Oana m-a provocat demult sa scriu ceva pe tema mamelor pentru care a fi mama nu e de-ajuns.
Greu, foarte, foarte greu. Pentru ca undeva in sinea mea nu-mi place deloc de mine. Nu-mi place ca nu reusesc sa fiu fericita doar dedicandu-ma familiei. O admir imens pe
Irina pentru linistea ei sufleteasca, pentru pasiunea pe care o pune in a mentine caldura si ordinea in casa ei. Irina e genul de femeie care ar putea avea orice meserie , orice cariera, n-ar fi nicicand mediocra, ci stralucitoare. Si cu toate acestea, dorinta ei cea mai profunda e sa stea acasa. Sa faca acele mici gesturi care fac viata mai frumoasa. Sa puna o floare pe masa, sa faca o mancare buna, sa fie disponibila celorlalti.
La polul opus ma situez eu. Ma fragmentez in orice-as face. Chiar si cuvintele astea ....le scriu cu greutate, in timp ce alaturi de mine Gh demonteaza diverse jucarii, iar Sofia imi pune 100 de intrebari pe minut, iar de cel putin 50 de ori eu trebuie sa-i raspund la "ma plictisesc, ce sa fac" :).
Cand e vorba de lucuri mai serioase, bineinteles ca ma izolez. Doctorat, compozitie...nu se pot face cu familia alaturi. Pentru teza merg la biblioteca, pentru compus de obicei la mama sau pierd noptile. Si pana nu se termina, sunt absenta si cand sunt cu ei. Iar echilibristica asta consuma imens.
Am sa revin la persoana mea, dar as vrea sa descriu si alta categorie. Aceea a mamelor care nu au o cariera propriu zis, le place meseria pe care o fac, insa dorinta lor cea mai mare e sa fie acasa, cu familia. Ele se duc la serviciu constranse de factorul material si , de ce nu, pentru a schimba un pic mediul, pentru a-si folosi inteligenta si altundeva decat in gestionarea problemelor familiei. Le invidiez pentru ingeniozitatea cu care imbina mersul la job cu viata de familie.
Oricum ar fi, nu e vorba aici de a judeca sau analiza in vreun fel o alegere sau alta. Exista motive si argumente pentru fiecare situatie in parte.
Asa ca revin la persoana mea, singura despre care imi permit sa enunt adevaruri grele :P
Am crezut intotdeauna ca ma voi lupta pentru cariera internationala. De la 5 ani si jumatate, de cand am primit pianul pe care il ceream de la 3 ani. In primii ani, lectiile au mers struna. Din pacate, de prin clasa a 4-a , ceva a inceput sa scartaie. E adevarat, nu studiam indeajuns. "Pierdeam" o gramada de vreme citind la prima vedere tot felul de partituri pe care parintii mi le cumparau imediat ce apareau la magazinul "Muzica". Toate sonatele de Scarlatti, de Beethoven, de Mozart spre exemplu. Apoi, restul de timp il pierdeam citind.
M-am apucat apoi sa improvizez. Oooo, mult mai interesant decat sa toci acelasi pasaj pana cand il canti perfect. Daca as fi stiut eu ca virtuozitatea ajuta imens la usurinta in compozitie, probabil ca as fi aprofundat si componenta asta a vietii de muzician. Dar nu mi-a explicat nimeni....
Aici ajungem la o alta explicatie a "declinului". De la o anumita varsta, profesoara mea draga a decis ca nu e de-ajuns ceea ce ma invata, asa ca am incercat sa cautam pe altcineva. Foarte tarziu am gasit. Cu doi ani mai tarziu decat trebuia. Intre 11 si 13 ani se formeaza deprinderile pianistice cele mai importante. Cele care tin de lejeritate, de pianistica pura. De sportivitatea actului muzical. Suna ciudat, dar cred ca se intelege ce vreau sa spun.
Pe scurt, am pierdut atunci partida cu "solist concertist". Si am plutit intr-o oaresce deriva pana la 16 ani, cand cineva mi-a spus ca trebuie sa fac compozitie. neaparat. Urgent. :) Nu era ceva nou. O simteam, o stiam de mica...dintotdeauna.
Si-am pornit pe drumul asta constienta, pas cu pas. De la inceput a fost foarte bine ce faceam. Cel putin cata vreme m-am preocupat de invatarea diverselor forme ale vechilor maestri, as putea spune ca a fost ireprosabil. Dupa care a inceput lupta cu gasirea propriei identitati, a propriului drum.
Facultatea a fost o experienta tare frumoasa. Cu profesori unul si unul. Olah, Stroe, Niculescu, Ciocan...ca sa ii amintesc doar pe ei din generatia de aur. Cu incurajari si caderi, cu succese si esecuri.
Cert este ca Sofia a venit cand ma aflam in varful statutului meu de prodigy. Cand parea ca toate portile imi sunt deschise, eu nu aveam altceva de facut decat sa produc muzica incontinuu si sa ma preocup de difuzarea ei. (de la sine nu se intampla nimica. Ca in orice domeniu...trebuie sa lupti un pic)
Nu mai descriu acum anul 5 la Compozitie cu bebe mic care trebuie alaptat din 20 in 20 de minute. Am mai scris despre asta.
Acum mi se pare usor fata de ce a urmat. Anul de dupa master a fost cel mai greu. Nu am scris un rand. M-am preocupat de doctorat, amagita fiind de o cariera universitara care mi se vanturase pe la nas inca din anul 2 de facultate.
A urmat apoi un an mai bun. 2006. Anul in care am descoperit fotografia. Fotografia mi-a umplut un gol sufletesc in mod cu totul si cu totul surprinzator. Dupa 2 luni in care n-am facut altceva decat sa fotografiez in prostie (si evident ca prost de tot), mi-am recapatat increderea in muzica mea.
Atunci a fost prima data cand am simtit ca-mi parasesc familia pt a compune. Stateam cate o saptamana , doua la Bucuresti, in timp ce sotul statea cu Sofia la Busteni. El preda atunci doar 2 zile pe saptamana, mai facea cate-o punte pe care o recupera cu usurinta.
Dar simteam ca altfel nu pot. Ca daca nu pun boabele alea acolo pe portativ, o sa se prabuseasca Universul.
Dupa aceste surte izolari, urma o perioada de stay at home mum. Asa ca niciodata nu reuseam (iar situatia se mentine si acum) sa imi construiesc un ritm al vietii, sa cladesc ceva pas cu pas.
Dupa ce am ramas insarcinata cu Gheorghe, lucrurile s-au complicat si mai mult. Am decis ca un an de pauza totala e binevenit.
Apoi, dansul a reinceput. Doctorat, compozitie...si acum, magarul pe magar, fotografie. Mult, mult de tot fata de inainte. Cu acele evadari de 3 zile "pe teren", cu pregatiri de expozitii...
Si-o sa spuneti...care-i problema?
Pai problema e urmatoarea. Se poate numi cariera ceva ce nu aduce familiei foloase materiale? Cam tot ce fac, e pentru amorul artei. Nu castig nimic nici din compozitie, nici din fotografie. Nu pot trai fara sa ma exprim asa, fara lupta asta cu materia (muzicala mai ales). Nu pot trai, evient, nici fara familia mea armonioasa in originalitatea ei :)
Existenta mea nu aduce insa niciun folos concret celor pe care ii iubesc cel mai mult. De cand cu povestea cu anemia autoimuna, obosesc si cand il spal pe Gh. Asa ca o fac mult mai rar ca inainte. Cariera merge, e adevarat, mai lent decat era programat, dar toate femeile compozitor pe care le cunosc au luat avant cam dupa 35 de ani. Norocul meu e ca am facut copiii pna la 28, asa ca de-acuma sa tot compun si sa ma tot ocup de logistica, astfel incat sa ajung sa difuzeze world wide ceea ce fac. Am incredere ca ceea ce visam la 5 ani si jumatate se va realiza. Dar cu pret?
As vrea sa stiu (dintr-o postare pe blogul lor) ce gandesc despre problema asta urmatoarele fete dragi :
Ada,
Simina (cu ea am multe afinitati, pentru ca si Mihai, ca sotul mau, a fost stay at home dad),
Diana,
Ana, bineinteles Irina dulce casa si oana papadie.
Bogdana si
Sultana Bogdana.Si ar mai fi o gramada de pareri pe care l-as dori, sper sa fi dat de un subiect de meditatie :)
