despre Instagram

Aici :)


  Cu un bonus foto in culori complementare, asadar armonioase.

Documentar despre InnerSound

In sfârșit, documentarul despre InnerSound este gata!
 Mulțumim Mihai Cucu, pentru munca titanică de filmare și montare, dăruirea și talentul tău!
  Mulțumim celor care ne-au oferit fragmente filmate: Cornel Brad și Ion Adam.

My new project!

A poster mostly by Johanna Si and a maximum of 15% Sabina Ulubeanu :)

10 ani cu Sofia

Cei mai intensi ani.

 Nimic nu se compara cu o zi langa Sofia mea.

5 ani cu tine

Iti multumesc, dragul meu Gheorghe, pentru toata fericirea pe care o simt alaturi de tine, pentru candoarea, dulceata si iubirea ta.

it's a party

And still I photograph the inner, not the outer. That's who I am :)
At the InnerSound New Arts  Festival , the AfterParty.

 Dreamy and happy

  Just love this film noir mood.

 Mihai=Sensitive

Anat = Expression

My InnerSoundTears of Happines

This is going to be my very first post in English (a far from perfect English),  because I am hoping that our InnerSound  international guests will read it.  I love playing with words and putting all my heart in them, in Romanian it feels so much easier, but I will do my best to express my feelings in a foreign language.

 I want to tell the InnerSound festival story the way I felt it. It was such an emotional week for all of us,  Diana, Ada, Mihai, Catalin and me. 

On the 22th of August we met to review the last details of the event. It was a long, fruitful meeting, filled with inner jokes and laughter, but also very pragmatic and efficient. We covered all the aspects , but we remained conscious that a lot of unpredictable things were to happen.
In the end, the unpredictable exceeded our expectations :) In which way? Both practically and emotionally.

I won't bore you with the concrete details .
Instead, I will try to make you understand what this festival was about for me.

Above all, InnerSound New Arts Festival  is a dream turned into reality.  The biggest achievement of my career so far.  It is the impersonation of a demolished myth: that an artist can only work alone. Seeing that our team struggled for more than one year to make this happen gives my an unreal joy. We put together all that we have: our souls, intelligence, dedication, passion, energy, creativity. Yes, even our savings, gladly.
We fought for every event to happen, we strongly believed in our goal.   We talked a lot, we came with different ideas, but in the end, we never argued about anything work related!! Isn't that terrific? Please let me to  tell you that it is, especially for our hot Romanian blood. To be a part of a large group of young people that have an unique goal , that is a rarity in our days. It  gives you so much on the inside that is becomes overwhelming.

Then, the fact that we did it all from scratch, only form independent sources, gives us such a strong reason to go on making this festival a tradition. It empowers one.

During the first day I was experiencing a strange sensation of langour. Even though I had to speak a lot (that happened every day , I might have the strongest voice:))   ), I didn't feel that good vibe. I was too much into what was going on and too tired after the preparation for the InnerSpace, our photo exhibition.
I went to the Music University and saw a LOT of people coming, unknown faces, young and fresh and curious. I saw with pleasure also familiar faces, composers from every generation and friends. The Dublin Sound Lab show was so , so interesting, hearing the harpsichord combined with computer mediated sounds in such unusual ways! Maybe abstract for some, but truly inspiring for others. Fergal and Michel make such a good team and they have that coolness that you rarely see these days. I really, really enjoyed having them here in Romania and I am so sorry they left so early....
I didn't stay at SerpenS because I had to be at the TVR Cultural TV station to give an interview live about the festival.
Interview.
Live.
Sabina.
Make-up.
Hair stylist.
Too much already!!
I looked like a Diva and suddenly I felt SO smart and prepared to promote our work. I didn't hesitate for a second and right after the interview it hit me. I am speaking during the festival. I am one of the Artistic Directors. It is happening!!!!
You can see my interview here, from minute one the InnerSound news begins.
http://www.tvrplus.ro/editie-jurnalul-cultural-48433

I came back to UNMB floating. I was feeling a bit uncomfortable about my make up, but the „WOWs” towards me were  really busting my ego :))
The show was over, SerpenS had a huge succes, so we went to celebrate.
This is the moment when I met Henry and Emmanuel, Anat was coming only the next day. I just fell in love instantly with their joy of life, with their sense of humor, their humanity and warmth. The kind of people you want to have as your friends for ever. We were  a big gang and the evening was amazing! I haven't  had  such a great time in ages....
 The next day I went to pick Emmanuel from the University and we went along with the chairs and stands to the Peasant Museum's back yard where the Silent Film Night was scheduled.
That is where the stress begun to get me. I was alone with the volunteers giving indications after indications, I had also to prepare the hall  and do the set-up for the first Encounters in Time in Space concert, hear a little  Laura Buruiana with my cello composition. I was truly terrible and I was conscious of that and felt Sooooo bad about it in the same time. Deadly combination :)
Finally, the people started to come, to look at the photos, to ask questions, Alexandru came punctual as always, we hugged  and his presence calmed me down almost instantly. He was so composed and  so sweet and caring and benevolent that  he took all my worries away. Thank you Alexandru Tomescu, you are the best friend ever :)

When the first concert begun, the hall was FULL of people. In  fact, we had to bring more chairs, many many more.
Tamara Dica, Alexandru and Laura gave a wonderful performance. Alexandru also spoke to the audience in his smart-funny-very kind and warm  way, he was mesmerizing.
Tamara played Cornelia Zambila's work so calmly, internalized and profound that it moved me deeply. Well done girls!  
Laura performed my Vers le Ciel which I have dedicated that evening to Bibi, the angel with blue eyes. She didn't know about it, and yet performed with  an infinite nostalgia rather than anything else, and that left everyone in deep thought, in spite of the great applause. People came to congratulate me  and told me that it was  so beautiful, but the saddest thing they have heard in a long time. Think about the power of our minds. And how we can transfer our emotions through music....it is amazing.
 And yes, things were coming together nicely.
 I went outside only to find a HUGE amount of people waiting for the dark, so that the films could be projected onto the screen. The Shorts series begun and the girls, Ana(flutes), Maria(bassoon), Tamara (viola)and Laura(cello), were doing a fantastic job.  Gabriel Bebeselea is the first young Romanian conductor to lead an ensemble playing live film music. You cannot imagine how difficult this is!! He did SO great!!!
The silent shorts were developing so interestingly , the audience was thrilled and they applauded generously after each one of them.
After the movies, Internet Opera Soul Seek, composed by Anat Spiegel was projected. What an emotional moment! What a voice! what a script!! Just goes directly to your soul.
The evening was a blast. People were asking about the performers, they wanted to buy Anat's CD's, they asked for references about the young Romanian directors, gave us their email to send them infos.
I didn't feel tired anymore, but extatic. We went home earlier and, well aware of the danger  of exhaustion to my fragile health, the InnerSound Festival team decided that I needed a little break. But who could sleep? At eight I was up and ready to take care of anything that could be done from home.
 Still, I have arrived at the concert hall only 2 hours before everything begun, to arrange (only verbaly, thank you Brigada de Voluntari!) the chairs for the audience and the set up for the Encounters, that evening with Maria Chifu, Ana Chifu and Irina Ungureanu.
Anat, Henry and Emmanuel were there for a long time to rehears the Wormsongs and they have basically needed me for a few very, very  minor details. I had no stress, finally :) But was getting really, really emotional.

 The hall was full again and the concert begun. The girls were ON!!  Maria, strong and passionate and subtle, Ana, brilliant and sensitive , Irina....she was a cameleon!! Arpeghis, Cage, Barberian. Everything with such diversity, grace, humor and style!! and a superb voice. The audience was ecstatic.

 We took a  break and Wormsongs was on.
 That was the moment when it got to me. I was experiencing the tears. At first, just a small one. The music was beautiful and the visuals so intricate and sensitive at the same time. The more I followed them, the more realistic and sentimental in the same time they got.  Straight into my heart.
That was when   the second stage of tears came. I couldn't stop them, but they were not too many. What Henry was doing there was too interesting and my intellect was still prevailing.
But  the Wormsong Sleep came . The Lullaby. And Anat was magic and I cried. And I cried. And it was very dark so I could just cry in peace. The music was just beautiful. Too beautiful. That moment was happening in OUR FESTIVAL. There were people there, coming just to hear what we have prepared for them and  the immensity of this achievement was  so intense, so strong, so fantastic!!
My InnerTears were coming out. I needed to cry, for a long time, to cry for al the grief I have experienced in the last 3 years, but instead I cried for joy and happiness. And that felt so good!

After I chilled a little, I went down to the Chess game Irinel Anghel was playing with the audience. Her energy and imaginations has no limits. She made me feel so good over there. So I got into the  game, played chess, danced, sang with my friends.
It was the foreplay for the after party. It begun at the Peasant Club and ended at 3 and a half in the morning in the Old City where we went dancing and chatting.  I just wished time would stop right there. I want to take my new friends and their families and make them stay here forever. They love Romania, so why not? How is it possible that Henry and Diana and me  having almost identical PhD themes? I mean, it is the same problem of Memory and Time viewed from slightly (but significant) different angles. Or how is it possible to meet someone and to feel free to speak about what is on your mind without inhibition and with passion like we all did in these 3 days? and genuinely  listen? with REAL interest and care?   It this is just a small example of what we and our guests share in common.  Why be so far away? it is just NOT fair. I want to keep theeeeeeeeem! The whole InnerSound team wants that :)

 I went home very late, but still could not sleep in. And then came the SMS from Diana: ”someone came to me in the subway train and congratulated me for the festival. He said he has recognized me from last night. I begun to cry”
Oh yeah. Me too, what did you think?
The pictures from the walls needed to be  put down. I had a great help from my dear friend Cornel who gathered all the photos, the volunteers helped, the space was ready for the next exhibition of the Museum. We had a nice drink and meal and conversation (I have really missed Cornel for the past year...) and I went home.
This is when the second SMS came, from Ada. „Girls, I love you so much! I had a good cry today realizing what we have accomplished”
 I don' t have to tell you anymore what happend that instant :))

The first edition of the InnerSound  New Arts Festival  has come to an end. But „after the festival ” there is only the „before the festival” state. This is why we are doing it again. Those tears tasted way too good. And now I give you our Girls Diva team and the whole InnerSound team.

With love,

 happily crying Sabina

photo: Alma Ghiulea. 

From left to right, Diana Rotaru, Artistic Director, Ada Hotinceanu, our PR and  angel, Sabina Ulubeanu, Artistic Director

Photo: Henry Vega

Diana, Sabina, Catalin Crețu -President of Opus Association, Ada, Mihai Cucu -Visual Identity

Ora 11, MTR, Sala oaspeti, deschiderea InnerSound!

Marti, 28 august, dam startul manifestarilor culturale a primei editii InnerSound – Festival International de Arte Noi.

Va asteptam cu drag la ora 11.00, in sala Oaspeti a Muzeului Taranului Roman. Vom intra impreuna intr-un spatiu de tranzitie, unde lumea reala si imaginarul isi vor da intalnire intr-un mod incantator.

- Expozitie foto InnerSpace: Sabina Ulubeanu, Mirona Radu, Cristina

Irian, Gyuri Ilinca, Horia Nitu, Mihai Cucu,  Cornel Brad

- InnerDust - performance interactiv audio-video: Cătălin Cretu, Mihaela Kavdanska (KOTKI Visuals), Luiza Neumayer - performer; Proiect sponsorizat de Aiurart si Noumax

- Audio happening, creativitate si interactivitate cu partenerii nostri de la Revista de Povestiri, unde Motanov va avea multe surprize pentru noi toti.

- SuperCollider – Henry Vega – o scurta prezentare unde ni se va vorbi despre limbajul de programare pentru sinteza audio in timp real si despre compozitie algoritmica.

Adina Hotinceanu, PR InnerSound

The show must go on?

A fost cel mai greu lucru pe care l-am facut vreodata.

Sa sa ma ocup de festival cand inima mea plange. Am reusit doar pentru ca este un proiect in care cred si care va fi minunat.

Cine a zis the show must go on cred ca luase ceva in seara aia :(

Pentru ca spectacolul nu va putea niciodata sa continue la fel.

Azi ne despartim pentru totdeauna  de trupul efemer care l-a gazduit pe Bibi, asa cum adevarat a spus Loredana.

 Iar eu astept luna septembrie ca sa pot plange in trei zile tot ce nu am plans in 3 ani, ca sa pot merge mai departe.

Bibi. Un inger

Cum as putea spune printre lacrimi grele cine a fost Bibi? am inceput inca de dimineata sa scriu si nu imi gasesc cuvintele.

Cum pot sa spun ca nu mai e, cand inca il simt la mine in brate, cand am avut privilegiul si onoarea de sta de vorba, de a ne juca, de a ne zambi, pur si simplu de a intalni o astfel de faptura minunata, chiar daca doar pentru cateva ore.

Bibi a trecut prin aceasta lume cu o candoare si intelepciune ce reprezinta lectii pentru orice adult care a uitat de ce traieste.Bibi , cel care avea o curiozitate intelectuala iesita din comun, Bibi, un copilas care a trait in 2 ani cat altii in 10 vieti.Bibi, care nu a fost niciodata apatic, in ciuda bolii grele, Bibi, care a trait cu sufletul, nu cu trupul, Bibi, cel care reprezinta trimful spiritului in fata destinului.

In plus, Bibi a unit in jurul lui foarte multi oameni, a scos ce era mai bun din noi, ne-a daruit posibilitatea de a fi mai generosi, de a iubi mai mult.

Poate ca era mult prea minunat pentru a rezista aici. Poate ca suntem egoisti cand dorim ca fiintele acestea sublime sa ne lumineze viata.

Acum, Bibi ne-a ajutat sa ne amintim de ce e important, sa nu ne ferim de suferinta, de durere, pentru ca acolo unde este chin, este si multa fericire.

 Loredana si Bogdan sunt cei mai extraordinari parinti pe care i-am cunoscut vreodata. Dragii mei, sa nu va indoiti nicio secunda ca ati facut totul pentru baietelul vostru. Totul plus imposibilul.

Ma inclin in fata voastra si va iubesc nespus.

InnerSound promo

 

..cu spini

Aniversarea de anul acesta a fost pentru mine una trista, umbrita de disparitia Mihaelei Ursuleasa, pe care nu am cunoscut-o direct, dar care a a fost un personaj important al copilariei mele de ”mica pianista ce se dorea compozitoare”, pe care am admirat-o in toti acesti ani, pentru cum canta, pentru ce exprima, pentru curajul de merge la Viena si de a o lua de la zero, pe care am compatimit-o atunci cand a povestit despre ororile de la lectiile de pian (de la torturile de pian mai bine zis), pentru care m-am bucurat cand am aflat ca a nascut o fetita, pe care o urmaream cu bucurie cand venea sa cante la Bucuresti, o fiinta despre care credeam ca va lumina cu talentul ei lumea inca multi ani de acum incolo.

Nu stiu ce s-ar mai putea spune. Inima mea e acum langa fetita ei, mi-as dori sa stiu ca ii va fi cat de bine se poate, ca va creste ferita de rautatea acestei lumi care isi inghite artistii, care ia totul in sala de concert si nu le da nimic inapoi, o lume care priveste ca la circ drama celor care daruiesc clipe de frumusete.

Mi-as dori ca moartea Mihaelei sa nu fie exploatata mediatic, sa nu existe intrebari indecente, sa se plece cu rusine in fata vietii ei de exceptie toti aceia care ar indrazni sa o acuze ca a facut prea multe.

 Nu stiu ce as mai putea spune mai mult, va las textul Adrianei, ca sa intelegeti de ce Mihaela trebuia ocrotita, ingrijita, crutata.....

I am a rose

Maine vă scriu cum e pe 3 la 33:)
 azi însa simt ca ultimii 3 ani ar trebui într-un fel șterși cu buretele, în alt fel puși în vitrină...am înca nebuloase în ceea ce îi privește.

Cert e că cum e o zi frumoasă,  cu un pic de nori, ca am primit o cafea cu un trandafir alaturi, din gradina mea, care răspândește cel mai minunat parfum posibil. 

 Să ne bucurăm, zic.

Alăptarea la câțiva ani distanță

Mi-am alăptat îndelung copiii, am fost la vremea respectivă o susținătoare activă a beneficiilor laptelui matern, ofer consiliere în continuare și voi încuraja din convingere alăptatul, (dar m-am mai înțelepțit și acționez doar atunci când sunt întrebată), iar cu toate astea  subiectul alăptare nu mai este atât de fierbinte pentru mine cum era la 23 sau la 28 de ani.
 E firesc, am încetat să alăptez acum 2 ani și 9 luni. Hormonii s-au mai liniștit, spiritele s-au calmat.

 Ce rămâne după?

 Nu rămâne partea nutrițională a procesului.
 Nu rămân nici greutățile.
 Nu rămâne nici o imagine absolut idilică.
 După o vreme trec și nostalgiile.

Pentru mine a rămas în schimb  memoria unor clipe de o dulceață infinită, memoria momentului când eram una cu copilul, sentiment considerabil mai dificil acum, când au 10, respectiv 5 ani.
Au mai rămas multe amintiri de zâmbete, joacă, drăgălășenie, iubire.

A rămas din păcate și faptul că dacă pierd o noapte, e ca și cum toate acele nopți revin în forță și mă simt la fel de obosită, a intervenit o uzură fizică.Poate că are totuși și alte cauze, să nu fiu nedreaptă.

Dar mai presus de toate, după toți acești ani, a rămas sentimentul că mi-am făcut datoria, că nu am dat înapoi, că am făcut tot ce credeam eu că e mai bine pentru ei, că m-am depășitcu fiecare picătură de lapte.

Pe mine, alăptatul m-a făcut ceea ce sunt acum.
M-a întărit și m-a cizelat în același timp.


La final, a rămas o persoană mai puternică, mai răbdătoare, mai curajoasă.
Iar tuturor ne-a rămas o mare, mare iubire pe care să o împrăștiem cu folos prin lume.

Ce s-a intamplat cu formulele de adresare?

În vârtejul de evenimente care se petrec înainte de începerea festivalului InnerSound, scriu și răspund la cel puțin 30 de mailuri pe zi. 30 în zilele usoare:)

Cu prietenii apropiați și colegii de organizare problema adresării e elucidată, ori ne spunem „Dragă xyz”, ori diferite formule de alint, ori trecem deja la subiect, oricum suntem o mare familie, ne cunoaștem de mai bine de jumatate de viață (Diana Rotaru, Cătălin Crețu), sau ne-am împrietenit bine pe parcurs.

Dar ce se întâmpla oare în rest? Am întâlnit cel mai des formula: „Buna Ziua!” cu variațiile  „Bună Dimineața!”,  „Bună Seara!”. După caz. Apoi urmează „Bună Sabina”, sau Diana sau cine e la rând. Cel mai neplăcut a fost „Sabina,” și apoi un fel de comunicat sec și lipsit de cea mai elementară politețe. Adresarea aceasta ultimă o găsesc tare arogantă și nepotrivită, pentru celelalte poate mai gasesc scuze. Nu pot însă să nu mă întreb unde a dispărut tonul firesc al scrisorilor de altă dată. 

Mai primesc câte un rar „Stimata doamna Ulubeanu”, de care îmi vine să râd, apoi îmi amintesc subit că împlinesc în curând 33 de ani și că asta nu mai e chiar vârsta copilărelii. 

„Dragă Sabina” sau „Dragă doamnă Ulubeanu” sunt de asemenea foarte rare, dar le apreciez pe deplin și le mulțumesc celor care nu au uitat de ele. 

Unde s-a pierdut politețea? Și ce s-a întâmplat cu formulele de adresare pe care le învățăm înca din școală? Nu consider că sunt desuete, ci dimpotrivă, mi se pare ca denotă un minimum de respect pentru interlocutor. 

Jos cu „Bună Sabina, Bună ziua, Bună dimineața, Sabina virgulă”. Jos cu exprimarea arogant corporatistă.

romanticism

copyright: Sabina Ulubeanu

Vineri 13

Inchei o prima saptamana vieneza cu vesti bune, sanatatea e pe drumul corect, Sofia vine maine din tabara, profesional lucrurile merg inainte, oamenii sunt draguti, amabili, de necrezut aproape ca ceea ce era un doar vis straveziu se apropie cu pasi repezi de realitate.

Aici a plouat azi mult, a fost foarte frig, dupa zile caniculare, cumva propice timp pentru introspectie si bilanturi.

Au trecut 2 ani si jumatate de la punctul critic al vietii mele, timp in care , fara sa stiu, lupta cu boala grea a fost scopul suprem care, impreuna cu medicatia dura, mi-a dat o energie nepamanteana.

 Acum incep sa redevin ceea ce am fost, desi acolo doar imaginatia poate ajunge, si normalitatea ma epuizeaza.

Port cu greutate conditia actuala de a putea face aproape orice, pentru ca realitatea o contrazice prin lungi momente de tacere si repaos, chiar daca in exterior zambetele sunt nesfarsite.

Inainte imi era teama de a fi, groaza se mai ascunde undeva in coltul acela de memorie impanzit cu articole medicale cu pronosticuri sumbre, acum ma infioara traitul pur si simplu, mi-e frica sa nu o iau pe acelasi drum al nemultumirii si al poverilor emotionale prea grele.

Ma simt un pic paralizata de viata in sine, simt nevoia de o profunda prosteala si de o pauza. Nu am rabdare cu mine. Si uit ca zicala despre "9 luni ca sa fii mama si macar 9 sa redevii femeie" se aplica in mod sigur si la situatia mea.

As vrea sa pot sa-mi jelesc acesti ultimi ani, sa port un doliu fatis, dar asta i-ar durea prea tare pe cei din jur.

Stiu si care e singura scapare. Am sa plang cat vreau eu acolo unde am voie si unde trebuie sa ma arat necenzurata.

Asa, voi putea pastra aparenta fetei vesele si energice, pentru ca nu o sa stie nimeni ca de fapt m-am oprit sa ma uit la mine insami.

Team Romania

Stimati guvernanti si politicieni,
Cut the crap si luati exemplu de la aceste copile.
Treaba se face muncind, cum zicea bunicul meu, si mai ales, treaba se face punand mana de la mana intr-un suflet.

Toate pozele de la antrenament aici: https://plus.google.com/photos/104505488616335389012/albums/5761917614764992721?authkey=CKHg172qk5Pc3gE

Chiar nu stiu

daca sa mai scriu pe blog sau nu....

mindblowingheat

E cald. E prea cald in general si pentru mine in mod special.

nu stiu sa va arat altfel cat de CALD poate fi :)

Staged

Stair-ed. Folded. Blued. Red-ed.
 Teared

 copyright : Sabina Ulubeanu 2012

În pădure

Un text  și desen de Ada Sofia Ulubeanu, 9 ani și 8 luni. Poveste scrisă aseară, pentru ora de română.

Lüsy este o fetiță frumoasă, înaltă, de zece ani. Ea iubește natura și îi plac animalele, respectiv creaturile magice. Ea are un câine, Bruno, două pisici, Marie și Sely, un cal, Gesy, și o broască țestoasă pe nume Amadeus. Locuiește într-o vilă personalizată,  cu tot ce vă puteți închipui: un televizor cu toate canalele care funcționează la comanda vocală, tavanul din dormitor cu galaxia în 3D, o cameră în care poți înota și multe alte lucruri extraordinare. 

Însă  Lüsy tot nu e mulțumită. Ea își dorește să ajungă în Pădurea Minunilor, despre care a citit cu pasiune. Se spune că acolo se poate întâmpla orice: să te împrietenești cu unicornii, să devii sirenă, să călărești dragonii…

Dar nu poate intra decât cine are inima curată, și e născut în 2002 în luna septembrie, pe unsprezece, între orele 22:00 și 23:00, miercurea. Ce noroc pe ea! Era născută  în anul 2002 în luna septembrie, pe unsprezece, miercurea, la ora 22:04! Dar o parte era cam rea – nimeni nu știa unde se află Pădurea Minunilor, în afară de inorogul cu cornul de aur, stăpânul pădurii. Dar asta o enerva la culme, așa că se culcă.

Dar nu apucă să închidă bine un ochi, și Lüsy văzu…văzu el mai ciudat lucru din viața ei, și anume intrarea în Pădurea Minunilor. Era formată dintr-o pânză moale, delicată și transparentă. Lüsy păși spre ea, o atinse, și…minune! Mâna îi pătrunse în pânza care acum i se părea mai fină ca aerul. Păși prin ea și văzu minunata Pădure a Minunilor. Văzu mii de creaturi ciudate: unicorni, zâne, spiriduși, magiciene, sirene, dragoni, zodiile, anotimpurile, culorile.

Se împrieteni repede cu toate aceste creaturi și îl întâlni pe inorogul cu corn de aur, care îi spuse că intrarea în Pădurea Minunilor este peste tot, numai că apare doar atunci când ai inima deschisă și doar în ziua de unsprezece septembrie. Atunci își aminti: era ziua ei și împlinea unsprezece ani! Își ceru politicos la revedere  și plecă spre portal foarte grăbită.

Ieșise! Apoi, se duse jos, unde se auzeau râsete.

          În scurt timp începu petrecerea și plutea fericirea peste tot. Primi în dar doi pui de câine, Poodeli, pe care îi boteză Flufy și Galileo. Aceștia erau  adorabili. Dar tot pe atât de năzdrăvani. Lüsy era mai mult decât fericită. Era supraextramegafericită. Și mai mult, împlinise unsprezece ani , iar asta însemna că a trecut în clasa a a V-a, și nu mai trebuia să se trezească dimineața!

Plutea o atmosferă minunată.

Bruxelles interieur

 

copyright : Sabina Ulubeanu 2012

Catalina Ponor

Update. Eu nu mai iau cortizon, Catalina a luat prima medalie la Olimpiada, bronzul la echipe. Tinem pumnii la finale si ne pregatim de lectii :)) !

Pentru cei care nu știu, nu fumez, de niciunele :D,  nu beau, ma droghez doar cu cortizon din cauza bolii...dar în afara de cafea, nu am niciun viciu des întâlnit.

Cum suma lor trebuie sa fie constantă, iata, mărturisesc. Gimnastica artistică.

Ma uit la gimnastică dintotdeauna,  de la câțiva anișori. Prima amintire clara cu o anume gimnastă a fost cu Aurelia Dobre, când a câștigat titlul individual la Rotterdam. Avea doar 15 ani și am desenat-o luni în șir pe podium. Începusem deja pianul și toată strădania acestor fete mă făcea să empatizez cu ele, cu toate că gimnastica e mult mai dificilă fizic și infinit mai riscantă decât muzica...însă unele asemănări existau:  studiul zilnic, sacrificarea multor ore de joacă, emoția performanței în direct, scena sau podiumul, dar, mai ales, voința și pasiunea din fragedă copilărie pentru un domeniu deosebit.

Am urmărit zeci de campionate mondiale, europene, am văzut Olimpiadele, nu am să uit momentul Sydney, cu România pe locul 1 și cu cele 3 fete pe podium, am plâns de bucurie și de ciuda ulterior, cînd i-au retras medalia Andreei Răducan.

A urmat o scurtă perioadă când nu am fost la curent cu gimnastica, aveam 23 de ani, eram anul 5, urmam masterul și Sofia era mică mică, bebeluș. În 2003 nu aveam TV la Bușteni, și nici nu se difiuza ceva online, așa că am ratat Mondialele. Am citit însă în ziar, pentru prima dată, numele Cătălinei Ponor, ce luase argintul la bârnă și sol.

 În anul următor, eram la mare în timpul finalelor pe aparate. Era seara târziu și Sofia avea febra mare. Erau niște canini buclucași, dar nu aveam de unde să știm. Am făcut cu rândul cu soțul meu ... ca să pot vedea măcar fetele noastre. (Soțul nu e mare pasionat de gimnastică, dar are amintiri comune cu domn Belu din..armată :)) S-a dovedit că amândoi au devenit excelenți pedagogi, unul pregătind elevi pentru Conservator în vremurile în care era un singur loc la Compoziție și doua la pian, iar ai lui intrau cu 10, fiind acum celebri în toată lumea, iar celălalt devenind cu perseverență și tact cel mai grozav antrenor de pe planetă. Pe bune, e și în Cartea Recordurilor )

Revenind, deși mă simțeam mamă rea, am urmărit jumătate din finala de la bârnă, și după ce Sof a adormit, toată de la sol. Cătălina m-a lăsat cu gura căscată. O carismă și o siguranță ieșite din comun.

Anii au trecut, Cătălina a mai luat o droaie de medalii, s-a retras, gimnastica românească a intrat într-un con de umbră, devastată de accidentări, au existat și rezultate, dar codurile se schimbau, dificultatea creștea, fetele nu țineau mereu pasul, pentru că, deși tare talentate, se luptau cu fracturile și rupturile musculare....

Momentul 2010 a fost cel în care Cătălina a revenit la antrenamente. S-a pregătit intens, și-a recuperat dificultatea pe 3 aparate, le-a împins pe fete ca un motor puternic pe repede înainte.

Mondialul din 2011 a fost un moment greu, Cătălina e obișnuită cu medaliile. Acela a fost momentul când ne-am apropiat, ma simțeam, din nou, foarte empatică, amândouă avusesem un 2011 plin de lupte grele. Eu cu recăderile anemiei hemolitice, cortizonul, near death experiences, hotărârea de a scrie doctoratul, și m-am regăsit în lupta ei pentru podium, pentru performanță, pentru echipă. I-am scris cu sinceritate asta și așa s-a produs un declick între noi. Pentru că făceam lucruri în aparență imposibile,  ne forțam limitele fizice, fiecare din alte motive,  desigur,  în domenii diferite, dar care cer dedicație totală. Apoi, m-am apropiat de ea și pentru că  nu se ferește să se exprime, să răbufnească, să se enerveze, e liberă și asta o face atât de simpatică publicului :) După care se reîntoarce răcorită în sala de antrenament și uimește un mapamond întreg. Vă spun ceva,  ce face Cătălina nu e doar muncă și talent. Fără cap și autocontrol nu ar fi ajuns nicăieri. Ce să mai vorbim, eram determinată să o cunosc!

Însă la mine abia urmau splenectomia în martie, recuperarea, sevrajul scăderii dozei...cum era să-mi iau bilet la Europene. 

Și minunea s-a produs! Recuperarea mea a mers mult mai bine decât prevăzusem, iar un baiat foarte amabil de pe forumul de gimnatiscă n-a mai putut, din păcate, merge. Prietena mea cea mai bună stă la 20 de minute cu mașina de locul unde s-au ținut Campionatele și a insistat cu ardoare să vin să o vizitez. Așa că, la mai puțin de 24 de ore de la anunțul forumistului :), aveam biletul de avion deja.  Bruxelles, here I come!

Evenimentul a fost absolut magnific. Junioarele sunt atât de drăgălașe, lupta pentru individual a fost tare strânsă, noi, fanii, eram în delir. Ne-am întristat pentru foarte talentata Ștefi Stănilă, am încurajat-o pe Andreea Munteanu până când a ajuns pe podium. Prima zi trecuse cu bine. A urmat marea finală pe echipe. Și să o văd pe Cătălina. Care a fost senzațională. Poate că i-ați urmărit exercițiile. Sunt doar vârful icebergului!  Cătălina împreună cu Sandra au ținut dpdv moral în spate echipa. Au gravitat în jurul fetelor mai mici, le-au impulsionat, încurajat, consolat, șters lacrimile (mai mult sau mai puțin metaforice), ridicat privirea, influențat atitudinea. La final, cele două mai experimentate s-au strâns în brațe  cu bucurie. Noi eram în delir, iar fetele și antrenorii au apreciat formidabila galerie prezentă în sala de concurs. 

Cătălina începuse să se simtă acasă. Pentru Cătălina Ponor, acasă e pe prima treaptă a podiumului. Așa că a repetat-o la bârnă și a luat și argintul la sol. În total, Imnul României a răsunat de 4 ori. Și de 3 ori într-o singură zi. 

De ce sunt atât de impresionată de aceste fete și așa de emoționată de fanii care merg la competiții și au învățat codul de punctaj și numele elementelor? Pentru că reprezintă un ideal. Idealul performanței obținută strict prin muncă și dedicație, în afară de talent și inteligență. Pentru că noi, fanii, am fost alături de ele și când se întorceau fără medalie,  nu ca restul presei care le bagă în seamă doar la reușite, deși știrile despre iubitele fotbaliștilor  umplu tabloidele și chiar ziarele mai serioase. Pentru că eu cred că publicul poate iubi ce le dăm să vadă și să citească. Pentru că eu vin dintr-un domeniu foaaaarte de nișă, cel mai de nișă posibil, muzica clasică contemporană. Și știu că oamenilor le poate plăcea această muzică dacă o ascultă cu inima deschisă. La fel și aici. Publicul le poate aprecia pe aceste gimnaste de aur dacă le promovăm și le admirăm.  Iar una dintre ele este Cătălina Ponor, o fată de 24 de ani care muncește 5-7 ore pe zi în sala de antrenament ca să plângem noi cînd se ridică steagul Romîniei. Spre deosebire de colegele ei foarte tinere, care au de demonstrat ceva, cum e firesc la debutul oricărei cariere,  Cătălina nu muncește pentru faimă personală, glorie sau bani. Le are deja din 2004. Ci din pasiune, pentru că urmărește un ideal nespus de frumos. Asta a simțit toată lumea la Bruxelles și se va simți și la Londra. E imposibil să nu te cutremure, să nu te mobilizeze un asemenea act de...altruism până la urmă. Cred că înțelegeți la ce mă refer.

Cătălina și cu mine avem o înțelegere făcută mai în glumă mai în serios pe care, dacă ne ajută Dumnezeu pe amîndouă, eu să fiu sănătoasă și ea să se întoarcă victorioasă,  o putem pune în practică dupa Olimpiadă.  Eu una chiar aș vrea să se materializeze, știe ea despre ce e vorba, nu dau detalii :)  Până atunci, îi țin pumnii, o lăsăm în pace să se antreneze, o rog frumos să pupe din partea mea și pe celalte fete scumpe și le urăm cu toții mult, mult succes la Olimpiadă. Cum zicea Cătălina, cu dreptul înainte !!

  Cătălina înainte de finala la bârnă

În finala pe echipe

 Ajutând fetele la paralele

 la final, înconjurată de vampiri energetici :)

Când vorbește Cătălina, toate fetele ascultă. Mai puțin Didi Bulimar, visătoare :)

Concert Alb Negru

Va invit cu drag ! In cadrul SIMN 2012 (Saptamana Internationala a Muzicii Noi):

“Supercalifragilisticexpia lidocious” în ambient ArtDetox. Seară în alb-negru: dress code !!!
Expoziţie de fotografie Sabina Ulubeanu

Concert alb negru.
În program:
Sabina Ulubeanu - Composer's Spleen
Cristian Bence-Muk – Meditaţiile unui fagot singuratic
Şerban Marcu - Cinci studii pentru clarinet solo
Sabina Ulubeanu - Vers le Ciel
Ciprian Pop – Klarinetix
Răzvan Metea – Schizo Folk

Interpretează: Ana Chifu (flaut), Bogdan Popa (violoncel), Laurenţiu Darie (fagot), Răzvan Poptean (clarinet)



 

Exista speranta

Romania inca mai are talente care rezista ca niste flori miraculoase in desert. Inspiratie pentru noi toti. Va urma un post mai lung despre experienta acestor Campionate Europene, ce pot sa spun cu siguranta este insa ca... mai vreaaaaau! :)

Diana Chelaru, incurajand fetele la sarituri. 

Doua campioane olimpice. Sandra Izbasa si Catalina Ponor 

Sandra dupa saritura.

desen cu adresa

Azi m-am intalnit cu doamna tanara, frumoasa, relaxata si foarte eficienta :) care cand a apucat sa spuna ceva, nu se lasa pana nu o si face.Fetita mea a desenat ceva pentru fetita  ei:), recunoasteti personajele?

L-am scanat aiurea, in graba, sa il am amintire. Nu-i nimic, asa doar proprietara de drept are originalul:))))

Conversatie

In lift, de la gradinita.
 -Mama, apasssa tu pe doi.
-Dar daca apas pe asta ce-ar fi?
-Tei
-Si pe asta? Sampte (:D)
-Da asta?
-Zece, da nu ma mai intieba, ce , tu nu stii cifeue?

Sabina din Japonia

Care ne incanta de vreme buna cu povestile din Tara Soarelui Rasare si cu scrisul ei din ce in ce mai intens. E delicata si speciala.

copyright : Sabina Ulubeanu

un desen si o concluzie

„Concursul” din ultimele saptamani s-a incheiat. Am pus ghilimelele pentru ca, asa cum m-am asteptat, au fost putine participante, insa , eu aveam un 20% ca nu va scrie nimeni :) De ce? pentru ca stiam ca a scrie despre relatia cu altcineva te obliga sa fii foarte sincer cu tine si sa sapi adanc. Tot despre tine scrii in final. Si asta nu e usor.

 La final, am ales ca toata lumea sa fie premianta, in primul rand referindu-ma la muzica de Bach.

Motivele?

Mihaela a fost prima. Si a avut constructia cea mai inedita si cea mai jucausa dintre toate. La fel cum scrie ea de obicei.Imi place ca nu a avut nevoie de epitete ca sa-si descrie starile.  In plus, bineinteles ca m-a impresionat pana la lacrimi.

Apoi a venit A, pe care as ruga-o sa se prezinta si sa-mi lase o adresa de email. La ea am apreciat , pe langa multre altele, in primul rand curajul de a scrie despre mine fara sa fi interactionat niciodata. Eu nu stiu daca as fi putut! M-a bucurat imens articolul ei.

 Carla a scris sincer si emotionant despre transformarea ei prin legatura cu mine.Nu a fost mare scofala influenta mea,  doar asta facem toti! Ne transformam prin oamenii pe care ii cunoastem. Toti datoram ceea ce suntem interactiunii cu cei din jurul nostru. Insa nu ne oprim mereu sa analizam lucrul acesta, asa ca articolul Carlei este de pus in rama pt a sta sa ne gandim la oamenii din viata noastra.

Sultana Bogdana primeste premiul pentru breaking news and we look alike :)) Doua artiste in mame in blogosfera, normal ca ne-am legat, mai ales cu atatea cunostinte comune. Dar mi-a spus lucruri pe care nici macar nu le banuiam, si asta m-a inveselit peste masura:) A doua jumatate a textului Bogdanei m-a facut din nou sa vars lacrimi, pe cuvant, mai fetelor :))

De Andra ma leaga acuma pe viata ceva:  Filip si cu mine impartim ziua de nastere. How cool is that :))

Andra e unul dintre oamenii puri si frumosi care nu se tem de schimbari, care a invatat sa ia fiecare zi asa cum vine si din postarile razbate o bucurie nemaipomenita, asa fost si articolul asta, care nu m-a facut sa plang,(in sfarsit!! :D) ,ci sa zambesc dulce si tamp la monitor :)) si care fost f sincer si a cuprins si „nu-mi placea de ea”, Yay :))

Apoi, asa cum eram eu vesela si usoara, a mai scris si Bogdana Dobre ca sa ma umple la loc de lacrimi. De Bogdana ma leaga si actiunea pentru Bibi, toate mesajele si mailurile nebunesti schimbate din 10 in 10 minute atunci, telefoanele pentru Pecha Kucha cand ne incurajam una pe alta pe rand (sunt varza, ba eu sunt varza:D) si nu credeam sa mai simta nevoia sa mai scrie ceva in plus despre mine, in fond, stiam ce gandim una despre alta. A scris, cu rugamintea sa fie in afara concursului, si a facut-o cu mare intensitate, asa cum e ea, cum o stim.

Acestea fiind zise, mai ramane de mentionat ca cei eligibili pentru testare sunt Sultana Bogdana, Andra si Mihaela si poate A, dar nu stiu ce copilas are, cat de mare, in ce oras e samd.

E posibil sa o rezolvam cumva, cu Mihaela si Bogdana e f simplu, cu restul nu stiu :) Dar ramanem in legatura.

Ma bucur ca nu a scris mult lume din acest motiv, al premiilor care necesita face to face.

In rest, toate doamnele acestea minunate il merita pe Bach.

 Era sa uit, doamnelor si domnilor, Vaza cu liliac, de Sofia Ulubeanu.

PS. Nu stiu ce are blogger cu mine. Acuma mi-a decolorat toate linkurile, unde-i verdele meu frumos :((

Cv de mamă artistă

De fiecare dată când se ivește un eveniment artistic proeminent, fie el concert sau expoziție, organizatorii mă roagă să le trimit un memoriu de activitate cu „cele mai importante date”. Iar eu, invariabil, trebuie să mint. Să omit cele mai relevante creații pentru mine, pentru că nu sunt atât de importante pentru marele public. Și anume, nu se obișnuiește ca în cele câteva rânduri care apar în programul de sală să declar ce mă definește în primul rând: sunt mamă pentru doi copii extraordinari : Sofia și Gheorghe. În rândurile următoare veți putea afla de ce ei m-au ajutat să fiu ceea ce sunt: o mamă artistă, și nu o artistă mamă.

Pe Sofia am născut-o când aveam 23 de ani. Eram studentă în anul cinci la Compoziție și tare speriată de viitor. Credeam că tinerețea e de vină, dar  mi-am dat seama ulterior că orice mamă la primul copil se simte la fel. Avantajul de a fi o mamă atât de fragedă (pentru zilele noastre, desigur) a fost acela că am putut evolua împreună și că nu reușisem să îmi formez niciun fel de prejudecăți despre cum se cresc copiii. Dimpotrivă, Sofia m-a învățat aproape tot ce știu acum: să îi ascult orice semnal,  de la foamea de bebeluș –rezolvată prin alăptatul la cerere-  până la emoții, de orice fel, cele negative rezolvate cu multă răbdare și efort, cele pozitive pur și simplu prin a fi acolo, lângă ea, să ne bucurăm împreună. Toate acestea în timp ce facultatea mă solicita intens, un student în an terminal la Compoziție are de scris o lucrare mare pentru orchestră (absolvența) și  încă una  pentru licență.  În plus, mai sunt cele 10 examene semestriale. Drept pentru care, Sofia și-a început educația muzicală mai întâi intrauterin (examenele de anul patru) și apoi extrauterin, pentru ca o alăptam și învățam, sau chiar compuneam dacă nu putea să adoarmă altfel decât în brațe și studiam la pian cu ea lângă mine în coșuleț. Cu alte cuvinte, nu am îndepărtat-o ca să pot merge mai departe cu facultatea, ci am introdus-o firesc în lumea mea.

Anii au trecut, bebelușul a devenit o fetiță dinamică și foarte creativă, iar eu m-am dezvoltat artistic cu ajutorul ei, pentru că, pentru mine,  ceea ce trăiești lângă un copil nu egalează niciun fel de altă experiență.

Când Sofia a împlinit 3 ani, a început să mă roage să îi aduc neapărat un frățior sau o surioară.  Tot atunci a început să deseneze. Lucruri în aparență simple, dar extrem de adânci ca sens. De pildă, reprezentarea familiei, un desen pe care nu l-am putut păstra din cauza tăbliței magnetice, era un X maaaaaare, iar fiecare „triunghi” astfel format avea ochi și gură. Fantastic, nu-i așa? mai ales ca niciunul dintre noi, părinții ei, nu putem exprima idei prin …desen. Și cumva premonitoriu, cu cele patru X-uri.

După Craciunul anului 2006 am aflat fericita veste că familia noastră chiar se va îmbogăți cu un nou membru. Gheorghe, băiețelul dulce care ne înseninează zilele, a fost așteptat îndelung de Sofia, cele 9 luni au trecut mai greu pentru ea decât pentru mine.

Cu el, am învățat alte lecții. Cea mai importantă a fost aceea de a îmi dedica un an și câteva luni strict familiei. Fără compoziție, fără fotografie (noua mea pasiune), fără doctorat (sunt un șoarece de bibliotecă, asta e clar). Am învățat să nu mai fac nimic din mers, ci să aprofundez bucuria supei cu brocolli și piureului de mere cu avocado. Știam că viața mea artistică nu pleacă nicăieri și, mai ales, primele luni din viața unui bebeluș nu se mai întorc. Așa că le-am savurat  intens. Am recuperat ulterior, iar muzele muzicii și ale fotografiei nu m-au abandonat, ci mi-au răsplătit înmiit răbdarea.

Dacă Sofia ne uimea permanent cu noile ei desene, Gheorghe ne-a uimit cu simțul său muzical. La vârsta de un an, nu spunea decât rar mama, în schimb cânta  perfect tema din "Ah! vous dirai-je, Maman! de W.A Mozart. Cunoscută publicului larg drept Twinkle twinkle little star. Tot atunci fata noastră a început lecțiile de pian cu profesoara mea din liceu. Și desigur, studiul de acasă cu soțul meu. Au o relație specială ca de la fată la tată. Gheorghe era și este fascinat de pian. În curând va începe și el muzica, de astă dată direct cu mine, corespunzător relației speciale :).

Nu știu care va fi drumul artistic al copiiilor mei. Sofia e bună pianistă, dar nu știe cât va continua. E atrasă de tot ce înseamnă arte vizuale, chiar fotografie și film. Am ales, la sfatul unor mari pictori și sculptori, să o ajut …lăsând-o în pace! Da, se pare că desenul și pictura nu necesită lecții la vârste fragede (ea are acum 9 ani și jumătate). Nu am dorit să intre în tăvălugul manierismului și modelor, ci să se exprime liber. Astfel, neurmând niciun curs, a devenit foarte originală, iar această originalitate i-a fost răsplătită prin premii și expoziții. O mai ajut ducând-o la muzee și încerc să îi cumpăr materiale cât mai diverse, ca să poată alege. Acum, de pildă, cel mai mult îi plac pastelurile cretate. E, inconștient, într-o etapă impresionistă.  Cât despre Gheorghe, acum, la patru ani și jumătate, vrea să fie medic de inimi și să „vindece oamenii cu muzică”. Cine știe ce surpize ne rezervă viitorul.

Cum reușeste o mamă implicată în viața artistică să se ocupe de copiii ei? Răspunsul nu poate fi universal. Pot să vă spun ce fac eu. Lucrez în așa fel încât ei să nu simtă (prea mult….) că sunt neglijați. Singura excepție a fost doctoratul, unde a trebuit practic trei luni să mă închid în birou. În rest, am învățat că cele mai mărețe idei pot să apară când alăptezi sau când cureți morcovii.  Că poți deschide computerul să își descarci fotografiile și cu un copilaș cățărat în spatele tău. Că poți transcrie lucrările și dacă domnița desenează lângă tine. Secretul e să nu îi excluzi, ci să îi integrezi în lumea ta. Poate că aș fi compus și fotografiat mai mult fără copii.  Dar oare ar fi fost la fel de interesant? De intens? Sunt convinsă că pasiunea pentru artă a fost infint multiplicată de dragostea pentru copiii mei. Vă rog, lăsați-mă să îi trec în programul de sală. Fără ei, nu v-ați fi gândit să mă includeți în concert.

      _______ 

           

  Acest post a fost scris la rugămintea Ancăi Bundaru, pentru situl mamicadetoatalauda.ro. 

  Îmi  pare f rau că nu reușesc să pun bagde-ul, în niciun fel, blogger îmi face  azi în ciudă.

  Sunt f simpatice, le găsiți aici :http://www.mamicadetoatalauda.ro/badges

   Mai mult nu răzbesc :)

Giveaway 1.0.1

Il mai facem sau nu-l mai facem?
Nu-i nicio suparare,e dificil sa pui in scris relatia dintre doua persoane,  doar sa stiu :))
 Edit. Multumesc nespus celor care au scris deja, am primit rugamintea sa mai astept un picut. Deja ma gandesc cum sa fac sa castige toata lumea :))

Gheorghe. My sweet dragon fighter :)

Când era mic, Gheorghe a fost poreclit de către Diana bebe zen. Ei bine, vremurile acelea au apus demult. Gheorghe, în ciuda aparenței serafice. este un adevarat prinț războinic. Are o duioșie și finețe inegalabile, comparabile doar cu puterea și independența de care dă dovadă.
Viața nu a fost tocmai blandă cu el, de la 2 ani și un pic e în deficit de mamă, așa cum i-ar fi trebuit lui, și cu toate astea, și-a îndurat suferința cu grație și curaj. Nu a abandonat, nu a capitulat, nu s-a resemnat. Pentru că e sigur pe el și știe precis cum trebuie sa fie așezate lucrurile. Gheorghe e cavalerul neînfricat și nobil al familiei, e sursa noastră inepuizabilă de drăgălășenie și iubire, e cel mai descurcăreț copil (face și cumpăraturi de unul singur, la 4 ani și 7 luni), are o voință de fier și, chiar dacă nu are avea toate aceste calități, tot nu ar conta, succesul lui e garantat. Pentru că prințul Gheorghe este ireal de frumos, la trup și la suflet.

time out

M-a ravasit asa de tare vestea despre Bibi ca nu mai sunt in stare sa vorbesc despre cartonase si altele asemenea.
O sa prelungesc si termenul pt preludiile si fugile de Bach cu o saptamana, din acelasi motiv. 30 aprilie sa fie.

Isteria cartonaselor

Erata: nu ne trebuie 6, ne trebuie 5., Of:)
Da, cat am fost plecata , sotul i-a  cumparat Sofiei albumul cu pricina de la Mega. Si a inceput colectionarea cartonaselor.
Acuma , campania se termina la 1 mai, iar fetii ii lipsesc o droaie.
 Mi-a facut si lista:
5, 14, 16, 50, 59, 61, 62, 63, 64, 66, 67, 68, 69, 77, 78, 80, 86, ,95, 96, 104, 122, 131, 133, 134, 136, 140, 142.

Are si foarte multe dubluri:
3, 4, 7, 8, 12, 18, 19, 21, 25, 26, 27, 29, 37, 38, 42, 43, 44 , 52, 73, 74, 76, 81, 92, 98, 99, 100, 105, 108, 116, 118, 120, 123,125,127,127,130,139,141, 144.

E guma lor turbo cu surprize.  Si m-a rugat textual : dar mamicile de pe internet nu pot sa ne ajute? si le dau si eu ce le lipseste :D

Opera finita?

Daca va face placere sa urmariti si , mai ales, sa participati la  o dezbatere despre posibilul finalis al operei de arta, va invitam pe blogul fotopoetilor. 

Doua pareri deocamdata, and counting :)

 PS. Nu uitati de Bach :)

New site in town :)

http://sabinaulubeanu.instantencore.com

Donau Kanal

Sunt simpatice noile unelte de postprocesare din Picasa:). Desigur, nu înlocuiesc o compoziție simțită și nici fotografiatul pe film, dar sunt bune de joacă.

Copyright : Sabina Ulubeanu