Primul lied din Winterreise se numeste Gute Nacht.
Zadarnic il ascult aproape obsesiv...sau pe toate celelalte. ca nu pot sa adorm.
Nu ca n-as fi obosita, sunt extra obosita....dar am reusit sa intorc raceala de saptamana trecuta, si cu stil, nu asa oricum. Asa ca numai gandul la orizontala imi provoaca spaima, nu risc deocamdata...
E ceva extraordinar sa poti avea luxul de a asculta lied-uri de Schubert in linistea noptii vieneze, in aceasta liniste in care doar vantul se mai aude amenintator in mansarda mea romantico-burgheza din Bezirkul 5, de unde se vede un sfert de luna stralucitoare si mica.
Pe masura ce revin aici, descopar, fireste, locuri noi, azi a fost cartierul 18, spre Ana si Luigi, dintr-un tramvai care goneste de la Votivkirche printre sute, mii de frunze galbene si ruginii dansand frenetic, cu strazi inguste si cladiri peste care soarele se plimba fugar si norii cenusii devin din cand in cand aurii.
Iubesc tramvaiele din Viena, mai ales pe cele vechi, desigur. Si mai ales la drum lung, si mai ales spre astfel de zone; de pilda, la Volksoper s-au urcat doua membre ale orchestrei care au dezbatut infocat situatia unei fagotiste, era imposibil sa nu le aud, domni eleganti, dar nu voient(i), cu o basca cadrilata invariabila peste parul grizonat sau alb complet si loden-uri in culori tomnatice, niciodata negre, doamne in pantofi ce par firavi in gleznele subtiri (n-am vazut inca vieneza cu glezne groase!) , dar noi stim bine ca sunt captusiti temeinic si ingenios pe dinauntru, doar studiatul vitrinelor face parte din cultura oricarei muziciene, inca de la 5, 6 anisori cand trebuie cautati pantofi „de scena”.
Nu intamplator, drumul meu a trecut pe langa Schubert Park, pe care l-am vazut , cum spuneam, fugitiv, n-am apucat sa scot nici macar telefonul, apoi a urcat pe Herbeckstr, pustie si colorata, si foarte ordonata.
Atat de ordonata, incat primul lucru le-am facut poze prietenilor cum pregatesc masa de pranz, cautand un pic de anarhie, n-am gasit-o, erau simetrici, fiecare la masuta lui, ca o ilustrata pentru casnicia perfecta.
Asa ca m-am indreptat un pic spre interiorul meu, unde voi gasi intotdeauna un haos fermecator poate pentru altii, pe termen scurt, dar solicitant pe termen lung si , mai ales, chinuitor pentru mine insami, eu, cea care aspir la o ipotetica ordine, la a corespunde, a la a fi conform asteptarilor vietii.
Si incapabila sa corespund mai ales celor foarte apropiati, care vor o felie cat mai adanca si intinsa din mine, cea care are atatea momente in care nu stie cine este in afara paravanului de note si pixeli, cea care vrea sa le faca pe toate, cea care pare sa nu fi invatat mare lucru din lectiile dure primite.
As avea poate nevoie de un indicator? fie el si schubertian, ca sa nu mai ratacesc atata? Nu stiu, scopul imi e clar, poate iubesc doar contopirea cu spatiul
http://youtu.be/X3NhP6LMPIg?t=5m40s
insa raman cea care oriunde ar merge,
Oriunde ar fi
Se poarta cu sine fara rezerve
Dar grabita
Ca in goana tramvaiului 40
Mereu cu gandul spre urmatoarea zbatere
Si semanand din ce in ce mai mult cu un post-it , un suav cadou agatat spre amintire. Cui? Oricui, dar mie, in primul rand, sa nu ma uit, cea care am fost , polifonizata temporal cu cea care sunt.
