu tot felul de tuburi din cele mai neobisnuite locuri iesindu-le amenintator. ma simt cam ametita si pierduta, dar doar fizic, psihic sunt f ok, nu mi-e frica. Mi s-a explicat f clar ce se intampla. mai intai ma gaureste in vreo 5, 6 locuri, apoi doua ore tot scobeste la mine. urmeaza maximum 2 ore in reanimare, dupa care in salon. 5 pana la 7 zile de spitalizare si dupa aia mai vedem, hematolog, din nou post op control samd. singura chestie e ca desi se straduiesc, NU reusesc sa imi dea mancare fara sare. Voi fi, asadar, singurul pacient din istoria medicinei care va iesi de la o operatie majora cu vreo 5 kile in plus. DAMN. Asta chiar ma enerveaza teribil :( 

Dar de ce povestesc eu asa ceva, cand ieri am fost la recitalul anului. Nikolai Luganski, Brahms variatiuni, Liszt, sonata 1 de Rachmaninov si 4 bisuri fermecatoare. Un om de o caldura sufleteasca teribila. Calm, normal, dragut. Are 3 copii :) Ne-am facut poze si am vorbit, cu Adriana bineinteles langa mine pe care am scos-o din casa special pt concert. ce mi-a dat special acest recital, in afara de muzica foarte, foarte frumoasa, a fost sentimentul ca omul acela face ceva bun, solid, clar, din inima si mai ales din cap. Piesele erau conduse in curba emotionala si intelectuala absolut magistral. Tehnica, impecabila, despre asta nici nu trebuie vorbit, insa un piannisimo rotund si profund, sau cristalin, un forte generos si cald, o usurinta modesta, fara show, fara emfaza. 
M-am indragostit :adica am un nou interpret preferat :)

27 februarie 2012

Alaptarea prelungita

De mult aveam si eu un disclaimer de facut. Despre alaptarea prelungita.
Nu-mi dau seama daca ce am facut noi se numeste asa, ca nu am trecut de 2 ani si 3 luni la niciun copil. 
Vroiam doar sa va spun, foarte sincer si cu toata „lactivista” din mine, ca nu e pentru toata lumea si nu e nicio rusine in asta.
Nu o faceti daca simtiti ca nu mai puteti. Faceti analize din jumatate in jumatate de an de cand implineste copilasul 12 luni. Nu puneti starile de sfarseala si oboseala doar pe seama alaptatului. Nu toate femeile sunt la fel de rezistente. 
Daca analizele sunt bune, inseamna ca se rezolva cu un somn bun si cu o plimbare. Lasati copilasul si in grija altcuiva pentru cateva ore pe saptamana, ca sa dormiti. Alaptarea cu pretul pierderii sanatatii mentale si fizice NU e folositoare pe termen lung. In momentul in care va simtiti sacrificate, ceva se rupe intre voi si copil, iar acel ceva este mult mai pretios decat laptele. Nu ma refer la primele 6 luni de pilda. Acolo puteti sa va simtiti sacrificate cat vreti, toate ne-am simtit niste vacute in perioada respectiva, dar cata vreme aveti analize ok si copilul creste, nu exista motive sa nu alaptati exclusiv. Nu vreau sa pornesc o dezbatere pe cazuri speciale, ideea e alta aici.
Din experienta mea, merita sa alaptati pana ii ies copilului toti dintii si toate maselele. Merita sa incercati sa intarcati primvara, prin aprilie-mai,  merita sa-l duceti un an jumate-doi alaptati.  In conditii de sanatate verificate din 6 in 6 luni, evident, sau la primu semn ca ceva e in neregula. Dupa aceea, numai daca simtiti cu adevarat ca sunteti in putere si puteti sa o faceti fara sa va afecteze sanatatea.
Eu m-am dus prea tarziu la analize. Ma simteam sfarsita inca din februarie, martie 2009. Dadeam vina pe oboseala, alaptat, doctorat. Si am amanat pana in noiembrie. Cand puteam sa mor. 
Nu faceti ca mine!

24 februarie 2012

nocturne

Acum cateva zile ii povesteam Marei ca visez tot felu de dubiosenii, printre ele si ca sunt atat de racita incat la operatie nici macar masca cu oxigen nu mai face fata, si alte scenarii asemanatoare.
Ei bine, ma aflu la 3 zile distanta de plecare si sunt atat de racita incat nici masca de oxigen n-ar face fata :)
Nu dorm de doua nopti din cauza durerilor atroce in gat, tusesc, parca incepe si-o ureche sa se resimta. N-am mai avut o viroza atat de puternica de 2 ani jumate.
Sunt pe antibiotic si alte paleative naturale si mai putin naturale, desigur, dar nu vreau sa ma gandesc la zborul de marti. Problema de fond desigur ca s-a acutizat, cum se intampla la cea mai mica viroza, sper sa reusesc sa-mi tarasc trollerul pana la taxi .
Si eu care ma bucurasem ca din iunie nu am mai racit.....

20 februarie 2012

ce trebuie si ce vrem

Exemplu concret: joi am prezentarea la Pecha Kucha Night. Dar miercuri e sedinta cu parintii. Daca ma duc la sedinta, stau acolo 2 ore si ascult diverse, joi voi fi varza. Daca se duce sotul, ma fac varza copiii (desi cu ei cred ca ma descurc eu in cele din urma, motivul pentru care nu vrea el sa se duca e timidatea).
O mama si sotie buna ar da incolo prezentarea si s-ar duce la sedinta, nu?
Eu oricum am ales prezentarea.

11 februarie 2012

filmul meu

Azi, scriindu-i Loredanei , am reusit sa identific cu precizie cum ma simt.
Ei bine, sunt ca Sergiu Nicolaescu. In filmul asta eu scriu scenariul, eu regizez, eu montez, eu joc rolul principal.
Cand tot ce-as vrea, daca tot trebuie sa merg la lupta, e sa joc o figuratie anonima si sa las pe altii sa se ocupe de treburile importante.
Pe langa toate astea, doctoratul a fost o joaca de copii inocenti.

4 februarie 2012

Pana joi

Nu sunt superstitioasa, dar exista unele coincidente care ma amuza mai tare decat altele.
Toate evenimentele importante din viata mea sau intamplat in jurul zilei de joi, putin inainte sau putin dupa.
M-am nascut intr-o vineri dis de dimineata. Pana joi in pantecul mamei.
Interviul pentru bursa in Germania a fost intr-o joi. Incepusem lectiile de germana luni. De-atunci ne-a ramas in familie expresia „sa inveti germana pana joi”. (interviul a fost in lb romana, evident)
M-am casatorit vineri de dimineata( pe 26 aprilie 2002, deci facem 10 ani in curand) Pana joi burlaca deci :)
Primul copil l-am avut miercuri seara. La evrei ziua incepe de seara. Deci de joi mamica.
Pe al doilea inutil de spus ca l-am nascut joi in timpul zilei.
Tot intr-o joi am primit si vestea care mi-a cam intors viata pe dos, diagnosticul de AIHA.
Si tot pana intr-o joi va fi ultima zi completa cu prea stimata mea splina, pt ca joi 1 martie ma internez pt operatia de pe 2 martie.
Singurele evenimente care nu tin cont de coincidentele astea sunt cele profesionale, si mi s-au intamplat in felurite zile ale saptamanii.

Voi aveti vreo supersitie/coincidenta la care tineti?

12 ianuarie 2012

Cat de mult e prea mult?

Copilul meu imi zice dupa aproape 3 saptamani de vacanta ca ii teama de oboseala ce va sa vina.
Vrea sa ii scot cursul de mate, sa nu mai mearga la concurs la a doua etapa. Mentionez ca a mers la un singur concurs semestrul 1, unde a luat premiul II la 2 puncte de premiul I si ca statistic e in primii 5% din clasa a 3-a la nivel national. Deci nu e vorba de teama sau nestiinta.
astea sunt subiectele, iar punctul 1b gresit a facut diferenta de nu a luat premiul 1.


in plus, n-a stiut 2c deloc si a zbarcit un picut din ultima problema. La nivelul asta eu cred ca s-a descurcat bine si ca are potential.

Cursul in sine ii place, doamna e f f draguta. Dar e vineri de la ora 15 si sotul vrea sa fie in drum spre Busteni la ora aia. Sa nu il prinda ceata. Sa ajunga pe lumina. El zice ca mate de clasa a 3-a nu e mate si ca muntele e mai important.
Eu zic ca in orice directie o iei, matematica TREBUIE stiuta.
Cine stie matematica are o gandire mult mai structurata, mai limpede. Exprima mai simplu ceea ce e greu. Nu ma intelegeti gresit, nu spun ca cine stie mate e mai destept. Spun doar ca ajuta.
Iar prin a sti matematica nu inteleg sa fii la nivel de Olimpiada, ci sa intelegi bazele si sa intelegi frumusetea rationamentelor. Sa intelegi de ce o solutie e mai eleganta ca alta. Cand intelegi asta, in orice alt domeniu te vei exprima mai limpede. Poate gresesc :) Dar asa cred.
Iar cursul la care o duceam din cand in cand pe Sofia promoveaza eleganta solutiilor simple la probleme complicate. Si e finalizat cu singurul concurs de mate relevant pentru varsta lor. Singurul concurs unde nu se fac scheme si misculatii. Da, da, exista alte concursuri unde profii sufla copiiilor rezultatul. E revoltator. In fine, sa revenim.

Imi dau seama ca are un program foarte incarcat. luni joi pian, dupa scoala, luni miercuri karate,seara, vis vis de casa, miercuri are si germana (vine acasa profa) si vineri ar fi fost mate. Ea ma roaga sa ii scot karate si mate. Din motive de oboseala, de placut ii plac. Eu am crezut ca o sa ma roage sa ii scot pianul....oricum vine momentul acela, nu ma indoiesc.
Eu nu vad cum ar putea sa renunte la ele :( Miscare ii trebuie obligatoriu. Mate nu e destul ce se face la scoala, si nu ma refer la cunostinte, ma refer la solutiile elegante.
In afara de pian si mate, unde drumul dureaza juma de ora, karate nu necesita deplasari mai mari de 7 minute iar germana e acasa. Alti copii sunt de o mie de ori mai tracasati, n-au scoala asa buna vis a vis, fac limbi straine in centre specializate, 2 sporturi samd.

Imi totusi clar ca prin activitati vreau sa compensez faptul ca eu nu sunt in stare sa-i fac fata. Nu pot face sport cu ea, nu pot sa ma duc la scoala sa vb cu invatatoarea sa aiba mai multa atentie etc etc. Ea nu are niste parinti normali, tineri si valizi, cum au toti copiii. Mi-e teama ca daca pierde niste trenuri acuma, nu le mai recupereaza. Mi se pare inacceptabil sa-i fie retezate aripile doar pt ca mama ei e neputincioasa.
Copilul asta la 4 ani citea si scria fraze, si NU am lucrat cu ea. Pur si simplu stia. Nu ma grabesc nicaieri, dar nici nu vreau sa se piarda.

Si nu stiu ce sa fac :( Pentru moment, am sa o ascult si nu va merge la cursul de matematica. Dar nu stiu ce sa fac in general. Cum fac sa nu se iroseasca?

8 ianuarie 2012

Mommy wars

Fiind eu ocupata cu doctoratul si fiind eu cu sanatatea in pioneze, n-am apucat sa observ razbelurile de pe blogurile de mamici.
De aceea am fost tare uimita (ca sa fiu draguta) atunci cand dand un raspuns despre ceva am fost acuzata ca incep razboiul. Am facut ceva sapaturi si am aflat ce si cum, m-am cam ingrozit, am trecut mai departe.
Acuma , sa va spun de ce cred eu ca sunt percepute aceste discutii ca razboaie. Tot ce zic e din experienta personala dupa 9 ani si ceva in care am crescut 2 copii plus convietuit cu unu pe care l-am gasit destul de maricel, avea 15 ani. 3 copii in total.

In societatea moderna principalul factor dupa care se fac regulile de convietuire este FRICA.
Frica de viitor.
De exemplu, eu eram mega depresiva ca Sofia nu dormea singura , nu crestea cat credeam eu. Ce era sa ma fac atunci cand ma intorc la facultate? In mod normal ar fi trebuit sa inghet anul, numai ca familia nu m-a lasat. Nu stiu daca a fost bine sau rau, anul l-am incheiat cu 10 pe linie si o super licenta, dar am fost stresata tot acest timp. Dar poate tocmai ocupatia suplimentara m-a salvat din depresia diagnosticata care m-a tinut cel putin 4 luni.
Care e cea mai importanta lectie pe care am invatat-o in tot acest timp?
A fost ca nu putem controla toate aspectele. Ca nu putem sa ne invartim strict in jurul copilului, ca trebuie introdus copilul in viata ta. Chiar citind cu voce tare cursul de stilistica sau studiind la pian cu el in scaunul de masina pus pe fotoliu langa tine, sau transcriind la orchestratie in timp ce alaptezi.
Sau adormind cu copilul pe piept in timp ce inveti pentru examene.
Adica, toate iluziile mele despre alaptat 20 de minute, pus in pat si vazut de treburi s-au spulberat cand ea vroia sa suga 2 ore si sa doarma la mine-n brate.
ca sa imi fac si facultatea si sa ingrijesc si copilul, care sa nu planga noaptea pentru ca ala mare avea scoala a doua zi si avea de invatat si el ziua ca era in clasa a 9a, trebuia sa le bag in acelasi cos si sa fac liniste.
Sa aplic Ferber samd iesea din discutie. In primul rand nici nu stiam ce-i aia. Iar sa inchid usa si sa las sa urle o ora nu aveam cum, baiatul trebuia sa invete, sa isi faca teme, nu sa asculte plansul unui sugaci, vb Marei :) Si pe bune ca nici AP nu stiam ce, am aflat de AP cand avea copilul nr 2 cateva luni., deci la ANI distanta.
Pentru familia noastra si mai ales pt mine, o femeie tanara de 23 de ani, (pt unii un copil, da eu zica ca nu, se exagereaza cu copilaria in era noastra :D) sa imi fac treaba incluzand copilul in ea a fost singura solutie. Asa, am putut observa ca dureaza tot atata timp si se cheltuie tot atata energie sa il inveti ceva pe bebelus cat timp ar trece si cata energie ai folosi pt alte scopuri pt ca intre timp sa invete singur acel lucru.
Treaba asta am citit-o si intr-o carte, niste ani mai tarziu, si anume in cartea Poti sa nu fii o mama perfecta. Haioasa carte.
(Aici se cuvine o paranteza. Copiii mei au cel mai dedicat tata cu putinta, pot spune ca baia Sofiei a facut-o 80% el, a plimbat-o cand a putut, a dormit cu ea pe piept cand eu eram epuizata, a gatit si a intins rufe, a venit de la job direct acasa fara niciun detour, eventual doar la piata, samd samd. Si mi se pare normal. Nu consider ca am avut „ajutor” la copil, consider ca e tatal copilului si e f f normal sa faca toate astea. Daca o mama se lupta singura cu viata casnica si tatal copilului nu se implica, atunci e f nasol. Dar nu e doar de datoria mamei sa asigure bunul mers al familiei. Divizunea muncii e un concept ok, dar nu intr-atata incat sa nu intervii cand vezi ca celalalt e depasit, f obosit samd)

Revenind, opinia mea e ca teama duce la nevoia de control.
Si aici vin cu a doua poveste. Cea a lui Ghe, unde am zis ca mai rau ca la Sofia nu poate fi, ca oricat de mult ar sta treaz si ar vrea sa suga, eu am sa ii fiu un an de zile la dispozitie si mai vedem dupa aia.
Mi-am intrerupt doctoratul si am stat frumusel acasa. Am hotarat ca iau fiecare zi cum vine, fara angoasa. Pot sa spun ca a fost o diferenta de la cer la pamant.Am fost cam obosita, dar nu ca la Sofia. Oboseala era ca aveam doi copii de ingrijit, daca l-as fi avut strict pe el cred ca nici nu simteam ca s-a nascut dpdv stress si griji.
Goghe e copilul care atunci cand ii e somn, pune capul si doarme. Cand ii e foame cere de mancare. Cand ii sete imi cere apa. Practic, are un control uimitor asupra nevoilor lui. In plus, e mult mai intelegator si calin decat sora lui. Se adapteaza cu usurinta schimbarilor. Goghe e copilul crescut fara pic de inversunare din partea mea, copilul la care am plans noptile de drag, nu de FRICA.
Nu e vorba ca pe Sofia n-o iubeam cu aceeasi intensitate. E vorba ca la el am fost libera si increzatoare, iar la Sofia macinata de prejudecati si temeri ca nu fac asa cum scrie in carte si de aia nu doarme ca alti copii si nu mananca ca alti copii . Incepeam sa tremur inainte de orice masa, fructe, legume cereale, ce-o fi fost acolo. Plangeam cand vedeam ca vine seara si eu am de lucru si ea nu vrea sa doarma. Pentru ca nu puteam sa controlez cat mananca, cat doarme... Abia cand am lasat-o mai moale cu pretentiile de perfectiune a fost mai bine.


Ei si acuma sa va spun cum vad eu parinteala. Poate foloseste cuiva, poate se potriveste cuiva. Nu e cu titlu de lege, e ceea ce am facut eu.
Eu cred ca nevoia de control si perfectiune se manifesta si prin metoda Ferber si prin excesul de bio si saritul in sus la cel mai mic plans. Sa va spun ce cred despre saritul in sus:
Niciodata nu mi-am lasat copiii sa planga neconsolati, dar de cand nu i-am mai simtit bebelusi (la mine s-a intamplat cam pe la 2 ani ai Sofiei si pe la 2 ani si jumatate la Ghe) nu am mai incercat sa ii fac sa inceteze si gata dandu-le obiectul dorit, ci mai degraba i-am tinut in brate sa-si manifeste frustarea si sa trecem peste.
Sar in sus la motive emotionale insa. Mi se pare mai grav ca plange ca Alba ca Zapada n-are casa (Ghe e ala) decat daca plange ca nu are masinuta din vitrina sau abtipildurile. Pentru ca plansul dupa obiecte trebuie consumat cu ei alaturi, si dupa investigat ce sta in spatele lacrimilor. Uneori e doar obiectul, case closed. Alteori e ceva ce s-a intamplat la gradinita sau la scoala sau poate chiar afli ca Alba ca Zapada n-are casa si poate ca ii e frica de lipsa casei. Plansul nu e de ignorat.
La fel si obraznicia. Obraznicia ascunde chestii. De fapt, e buna, copilul are incredere sa-ti serveasca una mai nepoliticos asa, dar de ce a simtit nevoia? Eu mereu incerc sa investighez ce se intampla de fapt. Nu inseamna ca nu sanctionez imediat derapajele verbale, pentru ca le semnalez si nu le tolerez. Dar asta nu ma impedica sa nu-mi pun probleme mai adanci.
Poate ca mie imi vine foarte greu sa ii aud nemultumiti si certareti din cauza ca stiu ca nu fac destule pentru ei. Eu sunt de vina, nu ei. De exemplu, in timp ce scriu acest post, Ghe plange afara, ceva legat de sanie, iar eu nu pot sa ma duc sa il ajut pentru ca am o zi f f rea. E soare si frumos si eu nu ma simt in stare sa ies din casa.
De doi ani de zile eu sunt umbra mamei care ar trebui sa fiu.( pfiuu, nu mai plange :D)

Si atunci, cand vad femei sanatoase, in putere, capabile sa isi ingrijeasca copiii, si le vad macinate de frica si repezindu-se una la alta pe bloguri si certandu-se care metoda e mai buna pt cresterea copiiilor imi vine sa le iau si sa le tin un seminar despre bucuria de a fi sanatos si de a putea sa le rezolvi plansul cu sania si cu cearcanele de nesomn si cu bautul apei sau cu mancat doar quinoa cu hrisca si a le cumpara cei mai bio ciorapi si scutece refolosibile.
sa fie clar, Nu minimalizez problemele nimanui, pentru fiecare e importanta persoana proprie si e normal si e BINE si SANATOS sa fie asa.

Dar toate, fara exceptie, alaptatoare, nealaptatoare, working Mom, SAHM , va ingrijiti (acum) copiii mult mai bine ca mine. Aveti bunastarea lor in prim plan. Bucurati-va ca va solicita si le puteti raspunde, bucurati-va ca va puteti darui si ca nu va e teama ca daca citit o poveste in plus a doua zi tre sa zaceti in pat.
Sunt invidioasa carevasazica. Nu ma jenez sa o recunosc, pentru ca e o invidie pozitiva. Asta implica ca ma ambtionez sa redevin sanatoasa, desigur :)

Da numai ca viata e mai smechera de-atata. Eu am facut cum am simtit, am mers dupa ritmul copilului samd, si iata ca acuma nu mai fac fata sa ii secondez. Fizic.
Ma confrunt cu ceva la care nu am rezolvare. Ii vad cum cresc ca buruienile si ma doare ingrozitor. De ce? de FRICA. pentru ca boala m-a facut sa inteleg ce inseamna de fapt lipsa de control. Nu ce stiam eu dinainte ca inseamna „let go” , haha, ce glumita pare acuma. De parca nu era destul, am avut o depresie groaznica in aprilie, in care nu mai vedeam sensul, scopul, nu vroiam sa-mi vad copiii, nu vb cu sotul, nu raspundeam la telefon, la mail. Apoi, dupa ce a trecut, a ramas „doar” ca ma trezesc de dimineata si nu stiu ce zi o sa urmeze. Asta e adevarata lipsa de control, nu ca a mancat desert nonbio la gradi.
De aia predic eliberarea de controlul deplin. Lasatul mai moale. Ganditul uneori „om vedea cum ne descurcam”.
Nu ma refer aici la organizarea intima a fiecarei familii, sper ca e clar. Aia si-o stie fiecare. Ma refer la controlul total asupra copilului, care se manifesta si la biomanii si la metoda Ferber. Iar revin la „poti sa nu fi o mama perfecta”. Acolo scrie ca rutina e buna, dar uneori efectiv nu poti sa o aplici, si atunci e bine sa let go si va reveni de la sine. Nu e vina mamei. Imi pare rau ca a fost luat drept critica, nu era cazul.

Asa ca, nu va mai certati. Eu am si alaptat, am si dormit cu ei, dar asta pentru ca asa mi-a fost mai bine si uite ca nu i-a ferit de necazuri ulterioare. Uneori ma gandesc ca e singurul lucru bun pe care l-am facut pentru ei si ma felicit, e probabil singura perioada fericita din copilaria lor, acuma eu sunt o sursa de frustrare. Ei nu ma au cum ar merita sa ma aiba. Dar trebuie sa let go si sa ma impac cu asta, deocamdata, si sa sper la mai bine.
Dar ai vostri va au acolo, ingrijorate daca nu au dormit cat trebuie, daca nu au baut apa, daca au mancat ciocolata in vizita. Fiti recunoscatoare pentru asta. Multumiti pentru problemele mici. Din ele e condimentata viata. Le puteti rezolva. Si eu ma ingrijorez pt toate astea si pentru foarte multe altele si nu le pot rezolva. Nu pot pretinde nimanui sa ma inlocuiasca. Pe voi nu trebuie sa va inlocuiasca nimeni.
Aveti fericirea de a fi mame intregi pentru copiii vostri, nu o irositi cu mommy wars.


5 ianuarie 2012

Inceput de an in familie

ne uitam la filme in grup, mai ales pentru copii :)
cand nu mai rezist le transfer pe netbook, da mi-e mila de ochii lor pe ecranu de 12.
Ghe imi adoarme in brate si ma intreaba la final daca a reusit Bastian sa salveze Fantasia, mai primeste cate un Pinocchio, cate un strumf.
A invatat sa se joace perfect jocurile de la poisson rouge.com.
Au iesit afara, Sofia foarte multe ore, Ghe doar maxim 2 e zi ca e dupa antibiotic.
In rest, sunt mare si multa si cam speriata de bombe, oricat ma dau curajoasa.
As vrea sa tin o Oshawa macar de 10 zile inainte sa plec la Viena, dar e cam greu cu oameni care mananca mancare normala in jur. Bine ca nu gatesc, dar Ghe doar cu mine mananca bine, asa ca....

povesti (cu luna) pe strada mea